În galeria marilor bătălii ale lumii, Waterloo ocupă un loc aparte. Ea a fost, neîndoielnic, una dintre marile bătălii purtate de Napoleon Bonaparte, comparabilă cu Marengo (1800), Austerlitz (1805), Wagram (1809) sau Dresda (1813). Dar Waterloo a fost mai ales bătălia decisivă, finală, a carierei lui, lucru recunoscut de altfel şi de Napoleon mai târziu, în anii exilului de pe insula Sfânta Elena, atunci când, în conversaţiile purtate cu camarazii săi de suferinţă şi umilinţe, el declara că în viaţa unui lider militar o singură bătălie este cu adevărat importantă:ultima. 

Iar prin derularea şi deznodământul ei, Waterloo rămâne, aşa cum a caracterizat-o Victor Hugo, „o bătălie enigmatică”, o victorie în final pierdută, fie-ne permisă această figură de stil, a lui Napoleon care, parafrazându-l pe Caius Iulius Caesar, ar fi putut pe drept cuvânt declara, în termeni precişi şi exacţi:„Am venit, am văzut, am luptat, am câştigat, am pierdut!”. Căci atâta vreme cât el a conceput şi controlat minuţios mişcările din teren, atâta vreme cât a stăpânit bătălia, rezultatul final, previzibil, nu ar fi putut fi altul decât o victorie clară şi incontestabilă a armatei franceze. În partea a doua a bătăliei a intervenit însă un element imprevizibil, pe care Napoleon îl credea deja anihilat:un corp de 50.000 de soldaţi prusaci comandaţi de mareşalul von Blücher, înfrânt cu două zile în urmă, la Ligny...

Cele două armate beligerante, cea franceză şi cea britanică, au prezentat efective relativ egale. Francezii, comandaţi de Napoleon Bonaparte secondat de mareşalul Michel Ney, au aliniat 69.000 de luptători, dintre care 48.000 de infanterişti, 14.000 de cavalerişti, 7.000 de artilerişti şi un număr de 250 de piese de artilerie. Englezii, comandaţi de feldmareşalul Arthur Wellesley – „Atty” – duce de Wellington, au aruncat în luptă 68.000 de oameni, din care 51.000 de infanterişti, 11.000 de cavalerişti, 6.000 de artilerişti şi un număr de 150 de piese de artilerie. Prusacii, cea de-a treia forţă beligerantă, aliată a englezilor, în număr de 50.000 de oameni, comandaţi de feldmareşalul Gebhard von Blücher, au apărut pe câmpul de luptă de la Waterloo în ziua de 18 iunie, în plină desfăşurare a bătăliei, între orele 14:00 şi 19:00, şi au intervenit în mod decisiv;ei fuseseră iniţial urmăriţi îndeaproape de o treime din armata franceză, încă din 16 iunie, şi fuseseră înfrânţi la Ligny. Teoretic, ei nu mai reprezentau un pericol pentru francezi...

Adept al străvechiului dicton latin „Divide et Impera” – şi pentru a preveni o joncţiune anglo-prusacă – Napoleon a atacat fiecare forţă inamică în parte, la Ligny şi Quatre Bras, la 16 iunie, le-a înfrânt şi le-a împiedicat să se unească. Greşela sa ulterioară a constat în faptul că a încredinţat urmărirea – şi apoi anihilarea – prusacilor înfrânţi unui militar mediocru, generalul Grouchy, promovat chiar atunci la gradul de mareşal. Acesta nu numai că nu a fost capabil să îndeplinească misiunea primită, dar a mărşăluit cu armata sa într-o direcţie greşită, a fost reţinut de un corp de oaste prusac inferior numeric la Wavre şi nu l-a mai ajuns din urmă pe Blücher, care a apărut, pe neaşteptate, pe câmpul de luptă de la Waterloo şi a atacat armata franceză, până în acel moment victorioasă.

În urma catastrofalei înfrângeri de la Waterloo, care i-a costat pe francezi 20.000 de morţi şi răniţi şi 7.000 de prizonieri, faţă de 3.500 de morţi şi 10.200 de răniţi ai englezilor şi 1.200 de morţi şi 4.400 de răniţi ai prusacilor, rămăşiţele armatei franceze, regrupate pe linia râului Sambre, sub comanda la început a mareşalului Soult, apoi chiar a lui Grouchy, care a încercat să-şi repare astfel greşeala, au reuşit să ajungă cu bine în Franţa, unde au continuat să lupte împotriva Coaliţiei antinapoleoniene. Rezistenţa lor a luat sfârşit în urma armistiţiului semnat de ministrul francez de Război, ex-mareşalul napoleonian Louis Davout. O dată ostilităţile încheiate şi nemaiavând niciun fel de sprijin politico-militar, Napoleon a abdicat la 22 iunie 1815 şi a părăsit Franţa pentru un al doilea şi definitiv exil, pe insula Sfânta Elena, iar la Paris au revenit, pentru „cea de a doua Restauraţie”, Bourbonii, în persoana regelui Ludovic al XVIII-lea.

Să dăm însă cuvântul beligeranţilor... 

Soldaţi artilerişti din cadrul Gărzii Imperiale a lui Napoleon

Soldaţi artilerişti din cadrul Gărzii Imperiale a lui Napoleon

„Trupele noastre sfârşiră prin a intra într-o dezordine imposibil de descris”

Locotenentul Alexandre de Chéron, din regimentul 26 de infanterie uşoară, devenit ulterior aghiotant al generalului de la Houssaye, trimitea generalului rămas la Paris o scrisoare (datată 22 iunie 1815), în care descria bătălia la care tocmai luase parte:

„A doua zi, la 18 iunie, împăratul a stabilit poziţiile de atac. Inamicul forma potcoava din faţa noastră. Corpul nostru ocupa partea dreaptă. Împuşcăturile şi canonada au început la orele 9:00 ale dimineţii [n.tr. – istoricii sunt în general de acord că bătălia a început la 11:30 a.m.]. Coloanele de atac fură formate, s-a pornit la atac din toate părţile. Atacul fu general. Soldaţii erau pradă unui entuziasm greu de descris. Strigătele de «Trăiască împăratul!» se confundau cu bubuitul tunurilor. Între timp, inamicul, ambuscat într-o poziţie extrem de avantajoasă, protejat de o artilerie numeroasă şi formidabilă, nu păru deloc uimit de îndrăzneala noastră. El revărsă asupra noastră un foc atât de teribil, încât capetele noastre de coloane au reculat în dezordine;atunci, cavaleria şarjă şi degajă astfel infanteria, capturând mulţi cai şi ucigând mulţi englezi. Ordinea a fost restabilită, iar noi am continuat să ne batem, cu succese schimbătoare dintr-o parte într-alta. În sfârşit, inamicul şi-a putut degaja centrul, pentru a se concentra asupra flancurilor sale. Împăratul a urmat această mişcare. Flancurile au încercat chiar să se întâlnească în spatele nostru şi să ne taie astfel calea. Mareşalul Blücher sosise cu trupele sale şi ne-a atacat pe partea noastră dreaptă. Inamicul a reînceput focul dinspre centru, foc pe care îl suspendase pentru a ne da nouă un plus de încredere astfel încât noi ne-am văzut, ca să spun aşa, înconjuraţi, neavând un alt punct liber în afară de drum.

Împăratul a contat pe generalii Grouchy şi Vandamme care trebuia să îl abordeze pe inamic din spate. Ei însă nu au venit iar noi furăm, în jurul orelor 8:00 [20:00 – n.tr.] atât de presaţi de nişte forţe superioare, că trupele noastre se repliară succesiv şi sfârşiră prin a intra într-o dezordine imposibil de descris”.

(Alexandre de Chéron, scrisoarea din 22 iunie 1815, aflată la finalul lucrării Mémoires inedits sur la campagne de Russie, Teissèdre, 2001)

„În loc să facem joncţiunea cu trupele mareşalului Grouchy, furăm atacaţi de un regiment de ulani prusaci”

Victor Dupuy, comandant de escadron în regimentul 7 husari, mărturiseşte: 

„În ziua de 18 iunie, la orele 4:00 ale dimineţii, am încălecat, iar la orele 8:00, după ce am lăsat caii să zburde în voie câteva clipe, ne-am deplasat spre câmpul de bătălie. Regimentul nostru fu detaşat de divizie şi, împreună cu trei escadroane de vânători, ocupă o poziţie la extrema dreaptă, neexistând inamici în faţa noastră. Lupta se angajă apoi în partea stângă a noastră, pe toată linia. La prânz, panica puse stăpânire pe câteva regimente de infanterie din corpul 1 de armată şi se auzi imediat pronunţat fatalul «Scapă cine poate!». Ei fugeau în cea mai mare dezordine, iar eu, în fruntea unui pluton de husari, m-am năpustit direct în calea lor, spre a-i opri. Văzui atunci în mijlocul fugarilor un port drapel, cu acvila sa. El mă văzu la rândul său şi avansă de îndată spre mine, cu intenţia clară de a-mi preda steagul. Şi atunci i-am spus:«Domnule, eu nu vreau să vă dezonorez. Desfăşuraţi stindardul şi, împreună cu mine, haide să înaintăm amândoi spre inamic strigând Trăiască împăratul!» El s-a executat pe loc, apoi soldaţii ceilalţi s-au oprit şi s-au întors cu faţa spre duşman. Aproape 3.000 de oameni făcură stânga-împrejur şi aşteptară, pe loc, atacul inamicului. Care, însă, nu avu loc.

Până spre orele 4:00 [16:00 – n.tr.], am rămas spectatorii liniştiţi ai bătăliei. Focul englezilor încetase aproape complet. Atunci veni la mine generalul Domon care îmi spuse că bătălia era câştigată, că armata inamică se retrăgea, că noi ne aflam acolo pentru a face joncţiunea cu trupele mareşalului Grouchy, şi că seara vom fi cu toţii la Bruxelles. După care plecă. La scurtă vreme după plecarea sa, în loc să facem joncţiunea cu trupele mareşalului Grouchy, aşa cum ni se spusese şi cum ne aşteptam, furăm atacaţi de un regiment de ulani [cuirasieri lăncieri – n.tr.] prusaci. L-am respins viguros, l-am pus pe fugă şi l-am urmărit, după care am fost la rândul nostru obligaţi să ne retragem, victime ale unei baterii de şase tunuri cu mitralii, în spatele căreia se repliaseră ulanii. În atacul prusacilor, colonelul Marbot fu rănit de o lovitură de lance în piept. Atacaţi fiind apoi şi de infanteria britanică, ne-am repliat spre centru. L-am întâlnit apoi mareşalul Soult, care ne-a plasat lângă o baterie a gărzii imperiale, pentru a o susţine. Tunul vrăjmaş ne-a făcut însă destul de mult rău”.

(Victor Dupuy, Souvenirs militaires, 1794-1816, 2004)

Înfruntare teribilă între cavaleria britanică şi cea franceză

Înfruntare teribilă între cavaleria britanică şi cea franceză

„Corpul lui Bülow reluase ofensiva şi începuse deja să taie şoseaua din spatele nostru”

Louis-Etienne Saint-Denis, cunoscut sub denumirea de „Mameluc Ali”, aflat alături de Napoleon în timpul bătăliei, povesteşte:

„Acţiunea a început în parcul d’Hougoumont. Acest loc fiind puţin îndepărtat însă destul de ridicat, se pot vedea destul de uşor atacul şi apărarea. Cu destul de multă osteneală s-a reuşit aşadar scoaterea şi îndepărtarea inamicului. Celelalte părţi ale liniei de bătaie fiind îndepărtate sau ascunse de inegalităţile solului, se puteau vedea foarte bine cu ochiul liber diversele mişcări care se operau. O bună parte din zi s-a scurs astfel, şi puţinul teren a fost câştigat foarte lent. 

După-amiaza, corpul prusac al generalului Bülow, care a fost luat la început drept acela al mareşalului Grouchy, a început să facă progrese, dându-i astfel şanse de succes inamicului. Era, cred, ora 4:00 [16:00 – n.tr.]. În momentul în care primele obuze prusace începură să cadă în dreapta noastră, fui trimis la ferma lui Caillou pentru a-i cere proprietarului să aducă ceva de mâncare pentru împărat şi câţiva oameni din suita sa, care aveau nevoie să servească ceva. Când m-am dus, numai câteva ghiulele au traversat şoseaua, când m-am întors însă, numărul lor a fost mult mai mare. În spatele locului unde se afla împăratul, puţin mai departe, era un drum cu denivelări, în scobiturile căruia se afla un mare număr de oameni ucişi din garda engleză. Îi recunoşteai de îndată după statura lor înaltă şi după casca lor mare.

Respins fiind Bülow, împăratul a ordonat atacul batalioanelor Vechii Gărzi asupra englezilor. Cavaleria fusese deja lansată împotriva lor. De îndată ce Garda s-a ciocnit de inamic, ea a început să semene moartea în jurul lui şi l-a făcut să se retragă din toate părţile. Au fost însă răniţi şi dintre ai noştri, în număr mare, fapt care demonstra încăpăţânarea şi înverşunarea opuse de britanici în rezistenţa lor. Printre răniţi l-am văzut pe generalul Friant, aflat încă în şa. După câteva momente l-am văzut pe colonelul Mallet, purtat pe braţe de soldaţii săi. El, recunoscându-mă, îmi făcu semn să îi dau să bea o picătură de tărie. I-am satisfăcut dorinţa imediat, dându-i să bea din sticla cu coniac a împăratului. Împărat care, cu o jumătate de oră în urmă, ori poate mai mult, a lăsat cea mai mare parte din Statul său Major şi din pichetul său de escortă, pentru a dirija atacul infanteriei Gărzii şi care acum s-a întors iarăşi la noi. 

Noaptea începuse să acopere câmpul de bătălie cu umbrele ei, când mareşalul Blücher atacă în linie aripa noastră dreaptă şi începu să semene dezordinea în rândurile câtorva regimente franceze. Iar această dezordine, comunicându-se din aproape în aproape, deveni în scurtă vreme generală. A fost nevoie ca Garda să facă o schimbare de front şi ca apoi ea să se grupeze în careuri, într-unul dintre ele refugiindu-se chiar împăratul cu suita sa, pentru a scăpa furiei cavaleriei prusace care inunda câmpul de luptă. Corpul lui Bülow reluase ofensiva şi începuse deja să taie şoseaua din spatele nostru, ameninţându-ne cu o completă învăluire”. 

(Mameluck Ali, Souvenirs sur l’Empereur Napoléon, prezentate şi adnotate de Christophe Bourachot, Arléa, 2000)

„Garda moare, dar nu se predă!”

Căpitanul Robinaux din regimentul 2 infanterie de linie povesteşte:

„La orele 10:00 dimineaţa, întreaga armată franceză s-a pus în mişcare, avansând înspre câmpie;armata era eşalonată în coloane strânse. Ele au trecut toate, succesiv, acele minunate coloane, pe la piciorul colinei rotunde de la La Belle-Alliance, unde se afla împăratul, şi s-a îndreptat fiecare spre punctul care i-a fost destinat. Corpul din care făceam eu parte [al 2-lea] s-a îndreptat către ferma d’Hougoumont, crenelată şi apărată de englezi. Ea este situată pe o mică înălţime care domină câmpia din toate punctele şi la piciorul acestei ferme se află o mare pădure de desişuri, atât de prost plantate, dedesubtul căreia înaintam noi în coloană strânsă;noi formam extrema stângă a armatei.

Contele Reille, care era comandantul şef al corpului 2, ne-a ordonat să capturăm poziţia ocupată de englezi, să luăm ferma drept punct de sprijin şi să ne menţinem în această poziţie pe toată durata bătăliei, fără a pierde ori a câştiga teren. Odată atacul ordonat, am urcat în masă, cu baioneta la armă, năpustindu-ne asupra inamicului, care ne-a opus o fermă rezistenţă. Bătălia fu înverşunată şi de o parte, şi de cealaltă, iar tirul nimicitor a fost exercitat dinspre ambele părţi cu o egală ardoare;o jumătate de oră le-a trebuit francezilor pentru a cuceri această poziţie formidabilă. Am reuşit să facem un mare număr de prizonieri, în timp ce în centrul şi în partea dreaptă a armatei, canonada cea mai puterncă şi salvele de puşcă cele mai bine susţinute se făceau auzite. Noi ţineam mai departe în stăpânire importanta poziţie dobândită. 

Către orele 6:00 ale serii, mareşalul Ney veni la poziţia noastră şi ne strigă cu o voce puternică:«Curaj, armata franceză este victorioasă, inamicul este bătut în toate punctele frontului!» Împăratul, văzând un corp de oaste năvălind în câmpie, a anunţat de îndată sosirea generalului Grouchy (din păcate, nu era Grouchy, ci Blücher, aceasta fu eroarea din primele momente – n.n.) şi, luând comanda cavaleriei, a atacat imediat platourile de la Mont-Saint-Jean, ocupate de englezii comandaţi de însuşi generalul şef comandant al armatelor combinate, lordul Wellington. Acolo însă el a întâmpinat rezistenţa dură a englezilor. O artilerie numeroasă şi ambuscată scuipa foc şi flăcări din toate părţile. Atunci, garda imperială avansă imediat şi cuceri poziţia, pe care însă o pierdu după numai câteva minute. Garda formă atunci un careu şi se bătu cu un curaj şi o energie dincolo de orice exemplu. Somată de mai multe ori de către englezi să se predea, ea a preferat moartea dezonoarei şi, în curând, fură auzite aceste cuvinte atât de demne de caracterul şi de frumosul nume de francez:«Garda moare, dar nu se predă!»” 

(Căpitanul Robinaux, Journal de route. 1803-1832, publicat de Gustave Schlumberger, Plon, 1908)

Generalul Cambronne,  cu mâna pe drapel,  în mijlocul trupelor franceze

Generalul Cambronne, cu mâna pe drapel, în mijlocul trupelor franceze

„Dacă prusacii nu ar fi sosit la momentul cunoscut, cele două armate ar fi rămas pe câmpul de bătălie de la Waterloo şi ar fi reînceput, poate, bătălia a doua zi”

Grenadierul britanic William Lawrence (1797-1867) a participat la campaniile militare din Spania şi la bătălia de la Waterloo. Memoriile sale, dictate unui camarad, reflectă universul şi preocupările cotidiene ale soldaţilor englezi în epocă:

„La 17 iunie 1815, noi traversarăm Bruxelles, în mijlocul bucuriei locuitorilor, care se grăbiră să ne aducă tot soiul de merinde şi provizii. Ni se spunea că francezii ne vor tăia carnea de pe oase cu securile, însă la auzul unor astfel de predicţii noi nu făceam altceva decât să râdem şi să răspundem că nu era un lucru nou pentru noi. Totuşi, tinerii recruţi mărşăluiau cu capul în jos, teribil de înspăimântaţi la ideea că se vor bate;deseori însă mi-a fost dat să văd că tocmai cei mai timizi, odată bătălia începută, se năpusteau orbeşte asupra inamicului, fiind astfel primii ucişi, din cauză că evident şi-au pierdut capul, în timp ce soldaţii mai experimentaţi şi l-au păstrat pe al lor, disciplinat, pe umeri, văzându-şi liniştiţi de treburile lor.

De la Bruxelles ne-am deplasat la cinci-şase mile de oraş, în împrejurimile satului Waterloo;acolo, generalul nostru şi-a trimis aghiotantul la Wellington, cerându-i acestuia ordine pentru a cunoaşte partea de linie pe care noi ar fi urmat s-o atacăm. Ordinul primit a fost să nu ne mişcăm din actuala noastră poziţie până a doua zi dimineaţă.

[...] Treaba aceasta fu de-abia terminată de câteva minute că infanteria inamică începu înaintarea şi noi ne repuserăm în linie pentru a o înfrunta. Urmând tactica noastră obişnuită, i-am lăsat să se apropie de noi până când ajunseră în bătaia puştilor noastre, iar salva noastră produse asupra lor un efect teribil. Apoi i-am atacat noi şi i-am făcut să se plieze, nu însă fără a pierde şi noi, la rândul nostru, mulţi oameni. Ei nu dispăruseră de multă vreme că o altă şarjă a cavaleriei vrăjmaşe avu loc iar noi a trebuit să ne constituim din nou în careu pe vechiul nostru teren de luptă. Fără îndoială, acest corp de cavalerie care ne-a atacat sperase să ne surprindă mai înainte ca noi să ne putem executa manevra, dar, din fericire, el s-a înşelat şi focul nostru neîncetat l-a pus în curând pe fugă. Nu am pierdut nicio bucată de pământ toată ziua, deşi, după toate aceste şarje inamice, numărul nostru fu în mod drastic redus. Şi chiar în scurtul interval de timp dintre fiecare şarjă, tunul inamic făcuse ceva ravagii în rândurile noastre. 

Oamenii erau atât de obosiţi că începuseră să dispere. Ofiţerii i-au încurajat însă toată ziua prin îndemnurile:«Ţineţi-vă tari, copii, nu daţi înapoi!» Cum am fi putut să ne ţinem tari este un mister pentru mine, căci, la sfârşitul zilei, de-abia dacă mai eram în număr suficient pentru a forma careul.

[...] În ceea ce priveşte pierderile totale din acea zi sângeroasă, nu aş putea da o cifră exactă, însă fără îndoială că ele fură enorme de ambele părţi, căci numai în regimentul meu 300 de oameni lipseau la apel. Iar pierderile noastre nu le egalau nici pe departe pe acelea din alte regimente, căci numai din acela situat la dreapta noastră 600 de oameni lipseau la apel, aceasta mai ales din cauza focului continuu, ghiulele şi bombe, aruncate de tunurile franceze în intervalul dintre şarje. În prezent nu mai trebuia pierdut timpul, iar a doua zi dimineaţa trebuia să începem urmărirea francezilor, pentru a nu le da timp nici măcar să respire. Prusacii aveau cel puţin 12 ore de avans asupra noastră;nu aveam, aşadar, de ce să ne temem.

Între timp ne întrebam dacă inamicul nu se va opri pentru a ne ţine piept pe propriul său teren;probabil că ar fi fost cazul dacă Blücher nu ar fi mers pe propriile urme. Mai cred că dacă prusacii nu ar fi sosit la momentul cunoscut, cele două armate ar fi rămas pe câmpul de bătălie de la Waterloo şi ar fi reînceput, poate, bătălia a doua zi. Fiindcă francezii, după înfrângerea lor, aşteptau noi întăriri;cum însă acestea nu mai soseau, iar numărul nostru crescuse, lor nu le mai rămânea o altă soluţie decât retragerea”.

(William Lawrence, Mémoires d’un grenadier anglais, Paris, Plon, 1897)

„Inamicul fu forţat să-şi părăsească poziţiile deţinute pe înălţimi şi se retrase în cea mai mare confuzie”

Am lăsat la final mărturia comandantului-şef al armatei învingătoare, feldmareşalul duce de Wellington, militarul de carieră experimentat, temperat, meticulos, cuprinsă în scrisoarea trimisă la 19 iunie contelui Bathurst de pe câmpul de luptă de la Waterloo:

„Poziţia pe care am ocupat-o eu în faţa [satului] Waterloo traversa drumurile dinspre Charleroi şi Nivelles. În faţa centrului drept, şi lângă drumul spre Nivelles, am ocupat noi casa şi grădinile de la Hougoumont, care acopereau partea din spate a acelui flanc;în faţa centrului stâng am ocupat ferma La Haye Sainte. Pe partea stângă comunicam cu mareşalul Blücher aflat la Wavre, prin Ohain. Iar mareşalul mi-a promis că, în cazul în care voi fi atacat, mă va sprijini cu unul sau cu mai multe corpuri de armată, câte vor fi necesare.

Inamicul şi-a adunat armata, cu excepţia corpului numărul 3, care a fost trimis să-l observe pe mareşalul Blücher, pe un rând de înălţimi în faţa noastră. În cursul nopţii de 17 iunie şi ieri de dimineaţă, la aproximativ ora 10:00, el a dezlănţuit un atac furios asupra posturilor noastre de la Hougoumont. Eu ocupasem acel post cu un detaşament din brigada de gărzi a generalului Byng, care se afla în poziţie în spatele lui;şi el s-a aflat pentru o vreme sub comanda locotenent-colonelului Macdonell, şi după aceea a colonelului Home;şi sunt fericit să adaug faptul că el a fost menţinut toată ziua cu suprema vitejie de către aceste brave trupe, în ciuda repetatelor eforturi ale unor largi corpuri ale inamicului de a intra în posesia lui. 

Acest atac îndreptat înspre partea dreaptă a centrului nostru a fost însoţit de o foarte puternică canonadă asupra întregii linii, care era destinată să sprijine repetatele atacuri ale infanteriei şi cavaleriei, ocazional mixte, dar uneori separate, care erau întreprinse împotriva ei. Într-unul din acestea inamicul cuceri ferma de la La Haye Sainte deoarece detaşamentul batalionului de infanterie uşoară al Legiunii Germane, care o ocupa, îşi consumase toată muniţia;iar inamicul ocupa singura cale de comunicaţie existentă cu ei. 

Inamicul a atacat în mod repetat infanteria noastră cu cavaleria sa, însă toate aceste atacuri au fost în mod uniform lipsite de succes. Ele au oferit însă cavaleriei noastre oportunităţi să contraatace. Într-una dintre aceste şarje, brigada lordului E. Somerset, constând din Life Guards, Royal Horse Guards şi 1st. Dragoon Guards, s-a distins cu bravură în luptă, alături de brigada generalului maior Sir William Ponsonby, care a luat şi mulţi prizonieri şi a şi capturat un stindard francez cu acvilă. 

Aceste atacuri s-au repetat până la orele 7:00 ale serii, când inamicul a făcut un efort disperat, cu cavaleria şi infanteria sa, susţinute de focul artileriei, de a forţa centrul nostru dinspre partea stângă, de lângă ferma La Haye Sainte, inamic care, după o luptă sângeroasă, a fost înfrânt. Şi observând că trupele se retrăgeau de la acest atac în mare confuzie, şi că marşul corpurilor generalului Bülow, pe la Frischermont înspre Planchenois şi La Belle Alliance începuse să aibă efect, şi că se putea vedea clar focul de la gura tunurilor prusace, şi că mareşalul prinţ Blücher mi se alăturase personal cu un corp al armatei sale prin partea stângă a liniei noastre, pe la Ohain, m-am hotărât să îl atac pe inamic şi imediat am dat ordin de înaintare întregii linii a infanteriei, sprijinită de cavalerie şi artilerie. Atacul avu succes în toate punctele:inamicul fu forţat să-şi părăsească poziţiile deţinute pe înălţimi şi se retrase în cea mai mare confuzie, lăsând în urma lui, după cum am putut judeca, 150 de piese de artilerie, cu muniţia respectivă, care au ajuns astfel în mîinile noastre.

Am continuat urmărirea inamicului multă vreme după lăsarea întunericului şi m-am oprit văzând starea de oboseală a trupelor noastre, angajate în bătălie de 12 ore, şi deoarece mă găseam pe acelaşi drum cu mareşalul Blücher, care mă asigurase de intenţia sa de a-l urmări pe inamic toată noaptea. Dimineaţa, el mi-a trimis vorbă că a capturat 60 de piese de tun aparţinând Gărzii Imperiale, împreună cu câteva trăsuri şi bagaje, aparţinându-i lui Buonaparte, în Genappe. [...]

Aş fi nedrept cu propria mea conştiinţă, şi cu atât mai mult cu mareşalul Blücher şi cu armata prusacă, dacă nu aş atribui rezultatul încununat de succes al acestei zile intense asistenţei cordiale acordate la timp de ei. Iar operaţiunea generalului Bülow desfăşurată pe flancurile inamicului a fost cea mai decisivă din întreaga zi. [...]

Vă trimit, împreună cu această scrisoare, trei acvile capturate în luptă de trupele noastre, pe care maiorul Percy are onoarea de a le depune la picioarele Alteţei Sale Regale. 

Am onoarea de a fi,

WELLINGTON”

(THE WAR TIMES JOURNAL. Wellington’s Dispatches. To Earl Bathurst. Waterloo, June 19-th, 1815)