Mărirea şi decăderea Palatului „Adevĕrul” de pe Sărindar

Construit după modelul Palatului „Figaro” de la Paris, Palatul „Adevĕrul” de pe Sărindar stârnea uimirea şi admiraţia ziariştilor şi vizitatorilor deopotrivă ‒ un templu al presei şi al artei, inaugurat în 1898 şi înnoit la fiecare câţiva ani, dar şi un templu al premierelor, al inovaţiilor gazetăreşti, veţi vedea. Primele decenii ale secolului XX au fost glorioase pentru „Adevĕrul” şi publicaţiile-surori care îşi aveau casa în palatul de pe Sărindar. 

Cum însă orice înălţare e urmată adesea de căderi, viaţa acestui ansamblu impresionant a urmat întocmai destinul ţării: în perioada comunistă, fostul Palat „Adevĕrul” a găzduit tipografia „Luceafărul”, iar anii tranziţiei au însemnat tranziţie şi pentru clădire: tranziţie către cenuşiu, către ruină, către nimic. La începutul anilor 2000, fostul palat al presei era gol, părăsit, dezolant.

Pe scările monumentale, pe lângă pereţii împodobiţi odată cu picturi murale şi cu afişe cu autori celebri (Mucha, Toulouse-Lautrec), se avântau doar curioşii, iar regizorul Alexandru Solomon turna aici câteva cadre ale peliculei sale despre Iosif Berman, „Omul cu o mie de ochi”: faimosul fotoreporter interbelic şi-avusese atelierul sus, într-o cămăruţă a palatului, iar fata, Luiza Berman, reconstituia cu ochi emoţionaţi urmele tatălui. Prin 2008, proprietarii nu se hotărâseră ce întrebuinţare să dea ansamblului (ah, privatizarea românească!). Îl acoperiseră însă cu o copertină ‒ care, zi după zi, a devenit noua faţă tristă a clădirii. Sfârşitul se ghicea cumva ‒ palatul n-avea viitor, avea numai trecut. 

…Şi despre trecutul acesta e vorba în cele ce urmează, despre povestea de glorie a palatului, care a fost şi povestea de glorie a gazetei „Adevĕrul”, înfiinţată de boierul Alexandru Beldiman la Iaşi, în 1871, renăscută la Bucureşti, în 1888, şi dusă mai departe, către tiraje ameţitoare, de Constantin Mille şi directorii care i-au urmat. 

„Direcţiunea ziarului Adevĕrul vă roagă să bine voiţi a onora cu presenţa D. inaugurarea noului său local din strada Serindar n. 11, care se va face în ziua de Duminică 3 Maiu, orele 2 p.m. Bucuresci 1898”. 

Lucrând până atunci într-o redacţie micuţă, rudimentară, aflată în Pasajul Băncii Naţionale, gazetarii de la „Adevĕrul” s-au mutat, în 1898, într-un adevărat palat. Căci „palat” i s-a spus de la început clădirii de pe strada Sărindar (actuala stradă Constantin Mille), proiectată de arhitectul Ştefan Ciocârlan după modelul Palatului „Figaro” de la Paris.

Până atunci, până în mai 1898, gazetarii de la „Adevĕrul” schimbaseră mai multe sedii în Bucureşti: în august 1888, redacţia şi administraţia se aflau în Tipografia Thiel şi Weiss din strada Doamnei, ziarul s-a mutat apoi în strada Nouă, colţ cu strada Academiei, deasupra restaurantului Dodani, apoi în casa unui anume Steiner de pe Bulevard, unde era şi tipografia în care se imprima ziarul.

După conflictul cu administratorul Toma Basilescu (care părăseşte ziarul, în 1892, şi ia cu sine toate registrele de abonaţi, cele de anunţuri şi toţi banii aflaţi în casă), „Adevĕrul” a fost tipărit la Tipografia Grigore Luis, din strada Academiei, iar redacţia s-a mutat, provizoriu, în casa Carapati, de peste drum de tipografie. Ulterior, „Adevĕrul” a ajuns în strada Enei şi după aceea, în Pasajul Băncii Naţionale. Iar în 1898, în Palatul de pe Sărindar. 

Palat al presei şi al artei

Avea, ce-i drept, caracteristicile unui palat imobilul menit să găzduiască ziarul „Adevĕrul”. O clădire construită de la zero pe un maidan, până atunci, năpădit de buruieni. Citiţi şi vă minunaţi: o explozie de culoare pe holul central al palatului, tapetat cu afişe ale unor reprezentanţi de seamă ai genului, români şi străini (Vermont, Toulouse-Lautrec, Mucha etc.), scară de onoare, covoare groase, plante exotice şi fotolii, portrete murale, săli numeroase pentru redactori, pentru prim-redactori, pentru secretari, pentru administraţie, pentru direcţiune, biblioteci pline până la refuz de cărţi şi colecţii de ziare româneşti şi străine, capelă de artă bizantină, biblioteca particulară a lui Constantin Mille, „salonul de recepţiune” al ziarului, „sala de compoziţiune”, sala de maşini, unde se tipărea ziarul, depozitul de hârtie, sala de vânzare, unde erau distribuite pachetele cu ziare vânzătorilor ambulanţi, „sala de depeşi”, sala de maşini plane, cantină, centrală telefonică, secţie de desen şi de pictură, arhiva cu clişee şi fotografii, sala de expediţie, de unde plecau trăsurile către gară, pline ochi de pachete cu ziare... O nebunie!

„Azi, Adevĕrul posedă unul dintre cele mai vaste şi mai moderne stabilimente grafice şi localul său este un adevărat palat al Presei şi al Artei – care face admiraţia tuturor celor ce îl vizitează. Mai ales ziariştilor străini, par’că nici nu le vine să creadă că în mica şi îndepărtata Românie, Presa să fie atît de dezvoltată şi atît de bine organizată, atît de luxos instalată”, se precizează în broşura retrospectivă 25 de ani de acţiune. Adevĕrul (1888-1913). 

Fiecare cu biroul lui

Pentru prima oară în istoria presei româneşti, un ziar îşi permitea luxul de a oferi fiecărui redactor un birou separat. În cel mai rău caz, erau câte doi ziarişti într-o încăpere. Al. Nora, corector la „Adevĕrul”, îşi amintea: „Mutaţi din strâmtimea în care-şi desfăşurau activitatea în spaţiul vast al unui palat cuprinzător, redactorii, cari, ca la toate ziarele, lucrau deavalma – după cum, vai, se întâmplă şi astăzi! – s’au simţit transpuşi ca într’o lume nouă.

Aşezaţi câte unul, şi rar câte doi, în numeroasele camere din lungul culoarelor, de pe dreapta şi de pe stânga, erau, de-acum, în largul lor, stăpâni deplini pe ideea ce-o cloceau, depănându-şi concepţia în fraze liniştit alcătuite, în fericită izolare, neturburaţi de gălăgia obişnuită din redacţii, unde, tocmai, ar trebui să domnească tăcere. Era, iarăşi o noutate în breasla gazetărească şi nu puţini erau colegii cari invidiau pe cei aciuiaţi la Adevĕrul, unde lucrau în tihna atât de străină de hărmălaia din celelalte redacţii”. 

Se cumpără o fabrică de saci din apropiere

Pe parcursul anilor, dezvoltându-se şi cerând spaţiu suplimentar, stabilimentul „Adevĕrul” mai suferă câteva modificări. Mai ales că, din 1904, „Adevĕrul” capătă şi o surată, „Dimineaţa”. Astfel, după mai multe amânări, pricinuite de lipsa fondurilor, directorul Constantin Mille cumpără cu 200.000 de lei (aur) localul fabricii de saci Saint-Frères, de lângă palatul redacţional. Se face o unificare provizorie a faţadelor celor două clădiri şi, la etajul întâi al imobilului nou achiziţionat, sunt instalate linotipurile, premieră în presa românească. Mille îşi plănuia pe-atunci să unifice complet cele două localuri, însă Primul Război Mondial pune proiectul pe butuci. În timpul războiului, clădirea e rechiziţionată de comandamentul german, care scoate aici „Bukarester Tagblatt”. După război, prefacerile sunt imposibile, Mille e mulţumit doar să asigure apariţia ziarelor. 

Unificarea completă a faţadelor, în 1933

Noua conducere – căci Mille vinde, în 1920, ziarele „Adevĕrul” şi „Dimineaţa” bancherului Aristide Blank, iar directorul redacţiei devine Constantin Graur – decide să mai cumpere un imobil din imediata apropiere a redacţiei, în care altădată funcţionase o tipografie. Clădirea veche e culcată la pământ, se construieşte o alta, din beton armat, după care se trece, într-un final, la unificarea celor trei faţade. Pe 13 noiembrie 1933 apare un număr festiv al „Dimineţii”, în 124 de pagini, care sărbătoreşte tocmai „inaugurarea localului nostru, restaurat şi considerabil mărit”. Pe prima pagină, un desen de Vermont înfăţişând faţada unificatoare.

„Palatul Adevĕrul, terminat anul acesta, adăposteşte ziarele, revistele şi toate publicaţiile, cari apar în editura Adevĕrul”, se precizează într-un articol din numărul festiv. Suprafaţa totală construită ajunge, în acest mod, la 1.700 de metri pătraţi, iar clădirea uriaşă găzduieşte cinci maşini rotative, „care servesc la imprimarea Dimineţii şi Adevĕrului şi a câtorva ziare care se tipăresc la Adevĕrul”, birourile administraţiei, care se ocupă de vânzarea ziarelor, de publicitate, de abonamente, secţia de editură, un oficiu telegrafo-poştal, sala de expediţie a ziarelor, de unde, „zilnic, odată cu plecarea trenurilor, pornesc în toată ţara zeci de mii de volume, ziare, reviste”, secţia de Tiefdruck, „maşina rotativă cu toate accesoriile unde se imprimă Realitatea Ilustrată”, birourile redacţionale, secretariatele de redacţie, sală de conferinţă, zincografia, legătoria de cărţi, sala maşinilor tipografice plane, sala maşinilor de cules şi tipografia propriu-zisă, depozitul de cărţi, cantina şi „un dormitor higienic pentru oamenii de serviciu care lucrează noaptea”. Palatul „Adevĕrul” găzduia acum „Adevĕrul”, „Dimineaţa” şi alte şase publicaţii săptămânale.

Era perioada de glorie a gazetelor reunite sub pălăria „Adevĕrul”. 

Acesta este un fragment din articolul „Mărirea și decăderea palatului de pe Sărindar”, apărut în numărul 233 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 iunie - 14 iulie 2021, și în format digital pe paydemic.com.