Autor 6910 vizualizări


Celibatar, tânăr, fără îndatoriri familiale, adesea fără avere, duce o viață liberă. Revoltat față de putere, el întruchipează răzbunarea oamenilor simpli.  

Confruntat cu nenorocirile vremii, cu dificultățile, crizele, injustiția, abandonat de o putere coruptă, poporul suferă. Așteaptă un ajutor, un apărător. Legendar uneori (fiindcă este greu pentru națiunea care nu venerează memoria unui „rege pierdut”), puternic și binefăcător, care se va întoarce să-l elibereze de opresorii săi. Este de ajuns uneori să apară un barbat și să dea chip acestor vise. Acesta nu este un șef politic, nici militar, ci un rebel, un justițiar, un răzbunător. Un bandit.

Clandestinitatea, o condiție

Cuvântul a sfârșit prin a deveni mai mult sau mai puțin sinonim cu criminalul, dar la origine a desemnat nu un hoț vulgar, ci membrul unei bande, un partizan de arme care nu aparține armatei oficiale, ci o combate. Nu ia bani, adesea incapabil să se integreze în comunitate, fie pentru că a pierdut contactul, fie pentru că firea lui independentă și violentă se acomodează prost la pacea civilă, el este condamnat să rămână în afara legii, cu riscul de a deveni, în final, un tâlhar. De aici termenul a luat sensul său peiorativ. Acest fenomen este universal și se regăsește în toate epocile, pe toate continentele. Reuniunea anumitor factori îi dă naștere aproape automat. Primul este un colaps al Statului de Drept. Atunci când puterea centrală nu are controlul unei zone de pe teritoriul său, sau a pierdut-o, alte structuri o înlocuiesc, făcând adesea intolerabilă viața cotidiană a populației.

Aceasta poate fi brutalitatea sau incorectitudinea marilor proprietari - teren pe care cresc organizațiile de apărare clandestină ale țărănimii, în Sicilia și în Italia de Sud – Mafia, Camorra, N’dranghetta și alte organizații criminale. Poate fi autoritatea unei puteri străine în țară: în Anglia medievală, Robin Hood apărea ca un apărător al țăranilor anglo-saxoni împotriva nobilimii normande cuceritoare. La începutul secolului al XIX-lea, bandiții italieni sunt în primul rând insurgenți catolici ostili ocupației armatei revoluționare franceze. Klephții greci (bandiți ai munților) au luptat împotriva puterii otomane. Banda James-Younger, în America, este compusă din foști combatanți sudici aflați în imposibilitatea de a reveni la viața civilă. Rob Roy din Scoția refuză ocupația engleză. Cât îl privește pe Zorro, în California, este avatarul literar al unei reacții de apărare a sătenilor împotriva unui sistem care nu le convine.

Un alt factor necesar: o viață cotidiană devenită atât de dificilă, încât incită poporul să susțină bandiții, percepuți ca apărătorii lor firești, cărora le oferă protecție și complicitate. Fiindcă e nevoie ca banditul să rămână în clandestinitate pentru a putea acționa. Doar prin tăierea din rădăcină cu procedee antigherilă, autoritățile reușesc să se debaraseze de ei. În cele din urmă, țara trebuie să se preteze acestei clandestinități: pădurea din Sherwood, munții italieni, corsicani, balcanici, scoțieni, marile spații din Far West sunt refugiile impenetrabile unde forțele de ordine ezită să se riște.

Mereu prins sau omorât prin trădare

Întrucât, și aceasta participă la legenda sa, banditul știe din timp că, în afara unor evenimente imprevizibile, cariera sa va fi scurtă. Doi sau trei ani înainte de a cunoaște un final tragic. Faptul că îl acceptă e suficient să facă din el un erou, apoi un martir, în ziua când este prins sau omorât întotdeauna prin trădare. Jesse James, ale cărui isprăvi au durat cincisprezece ani, fapt excepțional, este împușcat în spate de „un mic laș murdar”. De altfel, și asta e ceva ordinar, comunitatea refuză să creadă în moartea sa.

Cum ajunge o lume muncitoare și onestă să se recunoască în niște oameni care ar trebui să întruchipeze tot ceea de ce se teme? În primul rând, pentru că banditul este dintre ai lor; ieșit din comunitate, el este fiul ei, cel care a avut îndrăzneala să refuze să-și plece capul și să-și îndoaie coloana vertebrală. Spre deosebire de huligani care fură și pradă peste tot pe unde trec, banditul își alege victimele, care nu aparțin niciodată lumii sale. El lovește opresorul, străinul, călătorul, speculatorul, nu pe ai lui pentru care reprezintă, în mod greșit sau adevărat, apărătorul și justițiarul. El fură, dar pentru o cauză bună, și, câteodată, își împarte prada. Are o reputație de just și bun. Onoarea l-a făcut să se răzvrătească. Oricum, el nu omoară decât prin accident, în stare de legitimă apărare, sau pentru o răzbunare dreaptă. Ca atare, el nu-și pierde niciodată statutul de personaj onorabil. El încarnează visul la care majoritatea oamenilor din mediul său nu îndrăznește să renunțe: de a fi liber.

Sursa: Historia Special, Mai-Iunie 2010