Autor 10808 vizualizări


Situaţia internaţionalã era tensionatã în vara anului 1939 în urma pretenţiilor Germaniei asupra Poloniei, ţară protejată de garanţiile acordate de Franţa şi Marea Britanie. Poziţia centrală indica un mare dezavantaj prin posibilitatea aliaţilor de a sufoca economia Reich-ului cu ajutorul enormei Royal Navy. Dictatorul german dorea o rezolvare prin forţă mizând pe pasivitatea momentană a occidentalilor.

Trebuia să ocupe cât mai mult spaţiu vital pentru a dispune de resursele unui conflict de durată. Profitase din plin de ocuparea Cehoslovaciei şi tehnica blindată capturată servea pentru formarea de noi unităţi de tancuri. Chiar dacă noul imperiu german se extinsese în Europa Centrală, acesta nu afecta prea mult raportul de forţe la nivel mondial prin potenţialul ofensiv încă scăzut. Armata germană nu dispunea de aviaţie strategică şi nici de tancuri cu rază lungă de acţiune după cum aveau britanicii.

Ecuaţia europeanã mai avea o foarte mare necunoscutã:Uniunea Sovieticã. În august 1939 delegaţi din Marea Britanie şi Franţa s-au prezentat la Moscova pentru a cere o intervenţie sovieticã împotriva lui Hitler. Negocierile avansau greu deoarece sovieticii erau în poziţie de forţã şi puneau permanent condiţii inacceptabile cel puţin pentru partea poloneză. Pe 17 discuţiile au fost brusc întrerupte de sovietici [1].

O poruncã amenințătoare dusese la schimbarea atitudinii, dar s-a putut arunca  vina pe occidentali. Stalin a hotărât definitiv în 19 august cã s-au realizat condiţii ideale pentru ca trei mari puteri europene, capitaliste, sã se epuizeze într-un rãzboi devastator, iar apoi Armata Roşie sã elibereze Europa. Istoriografia comunistă a inventat o teamă a lui Stalin doar la auzirea numelui celui mângâiat cu titlul de « canibal ».

Falsul iese în evidenţă când se citesc propunerile sovietice de trupe pentru atacarea Germaniei. Se puteau angaja  120 de divizii de infanterie, 16 divizii de cavalerie, 10.000 de tancuri serioase (sublinierea ne aparţine-DIC), 5000 de tunuri şi cam tot atâtea avioane [2], ceea ce ar fi copleşitor chiar pentru trupele antrenate ale Wehrmacht-ului. Ziua a fost marcatã de semnarea actelor privind formarea de noi divizii din toate armele, Armata Roşie devenind cea mai mare forţã terestrã din istorie. Divizia 186 de infanterie a început sã se formeze de la 19 august [3] şi regimentele de artilerie de campanie au crescut de la 144 la 341 [4].

S-a hotãrât formarea de noi unităţi de tancuri şi aviaţie. Nimeni nu dispunea de astfel de forţe moderne şi frica dictatorului roşu nu putea să existe. Putea să tremure de frica armatei germane? Propaganda roşie a profitat de naivitatea cititorilor din toate ţările, greu de obişnuit cu imaginea unei divizii şi, mai ales, cu efortul logistic pentru întreţinerea marilor unităţi. Adolf Hitler concentra la graniţele Poloniei 62 de divizii [5], adică era o pregătire derizorie.

Armata Roşie depşea orice armată a lumii

Cantitativ, Armata Roşie depãşea orice armatã a lumii, dar Stalin s-a decis sã şi testeze armamentul pe viu. Tot pe 19 august 1939 generalul G. K. Jukov a primit ordinul sã distrugã armata japonezã care deranja prin agresivitate în Extremul Orient [6]. Niponii n-au reuşit sã reziste primului rãzboi-fulger în adevăratul sens al cuvântului şi n-au mai îndrãznit sã provoace serios colosul roşu.

Coşmarul unui război pe două fronturi era îndepărtat şi Japonia a preferat să-şi trimită flota şi armata spre resurse mai accesibile decât cele din Siberia îngheţată. Dictatorul Stalin putea sã se pregãteascã în linişte de sovietizarea Europei şi a luat fãrã mari probleme jumãtate din Polonia, Basarabia şi Bucovina, Estonia, Lituania şi Letonia. Doar Finlanda a reuşit sã reziste eroic cu pierderi teritoriale mici.

Dictatorul sovietic a precizat apropiaţilor schimbarea strategiei tot la 19 august 1939. Referindu-se la previzibilul rãzboi, Stalin a spus:Este esenţial pentru noi ca acest rãzboi sã dureze cât mai mult posibil, pentru ca cele douã pãrţi sã se epuizeze… În acelaşi timp, trebuie sã intensificãm relaţiile economice în ţãrile beligerante, pentru ca în momentul în care rãzboiul va lua sfârşit noi sã fim bine pregãtiţi [7]. Evenimentele au demonstrat aplicarea planului punct cu punct. Geniul răului absolut găsise soluţia pentru înroşirea planetei.

Textul publicat în câteva reviste occidentale părea un fals sau o interpretare intuitivă a unor jurnaliști pricepuți, dar arhivele sovietice ascund încă multe surprize. S-a descoperit stenograma şedinţei Biroului politic din ziua de 19 august 1939, știrea a fost publicată de generalul Dmitri Volkogonov întregii lumi în 1993 [8], dar a rămas doar o informaţie secundară în raport cu banalitățile zilnice cu care mass-media inundă creierul devoratorului de ştiri.

Documentul integral n-a văzut lumina zilei în ziar. De ce? Poate s-ar schimba radical imaginea despre cine a incendiat Europa în 1939 şi să aflăm că Hitler a fost un mic pion în mâinile păpuşarului de la Moscova. Ar fi interesant de aflat durata şedinţei, ora de desfăşurare şi participanţii.

Cum întotdeauna există sceptici la orice informaţie, numai argumentele solide pot demonstra o teorie. Mărturia lui Valentin Berejkov, interpretul de încredere a lui Stalin nu poate fi combătută. Ambasadorul german era permanent respins de V. Molotov şi Adolf Hitler a devenit extrem de nerăbdător. A fost în stare să promită orice, aproape să facă sluj la poarta dictatorului sovietic. Era cam în poziţia unui voievod român în faţa sultanului.

Ambasadorul german a fost respins, dar a fost rechemat şi s-a afirmat acordul guvernului sovietic pentru tratatul comercial şi vizita lui von Ribbentrop la Moscova [9]. Era evident cine luase din umbră decizia. Nu se poate preciza acum momentul în care s-a luat hotărârea înfiinţării de noi divizii şi pregătirea mobilizării începând cu data de 1 septembrie 1939. Dacă se ţine cont de ora sosirii ambasadorului von Schulenburg la comisarul poporului Molotov, durata audienţei, plecarea demnitarului german, ora reîntoarcerii la Molotov, se poate estima chiar şi ora fatalei decizii.

Stalin a observat impulsivitatea lui Adolf Hitler

Este evident că Stalin a observat impulsivitatea lui Adolf Hitler şi lipsa de calcul diplomatic. Orbiţi de dorinţa de a face un război fără sens cu Polonia, germanii i-au oferit exact şansa aşteptată din 1924 de dictatorul roşu. A fost una din cele mai mari greşeli de calcul diplomatic şi strategic din istorie. Se lucra pe două planuri la Moscova şi, mai mult ca sigur, ordinul pentru înfiinţarea diviziilor necesare la «eliberarea» vechiului continent a fost dat înainte de rechemarea lui von Schulenburg.

Bulgărele de zăpadă începuse să se rostogolească în mod ireversibil spre război. Pare greu de crezut, dar, după estimarea lui Valentin Berejkov, se poate spune că soarta lumii a fost hotărâtă cam într-o oră şi executanţii marelui plan aveau deja misiunile clar conturate la sosirea trimisului german. 

Se poate spune acum cu certitudine cã la 19 august 1939 [10] Iosif Vissarionovici Stalin a hotãrât declanşarea rãzboiului mondial prin refuzul de a semna o alianţã cu puterile occidentale şi prin încurajarea agresivitãţii lui Adolf Hitler. Pregătise cu multă migală momentul prielnic pentru ofensiva generală. Şantierele navale sovietice aveau în construcţie cuirasate de peste 60.000 t, iar uzinele montau cu mare febrilitate avioane şi tancuri performante.

Unităţile militare nu aşteptau decât un semn pentru ofensiva finală. Ziua trebuie să rămână în istoria umanităţii scrisă cu litere negre pentru că toate ororile (lagăre de exterminare naziste şi comuniste, bombardamente masive, arma nucleară, uciderea civililor şi a militarilor, distrugerea operelor de artă, extinderea comunismului, foametea, epidemiile etc) au fost apoi posibile, permise şi extinse. Trebuie spus clar că dictatorul comunist a distrus Europa după cum reuşise performanţa şi cu popoarele Uniunii Sovietice.

Istoria contemporană trebuie rescrisă din temelii pentru a se elimina falsurile propagandei totalitare şi informaţia trebuie introdusă în manualele alternative pentru a fi folositoare tinerelor generaţii în faţa pericolului permanent ca puterea politică să revină unor iluminaţi cu idei fixe [11].

Note

1.Jacques de Launay, Istoria secretă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 223.
2.Marea conflagraţie a secolului XX, ediţia a II-a, Editura Politică, Bucureşti, 1974, p. 69. Dacă o divizie germană de tancuri avea cel mult 391 de blindate în dotare în momentul invadării Poloniei la 1 septembrie 1939 (inclusiv uzatele moral Panzer I), atunci înseamnă că Iosif Stalin oferea aliaţilor occidentali nu mai puţin de 25, 5 divizii de tancuri după cel mai ridicat standard german al timpului. O astfel de armadă terestră nici nu putea fi concepută de un analist militar raţional. Serviciile se cereau plătite scump pe seama bieţilor polonezi şi dictatorul de la Moscova n-a primit răspunsul dorit.
3.Victor Suvorov, Ziua M, Polirom, Iaşi, 1998, p. 148.
4.Ibidem, p. 163. Trebuie remarcat faptul că sunt regimente dotate cu tunuri având calibrele de 122 şi 152 mm pentru însoţirea infanteriei, puternice şi manevrabile. Armele au fost apreciate mai târziu şi de către soldaţii germani.
5.Leonida Loghin, Al doilea război mondial, Editura politică, Bucureşti, p. 554.
6.V. Suvorov, op. cit., p. 66.
7.Jacques de Launay, Mari decizii ale celui de-al doilea război mondial, vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, p. 46. Autorul francez s-a grăbit să-l declare un fals pentru că n-a găsit textul în arhivele de la Moscova (p. 46). Nici nu s-a dorit prea mult.
8.V. Suvorov, op. cit., p. 70.
9.Valentin Berejkov, În umbra lui Stalin, Editura Lider, Bucureşti, p. 39.
10.Schimbarea macazului era şi este evidentă, chiar şi cărţile editate în epoca roşie amintind-o discret (J. de Launay, Istoria secretă, p. 224). 
11.Observăm cu mare tristeţe că nici manualele aprobate de minister în iulie 2007 nu aduc mai mult spirit ştiinţific şi, se poate spune fără posibilitatea de a greşi că manipulează în continuare tinerele generaţii. Manualul de istorie tipărit la Editura Gimnasium din Târgovişte ne informează despre faptul că pactul sovieto-german viza doar integritatea teriorială a României, că s-a intrat în conflictul mondial la 22 iunie 1941 şi sunt amintite acţiunile agresive ale Germaniei (Ioan Scurtu (coordonator), Istorie, Editura Gimnasium, Târgovişte, 2007, p. 125/126). S-a ocolit cu prea multă grijă politica Moscovei faţă de Europa. Observăm că ministerul a eliminat chiar şi denumirea de Istoria Românilor din programele pentru clasa a XII-a din motive de integrare. Se doreşte oare producerea doar a maselor docile de consumatori?