Autor 3371 vizualizări


Pe la mijlocul anilor ’80,  licean, soldat şi mai apoi student ­fiind, eram convins că Istoria era în mare parte previzibilă – în sensul că, pe parcursul vieţii mele, nu întrevedeam în România schimbarea sistemului politic în vigoare atunci. Tot ce aşteptam era moartea lui Ceauşescu şi apariţia unui lider de partid (PCR, ca să fiu clar) mai rezonabil.

În dimineaţa de 23 decembrie 1989 am avut un şoc (plăcut) văzând gloanţe‑trasoare tăind aerul pe deasupra Parcului Romanescu din Craiova ‑ locul în care generaţia mea, la serbările din şcoala primară, cântase pentru pace, Ceauşescu şi socialism. Pe fondul lor, Conducătorul se pregătea să dispară, iar socialismul de tip leninist nu se simţea nici el tocmai bine.

Exact în vara lui 1989, pe când Ceauşescu părea încă nemuritor, Francis Fukuyama (un tânăr savant american din a doua generaţie a unei familii emigrate din Japonia) publicase într‑o revistă trimestrială din Washington un text despre sfârşitul istoriei:Războiul Rece (spunea autorul) se terminase şi democraţia &pacea tindeau să domine în lume („The End of History?“, în The National Interest, vara 1989). De reţinut că pe când acel text ieşea pe piaţa ideilor, URSS era încă pe hartă, Zidul Berlinului era în picioare, iar Iugoslavia era mai prosperă ca niciodată.

În primii ani ’90 eram un fan Fukuyama declarat. Numai că, simultan, parcă întreaga hartă a Europei de Est conspira împotriva japonezo‑americanului:sârbii, croaţii &bosniacii se ucideau cu sârg în Balcani, azerii &armenii din Nagorno‑Karabah erau în război, românofonii &rusofonii din Transnistria înroşeau la propriu malurile Nistrului, iar în Caucaz georgienii, oseţii &abhazii se şicanau reciproc.

În următorul deceniu lucrurile s‑au complicat şi mai mult:în Palestina a început a doua intifadă, au căzut Turnurile gemene la New York, India şi Pakistanul s‑au privit cu revigorată suspiciune, ursul rusesc s‑a trezit din hibernare şi a început să joace după muzica lui V. Putin, iar câteva guverne din America latină au decis să declare război rece Statelor Unite. Teoria sfârşitului Istoriei a căzut în desuetudine şi totul părea mai curând să‑l confirme pe Samuel Huntington, autorul (1993) tezei implacabilei ciocniri a civilizaţiilor.

Locul trei la Miss Univers:Miss Kosovo

Cum stau lucrurile azi? La nici 150 de ani după ce Harriet B. Stowe publica romanul „Coliba unchiului Tom“, Barack Obama a devenit primul preşedinte de culoare al SUA. Zidul Berlinului nu mai este, dar s‑au înmulţit alte ziduri (de beton sau de sârmă ghimpată) între evrei şi arabi în Cisiordania, între Egipt şi Fâşia Gaza, între texani şi mexicani etc. Marea Baltică şi Marea Neagră ar putea redeveni lacuri ruseşti dacă B. Obama se va dovedi slab şi dacă Moscova va convinge Parisul să‑i vândă nave de luptă din clasa Mistral.

Un procent de 10% din populaţia Greciei îl reprezintă imigranţi veniţi în ultimii 20 de ani. Temperaturi de ‑10 grade Celsius distrug în Florida recolte în valoare de sute de milioane de dolari, în timp ce topirea calotei nordice pare a împinge Rusia, Canada şi Norvegia spre o inevitabilă confruntare pentru bogăţiile din pământurile şi apele polare. Cele mai „îmbătrânite“ state din lume sunt Japonia, Italia şi Germania (cu vârsta medie peste 42 de ani), iar printre cele mai tinere se numără Yemen, Afganistan şi Angola (16 ani vârsta medie!).

La polul tinereţii în Europa se află Kosovo (52% din populaţie sub 27 de ani) – singura problemă fiind că nu toată Europa vede acolo acelaşi lucru. În decembrie trecut, Miss Kosovo s‑a clasat pe locul 3 la concursul Miss Univers 2009 – iar sutele de televiziuni din zecile de state (inclusiv România) care au transmis parada nu s‑au întrebat dacă ţara brunetei Gona Dragusha este sau nu formal recunoscută la ONU. Nici Fukuyama şi nici Huntington nu mai sunt în topul bibliotecilor:mai nou, Robert Kagan „demonstrează“ de ce Fukuyama s‑a înşelat („The return of history and the end of dreams“, Ed. Alfred A. Knopf, New York, 2008), Fareed Zakaria ne spune că trăim într‑o lume în care China, India, Indonezia sau Brazilia vor face regulile („Lumea postamericană“, Ed. Polirom, Iaşi, 2009), iar Christopher Caldwell ne avertizează că Europa catedralelor va deveni Eurabia, sub valuri de imigranţi musulmani („Reflections on the Revolution in Europe“, Ed. Doubleday, New York, 2009).

Evident, nici unul dintre aceşti autori nu va avea cu totul dreptate – tocmai pentru că fiecare propune propriul său „sfârşit al Istoriei“. În definitiv, Fukuyama şi Dragusha cunosc viitorul lumii la fel de bine precum se cunosc între ei – adică deloc. Din simplul motiv că marea lecţie a trecutului este aceea că Istoria merge mai departe şi nu se dezvăluie în avans nimănui.