Marea Doamnă a Șampaniei: La Veuve Clicquot

Autor 2910 vizualizări


Invitație la: nuntă în secret 
Mireasa: Barbe-Nicole Ponsardin  
Mirele: François-Marie Clicquot 
Data: 10 iunie 1798 
Locul: o pivniță din localitatea Reims, Franța 
Șampania: în rândurile care urmează 

Istoria începe undeva în regiunea Champagne, din nord-estul Franței, în localitatea Reims, cu familiile Ponsardin și Clicquot în rolurile principale. Domnul Ponce Jean Nicolas Philippe Ponsardin, tatăl lui Barbe-Nicole, și domnul Philippe Clicquot, tatăl lui François, erau doi oameni de succes în industria textilă din epocă și, implicit, rivali în domeniu. Mai mult de atât, moșiile lor – impresionante, de altfel – erau situate una lângă cealaltă, deci erau și vecini. După un calcul destul de simplu și mai ales specific vremurilor, a rezultat că ar fi benefic ca fiica domnului Ponsardin, Barbe-Nicole, și băiatul domului Clicquot, François-Marie, să se căsătorească. Astfel, puterea celor doi industriași din Reims se unea și creștea, dând uitării orice urmă de rivalitate.

Ceea ce s-a și întâmplat în dimineața zilei de 10 iunie 1798. Din cauza revoluției care încă era în plină desfășurare, nunta celor doi a fost făcută în secret, într-una dintre numeroasele pivnițe umede și răcoroase din localitaea Reims. Barbe-Nicole a purtat o rochie simplă, din muselină albă, iar la ceremonie au participat doar membrii familiilor celor doi miri. Pentru a nu atrage atenția în niciun fel, preotul a ținut slujba aproape în șoaptă (dacă erau descoperiți riscau chiar și închisoarea). Acesta le-a făcut tinerilor proaspăt căsătoriți un cadou promițător și cu viziune: o carte scrisă de călugărul Dom Pérignon.

Începutul.

Familia Philippe Clicquot deținea și o mică afacere cu vinuri, pe care le produceau din viile proprii aflate în mica localitate Bouzy. François a decis să se ocupe de dezvoltarea acestei părți a moștenirii de familie, lucru pe care tatăl său nu l-a primit cu foarte mare entuziasm. Producția de vin sau șampanie nu era cea mai profitabilă având în vedere că tocmai începuseră războaiele napoleniene, iar comerțul era în mod clar afectat.  

Cu toate acestea, François Clicquot nu a renunțat la planul său, la care a început să lucreze împreună cu tânara sa soție, Barbe-Nicole, care, deși nu avea nici cea mai mică idee despre producția de vin, avea antecedente în familie. Una dintre bunicile sale lucrase în domeniu. Oricum, cei doi au început să deprindă tehnicile producției și să descopere secretele industriei de la zero. Și s-au descurcat destul de bine, având în vedere că vânzările au crescut de la 8.000 de sticle pe an în 1796 la 60.000 de sticle pe an în 1804. Curțile din întreaga Europă dădeau de gustul șampaniei... așa cum era ea la acel moment (departe de ce turnăm astăzi în pahare), un vin spumos descoperit (neintenționat) în mănăstirile din estul Franței și făcut celebru de călugărul Dom Pérignon, care a contribuit la îmbunătățirea modalității de producere a licorii, dar nu suficient (după cum veți vedea). Reziduurile rămase în urma procesului de fermentație dădeau băuturii un aspect tulbure și îi stricau simțitor și gustul.

Văduva Clicquot.

Viața și istoria, însă, nu dau doar ocazii bune pentru a umple cupele de șampanie, ci și evenimente mai puțin fericite, cum a fost și moartea lui François Clicquot din anul 1805. De aici înainte Barbe-Nicole Clicquot, mamă a unei fetițe de trei ani, a devenit văduvă. Văduva Clicquot – La Veuve Cliquot.

Un nou capitol urma să se deschidă.

În ciuda epocii și a Codului Napoleonian care puneau accent pe rolul femeii de a se ocupa doar de casă și de copii, Văduva Cliquot a decis ferm să continue afacerea pe care o începuse împreună cu soțul său. Primul pas: o nouă investiție.


Doamna Clicquot a mers la socrul său și i-a spus că vrea să-și folosească moștenirea drept investiție în afacerea cu vinuri. Mare surprindere, dar domnul Philippe Cliquot a fost de acord, cu o singură condiție, ca nora sa să înceapă un soi de instruire alături de Alexandre Fourneaux, un foarte cunoscut producător de vin. Deși Văduva Clicquot a lucrat conștiincios în parteneriat cu acesta, după patru ani, afacerea lor mergea din ce în ce mai prost. Vânzările scăzuseră la doar 10.000 de sticle pe an, iar falimentul era la colț. Nu-i nimic, pentru asta exista socrul care a credit-o din nou pe Barbe-Nicole, salvând afacerea.

 Embargoul.

Doar că șampania mergea mână în mână (sau pahar lângă pahar) și cu istoria – sau, mai bine spus, în acest caz, stătea din cauza blocadei navale instaurate de Napoleon împotriva britanicilor, începând cu anul 1806. Scopul era paralizarea comerțului britanic, prin întreruperea importurilor și a exporturilor între Marea Britanie și teritoriile controlate de Franța. În aceeași logică de conflict, și Marea Britanie a instaurat propria blocadă, ceea ce îi punea probleme serioase doamnei Clicquot, care nu mai putea exporta șampanie în acea direcție. 

Atenția i s-a îndreptat spre est, mai exact spre Rusia. Piața din Rusia, gândea Văduva Clicquot, va fi însetată de șampanie odată ce războaiele se vor încheia. Nu miza greșit, dar mai avea de așteptat până la finalul conflictului. Între timp, istoria încă fermenta, iar în 1812, țarul Alexandru I a impus embargo asupra vinului îmbuteliat în Franța.

Reprezentantul de vânzări al companiei doamnei Clicquot, Louis Bohne, a încercat să păcălească cumva restricția, introducând sticle de șampanie în cutiile în care se exporta cafeaua. Totuși, procedura nu putea asigura decât livrarea unui număr mic de sticle, în timp ce surplusul de producție din crame se ridica văzând cu ochii, de la zi la zi, ca spuma scânteietoare a șampaniei într-un flute.

Publicitate la nivel înalt: ţarul Alexandru I se îndrăgosteşte de şampanie. Situațiile de criză aduc însă, de multe ori, soluții și idei care schimbă istoria. Am putea spune chiar că o criză fără o soluție e ca șampania fără pișcot. Văduva Clicquot, despre care cred că a devenit limpede până acum că nu era o persoană care să renunțe prea ușor sau care să se conformeze regulilor, s-a gândit să facă un pas îndrăzneț în întâmpinarea istoriei. După ce Napoleon Bonaparte a fost trimis în exil pe insula Elba, în 1814, compania Clicquot a angajat o navă olandeză, Sweers Gebroeders, să transporte 10.000 de sticle de șampanie către Königsberg (Kaliningradul de astăzi), un port foarte important pentru piața rusă. Sticlele de șampanie cu dop de plută trimise la plimbare pe Marea Baltică erau de cea mai bună calitate, producție cuvée din 1811 (și aveau cea mai mare cantitate de alcool; nu, nu neapărat pentru că vizați în ultimă instanță erau clienții ruși). 


Vasul a plecat din Franța pe 6 iunie 1814 și a ajuns la destinație pe 2 august. Marfa s-a vândut rapid și scump, cu aproximativ 100 de dolari sticla, la valoarea de astăzi. După numai o săptămână, a urmat un nou transport de aproape 13.000 de sticle. În scurt timp, Veuve Clicquot-ul a ajuns și la Sankt Petersburg, pe masa țarului Alexandru I, care a afirmat că nu va mai bea altceva de atunci înainte. Mai rar asemenea publicitate; vă puteți imagina efectele ei.

Când ostilitățile și blocada navală s-au încheiat, verdictul a fost clar: Piața din Rusia era deja amețită de șampania Veuve Clicquot. Nu ar fi exagerat să spunem că Barbe-Nicole a cucerit Rusia cu șampania. Oamenii din epocă o spuneau.

Oare câte sticle s-or fi băut la Congersul de la Viena din 1815?

În numai doi ani afacerea Văduvei Clicquot s-a transformat într-un mic imperiu comercial, la nivel internațional, care producea aproximativ 100.000 de sticle de șampanie pe an.

Văduva Clicquot revoluţionează procedura facerii şampaniei.

Dar doamna Clicquot, conștientă că succesul nu este niciodată definitiv, nu s-a oprit aici. Știa că pentru a-și păstra renumele trebuie să mențină și chiar să îmbunătățească băutura. Acest lucru nu era însă tocmai simplu în secolul al XIX-lea sau, mai bine spus, necesita foarte mult timp. Șampania se produce prin așa-numitul procedeu a doua fermentare (sau méthode champenoise, după regiunea Champagne din Franța), care presupune adăugarea de zahăr și drojdii în sticla de vin (alb, de obicei), elemente care interacționeză, fermentează și produc (pe lângă alcool în plus) faimoasele și irezistibilele bule (adică dioxid de carbon). În urma fermentării, însă, rămân și tot soiul de reziduuri, care se depun pe fundul sticlei și care, în mod evident, afectează aspectul, dar și gustul băuturii. De aceea, pentru a scăpa de micile materii neplăcute, șampania obținută era turnată dintr-o sticlă în alta înainte de a fi vândută. Doar că la acest transfer, care consuma și mult timp întrucât trebuia realizat cu multă atenție, aveau de suferit personajele principale: bulele.  


Doamna Clicquot și-a spus (pentru a câta oara?) că trebuie să existe o soluție, o rezolvare, o cale. Șampania trebuia să rămână în sticla în care era produsă.

Din nou, a avut dreptate. A avut grijă să aibă dreptate. A luat o masă și a făcut mai multe găuri de dimensiunea capului de sticlă în aceasta. Ideea era ca sticlele să fie așezate cu capul în jos în acest suport și să fie învârtite la un anumit interval de timp, o perioadă de aproape două luni, astfel încât sedimentele să se depună pe spatele dopului de plută. Apoi, dopul era scos cu atenție și impuritățile erau îndepărtate, fără a fi nevoie ca întreg conținutul să fie decantat. Calitate mult mai bună, timp economist. Invenția doamnei Clicquot poartă numele remuage și a reprezentat o adevărată revoluție în producția de șampanie. Fără această procedură, foarte probabil, astăzi, șampania nu ar fi ceea ce este. Concurența, în special Jean-Rémy Moët, și-a bătut mult capul pentru a afla prin ce metodă ajunge șampania Veuve Clicquot limpede precum cristalul în paharele băutorilor. În timp, metoda remuage s-a răspândit și este folosită și în prezent (cu unele îmbunătățiri), mai ales pentru edițiile de lux ale șampaniilor.

Le vin de la comète.

Pe lângă faptul că nu este definitiv, succesul mai are cel puțin încă un cusur: se fură. Încă de când a început să producă șampanie alături de soțul său, doamna Clicquot s-a luptat cu alți producători care încercau să îi fure produsul. La început sticlele nu aveau niciun fel de etichetă pe ele, dar în scurt timp dopurile au fost marcate cu o ancoră și sigilate cu ceară verde, ca semne distinctive ale șampaniei originale produse de compania Clicquot. Ancorei de pe dop i s-a adăugat, din 1811, și o stea, cu istorie proprie. Mare parte din acel an, noaptea, pe cer se arăta o cometă, semn al unei producții extraordinare de vin. Drept urmare, Văduva Clicquot a decis să-și numească șampania le vin de la comète și să adauge pe dop o stea, dar și inițialele VCP – Veuve Clicquot-Ponsardin. 

Din 1876, pe sticlele de Veuve Clicquot destinate pieței din Marea Britanie au fost lipite etichete galben-portocalii. Anul următor, culoarea a fost înscrisă ca marcă înregistrată pentru toată producția Veuve Clicquot.

...iar istoria a continuat și a umplut milioane de pahare din întreaga lume cu șampanie Veuve Clicquot.

Văduva Clicquot, în ultimii ani din viață, într-o scrisoare către un nepot: „Lumea este în continuă mișcare și trebuie să inventăm lucrurile viitorului. Trebuie să fii cu un pas înainte față de ceilalți, să fii hotărât și exigent și să îți lași rațiunea să-ți conducă viața. Fii curajos.” 

Surse: 
Tilar J. Mazzeo, The Widow Clicquot. The Story of a Champagne Empire and the Woman Who Ruled It, Collins/HarperCollins Publishers, 2008 
http://www.smithsonianmag.com/arts-culture/the-widow-who-created-the-champagne-industry-180947570/ 
http://www.telegraph.co.uk/women/life/meet-madame-clicquot-the-trail-blazing-widow-who-changed-the-fac/ 
https://www.theguardian.com/lifeandstyle/2014/oct/31/madame-clicquot-france-woman-champagne 

Cumpără ultimul număr al revistei nostre în varinată digitală