Autor 3478 vizualizări


În iunie 1941, peste trei milioane de soldaţi germani bine echipaţi au invadat Uniunea Sovietică. Scopul declarat al lui Hitler a fost acela de a extermina o populaţie de suboameni – untermensch şi de a beneficia de imensul potenţial agricol şi industrial oferit de teritoriile Rusiei Sovietice.

Începutul operaţiunii

Operaţiunea a reprezentat una dintre cele mai rapide din istorie:până la jumătatea primei zile de luptă, aproximativ un sfert din aviaţia sovietică – peste 1200 de avioane – fusese distrusă, multe din ele fiind încă aliniate la sol.

Operaţiunea Barbarossa, numită după un legendar împărat german din secolul al XII-lea, a început în zorii zilei de 22 iunie 1941. Peste trei milioane de soldaţi germani au pătruns în Rusia Sovietică pe un front de 1600 de kilometri. Panzerele germane au fost vârful de lance al acestui atac în faţa unei defensive total nepregătite, folosind tactica încercuirii pentru a soca liderii sovietici:sute de mii de soldaţi ruşi se vor preda fără luptă, conştienţi de inutilitatea luptei. În timpul războiului rece, sovieticii au considerat acest atac ca fiind unul surpriză, în ciuda faptului că au existat în permanenţă semnale în acest sens:pregătirile germane începute cu câteva luni înainte, semnalele de alarmă trase de Lavrenti Beria şi Richard Sorge.

Stalin nu avea iluzii cu privire la o posibilă conciliere între nazism şi comunism şi nici nu credea că-l va convinge pe Hitler să renunţe la expansiunea în est. Totuşi, a încercat să-i direcţioneze eforturile spre vestul Europei prin pactul semnat în august 1939 – Ribbentrop-Molotov. Aceasta acţiune spectaculoasă, care i-a adus şi titlul de Omul anuluişi apariţia pe coperta revistei Time s-a întors ca un bumerang împotriva sa atunci când Wehrmachtul a zdrobit în două săptămâni armata franceză. Deşi Marea Britanie încă rezista, Hitler avea posibilitatea de a-şi întoarce privirea spre est, mult mai devreme decât sperase Stalin.

Stalin putea vedea ce urma să vină, dar a judecat greşit situaţia. În 1938, Hitler a ieşit învingător din confruntarea pentru Sudeţii cehoslovaci, la fel şi la ocuparea Cehoslovaciei şi la invadarea Poloniei. Stalin se aştepta la ceva similar. Încercând să aibă mai mult timp pentru pregătiri, Stalin a hotărât să nu-i dea lui Hitler nici un motiv de invazie, acesta fiind un motiv pentru care ruşii nu au avut o defensivă în stare de alertă. Barbarossa a debutat fără nici un avertisment. Viitorul mareşal Jukov i-a telefonat lui Stalin la ora 4 dimineaţa pentru a-l anunţa de atac, dar a auzit doar nişte respiraţii adânci şi grele.

Ziua de duminică, 22 iunie 1941, a fost startul unei lupte brutale care i-a dus pe germani până la porţile Moscovei şi adânc în Caucaz, înainte de a se termina în ruinele Berlinului. În acest răstimp, 28 de milioane de cetăţeni sovietici au murit, aproximativ o şeptime din populaţia de dinainte de război. Doar în asediul Leningradului au murit mai mulţi ruşi decât americani şi britanici la un loc.

Totuşi, efortul extraordinar de război al Rusiei este slab înţeles în vestul Europei. Bătălii celebre, precum Berlin şi Stalingrad, sunt celebrate, dar pentru mulţi frontul de est rămâne o umbră în faţa bătăliilor mai cunoscute precum Dunquerque, El Alamein, Normandia sau Arnhem. Winston Churchill nu se îndoia că supravieţuirea Rusiei era vitală pentru Marea Britanie.

Două ideologii diferite devin prietene pentru a o înfrânge pe cea de-a treia

În ziua invaziei, Churchill a vorbit la radio BBC reiterându-şi ura pentru comunism, dar insistând, într-un mod caracteristic, că orice inamic al lui Hitler era un prieten al Marii Britanii:Dacă Hitler a invadat iadul, atunci aş face o prezentare favorabilă Diavolului în Camera Comunelor. El folosea o justificare morală, considerându-l pe Hitler un monstru de răutate, dar i-a avertizat pe ascultători că există un motiv şi mai puternic în spatele atacului neprovocat al lui Hitler:Invazia Rusiei nu este decât un preludiu la invazia Insulelor Britanice, invazie ce putea avea lor rapid odată ce statul sovietic era distrus.

În ziua de astăzi spunem că bătălia Angliei a fost câştigată în 1940, dar Churchill nu era deloc convins în 1941. Pe 1 iulie, i-a transmis lui Roosevelt, într-o telegramă secretă, că a mobilizat toate forţele din Anglia pentru a fi în alerta maximă, în perspectiva unei invazii de la 1 septembrie. Serviciile de informaţii britanice au informat guvernul că ruşii vor rezista între trei şi şase săptămâni în faţa unei armate care a distrus armata franceză în doar două săptămâni.

Acum ştim că, deşi germanii au ajuns la porţile Moscovei, Rusia a reuşit să supravieţuiască acestor bătălii. În retrospectivă, suntem tentaţi să spunem că armatele germane au avut aceeaşi soarta ca Marea Armata a lui Napoleon, doborâte de vasta Rusie şi de comandantul suprem – generalul Iarnă.

Şablonul 1941 a fost repetat anul următor. Stalin a crezut că acele contraatacuri din apropierea Moscovei de la sfârşitul anului 1941 a produs dezintegrarea inamicilor. Crezând că germanii vor fi învinşi în 1942, Stalin a ordonat ofensive masive pe toată lungimea frontului, dar aceste decizii au dus la epuizarea armatelor sovietice şi posibilitatea ca ofensivele germane să aibă mai mult succes în vara anului 1942.

De această dată Hitler şi-a urmat instinctul, evitând Moscova, îndreptând armata spre Caucazul sud-estic. Din nou Armata Roşie a părut dezorganizată şi, în ciuda ordinului din partea lui Stalin – Nici un pas înapoi– trupele sovietice încercuite încetau lupta.

Când spunem 1942, tindem să ne gândim la Stalingrad, dar adevăratele griji ale lui Churchill în vara acelui an erau posibilităţile ca Wehrmachtului să pătrundă în Irak şi Golful Persic, amenintând direct sursele de petrol ale Marii Britanii. Acest lucru putea avea şi alte repercursiuni, deoarece ar fi dat posibilitatea Turciei neutre să fie legătura cu corpurile de armată ale lui Rommel ce se îndreptau spre Canalul Suez. Altă posibilitate pe care trebuie s-o luăm în considerare este joncţiunea dintre trupele germane şi cele japoneze, ameninţând în acest fel perla coroanei britanice:India. 1942 a fost un an de coşmar pentru englezi:imperiul lor părea în pericol.

Acesta este, probabil, motivul pentru care Churchill a întreprins o călătorie la Moscova în august 1942. Stalin cerea deschiderea unui al doilea front pentru a prelua din presiunea exercitată de trupele germane asupra Armatei Roşii. Churchill ştia că o astfel de acţiune ar fi sinucigaşă (asta chiar înainte de raidul Dieppe, care s-a dovedit a fi un eşec total) şi a considerat că e normal să-i dea de veste lui Stalin în mod direct, dar a şi încercat să-l liniştească vorbindu-i de debarcările plănuite în Maroc şi Algeria. Atât Churchill cât şi consilierul său militar – Sir Alan Brooke doreau să ştie un singur lucru:daca frontul din Caucaz va rezista, lucru pe care Brooke nu-l credea.

Aceste discuţii par acum inutile, în condiţiile în care Hitler nu a obţinut nici un succes notabil în Caucaz. În schimb, şi-a concentrat atenţia pe Stalingrad, care s-a transformat într-un dezastru de proporţii monumentale ce nu a putut fi uitat uşor de germani. Ian Kershaw apreciază că Stalingrada fost cea mai mare lovitură a războiului, atât psihologică, cât şi din punct de vedere militar.

Bătălia de la El Alamein, victoria britanică mult-aşteptată avusese loc în noiembrie 1942. Dar Stalingrad era un conflict mult mai mare, in care erau implicaţi în jur de 2 milioane de soldaţi, şi nu 300 000, şi a contat mult mai mult în balanţa finală a războiului. Pentru a susţine această idee trebuie să spunem că în cei trei ani scurşi de la începutul operaţiunii Barbarossa şi până la Ziua Z, 90% din victimele armatei germane (decedaţi, răniţi, prizonieri sau dispăruţi) au fost făcute de Armata Roşie.

Bătălia Rusiei era extrem de importantă pentru Marea Britanie şi imperiul său. Cât de importantă, rămâne o problemă care merită să fie dezbătută în continuare de istorici. Marea Britanie n-ar fi rezistat fără ajutor financiar american, care i-a permis să menţină costul războiului. Pe de altă parte, dacă Marea Britanie ar fi fost învinsă în 1940, războiul ar fi avut cu siguranţă alt deznodământ pentru Rusia, dar şi pentru America. Un alt aspect care merită menţionat este faptul că Hitler a fost forţat să reducă numărul de avioane folosite pe fronturi pentru a apăra industria germană de atacurile bombardierelor anglo-americane.

Dezbaterea legată de această operaţiune complexă şi dezastruoasă pentru germani va continua mult timp. Dar este clar că această misiune merită un loc central în orice discuţie legată de cel de-al doilea război mondial.