Autor 31579 vizualizări


În vara anului 1600, acțiunile militare ale lui Mihai Viteazul ajung la apogeu odată cu extinderea stăpânirii sale și asupra Ţării Moldovei, după ce stăpânea deja de jumătate de an Transilvania. Curând, însă, urmau să vină vremuri grele pentru voievodul român, care, în doar câteva luni, avea să piardă nu doar Moldova și Transilvania, ci și Țara Românească.

Rămânem din punct de vedere cronologic în vara anului 1600 şi atragem atenția asupra unui eveniment mai puțin cunoscut marelui public, petrecut la sfârșitul lunii iulie: Mihai Viteazul a trimis în târgul Huedinului o garnizoană de drabanți – aceștia formau o oaste semipermanentă și slujeau, de regulă, în schimbul unor scutiri fiscale, dar puteau fi și plătiți – aflată sub conducerea hotnogului Vasile.   

Portret al lui Mihai Viteazul având ca sursă de inspirație gravura lui Giovanni Orlandi din 1598, în care domnitorul muntean este reprezentat cu capul descoperit. Poartă cuirasă de husari, sceptru, sabie de tip oriental, bogat ornamentată, și, în mâna dreaptă, bine-cunoscuta căciulă din blană, cu penaj la surguci. Ilustrație: Cătălin Drăghici

Desigur că era obligația orășenilor din Huedin să-i găzduiască și să le asigure hrana acestor oșteni, ceea ce a stârnit adesea nemulțumiri printre locuitorii orașului, mai ales că unii dintre drabanți veniseră însoțiți de familiile lor. Relațiile dintre luptători și orășeni nu erau deloc cordiale, aceștia din urmă fiind obligați și la plata dărilor obișnuite, dar și la întreținerea drabanților, ceea ce era o semnificativă povară în plus.  

23 iulie 1600  

Dincolo de mai multe incidente mărunte, inevitabile într-o astfel de situație, la 23 iulie 1600 avea să se întâmple un adevărat măcel, căruia i-au căzut victime atât locuitori din oraș, dar mai ales oșteni de-ai lui Mihai Viteazul.   

Date despre acest eveniment ne-au fost transmise în timp de către cronicarul István Szamosközy, care, deși se afla la Sibiu, obținuse informații despre cele întâmplate. Dar mult mai elocventă pentru deslușirea celor întâmplate este ancheta desfășurată la porunca lui Mihai Viteazul – mărturiile consemnate ale martorilor audiați au fost descoperite în arhivele din Viena și publicate de Lajos Szádeczki la sfârșitul secolului al XIX-lea, iar un deceniu mai târziu, actul a fost publicat de Nicolae Iorga în traducere românească, în colecția Hurmuzaki, volumul al XII-lea.   

În ceea ce privește cronica lui István Szamosközy, trebuie să menționăm şi că Ioachim Crăciun, cel care a tradus textul maghiar din cronică în limba română, a făcut confuzie în ceea ce privește identificarea orașului, traducându-l Hunedoara – în realitate, cronicarul făcea referire la orașul Bánffyhunyad, adică Huedinul de astăzi.  

Ce spune cronica: pariul pe o găleată cu vin  

Cronicarul Szamosközy, adesea părtinitor în prezentarea evenimentelor, spune că pricina conflictului a reprezentat-o ideea năstrușnică a unui român care a făcut prinsoare pe o găleată cu vin cu ceilalți drabanți că va goni toată lumea din târg de unul singur. Orașul era plin, căci fiind zi de duminică, mulți târgoveți veniseră să-și vândă mărfurile. După ce pariul a fost făcut, românul, folosindu-se de două sau trei ciomege, a început să lovească la întâmplare pe cei din târg, „pe care unde-l nimerea, român, ungur, bărbat, femeie, până ce-au luat-o la fugă toți țăranii din târg, unii lăsându-și acolo marfa”.   

Puşcaş de Chioar, echipament de secol XVII, cu uniformă de culoare verde, conform descrierilor vremii, muschetă cu fitil, cartuşieră pentru praf de puşcă şi sabie ungurească. Aceşti soldaţi serveau în armata Principatului Transilvaniei, dar şi în armata lui Mihai Viteazul. Ilustrație: Cătălin Drăghici

Cum nici hotnogul Vasile nu a luat vreo măsură, ba mai mult a râs de cele întâmplate, huedinenii s-au sfătuit să nu mai ducă mâncare și băutură drabanților înainte de slujba religioasă, ci după ce vor ieși de la biserică. Însă, după ce a început slujba, doi-trei drabanți au prins un orășean în apropierea bisericii și „i-au snopit bine spatele și umerii cu muchea toporului” din cauză că nu au mai primit mâncare ca în celelalte zile. Acel orășean bătut, scăpând din mâinile drabanților, a fugit în biserică strigând ce a pățit, iar îndată toți cei aflați la slujbă, dar și ceilalți locuitori din oraș s-au „ridicat asupra românilor cu pietre, ciomege și alte unelte țărănești și au început să-i urmărească din casă în casă, să-i omoare, să-i taie, încât din o sută optzeci de români dacă au mai putut fugi zece sau doisprezece”. Chiar dacă cifrele prezentate de Szamosközy sunt exagerate, cert este că numărul celor morți atunci era de câteva zeci de oameni. 

Acest text este un fragment din articolul „Cum și-a semnat Mihai Viteazul propria sentință la moarte” apărut în numărul 221 al revistei Historia, disponibil la orice punct de difuzare a presei (rețeaua Inmedio, chioșcuri de ziare, benzinării) în perioada 18 iunie-17 iulie 2020, dar și în format digital pe platforma paydemic.com 

  Cumpără Acum



 Cumpără Acum