Autor 196650 vizualizări


Tradiţia obliga tinerii căsătoriţi să-şi construiască o casă şi să o sfinţească întru aşteptarea urmaşilor. Comunitatea participa cu daruri şi cu muncă neplătită la edificarea noii gospodării, iar tânăra familie era datoare să ţină tradiţia.

Tradiţiile legate de nunta şi de luna de miere a însurăţeilor de altădată sunt considerate de noile generaţii, cu fiecare zi care trece, tot puţin relevante şi tot mai ciudate. Totul pare să fie învăluit, din varii motive, într-un soi de mister aproape de nepătruns, pe care generaţiile moderne ajung să-l asimileze cu un fel de ritual al triburilor de sălbatici, inadecvat vremurilor pe care le trăim. Şi totuşi, cercetătorii în folclor spun că, de fapt, nici măcar nu ştim ce pierdem, căci tradiţiile româneşti care privesc nunta sunt un adevărat „cod al familiei”, deoarece conţin învăţăminte ce au atingere cu psihologia, economia, sociologia şi, nu în ultimul rând, cu ordinea morală.

O lecţie despre ordinea universului

După câte afirmă etnologul Paul Buţă, de la secţia de „Cercetare” a Centrului Cultural Dunărea de Jos din Galaţi, marea majoritate a obiceiurilor de nuntă, dar mai cu seamă cele premergătoare petrecerii şi cele ulterioare (aşa-numita lună de miere) sunt adevărate lecţii despre ordinea lucrurilor în univers.

Obiceiuri precum „curtarea”, „peţitul”, „iertăciunea” sau „logodna” îngemănează suficientă psihologie, sociologie şi management cât să încapă în programa pe doi-trei ani a unor facultăţi de profil, căci rezolvă mai toate dilemele pre-maritale, pornind de la compatibilitatea celor doi pretendenţi la traiul comun şi ajungând până la chestiunile ce ţin de viabilitatea economică a noii familii. Bucuria nunţii nu era doar un simplu chef cu prietenii (cum a ajuns mai nou), ci un moment în care comunitatea îşi arăta unitatea, solidaritatea, forţa.

De altfel, era de datoria socrilor mari să le asigure, cel puţin pentru o vreme, o locuinţă adecvată tinerilor căsătoriţi. În majoritatea cazurilor, era dată cea mai bună odaie din casă, dar restul traiului era la comun. „Socrii mari le asigurau, de regulă, o odaie în casa lor, cu bucătărie comună, până tinerii îşi ridicau casa proprie. În cazul în care situaţia o impunea, mirii putea merge şi în partea miresei şi a socrilor mici. Era, însă, o ruşine. Satul accepta-e posibil ca mireasa să fi fost singură la părinţi, deci familia ei să aibă nevoie de mai mult ajutor la bătrâneţe-dar totuşi rămânea o pată pe imaginea cuplului. Să te însori însemna să-ţi aduci nevastă în casă, nu să te duci în casa ei”, spune etnologul.

Luna de miere nu se făcea la Mamaia

În accepţiunea bunicilor şi străbunicilor noştri, luna de miere nu era un prilej de cutreierat cluburile şi de chefuri cu prelungiri, ci momentul în care se punea bazele viitoarei gospodării, ce trebuia să dureze toată viaţa. „Luna de miere era pregătirea vieţii de mai târziu. Tinerii căsătoriţi locuiau o perioadă locuind într-o odaie care le era pusă la dispoziţie în casa socrilor mari, dar li se dădea o bucată de pământ pe care să-şi facă o casă, în sat sau chiar în curtea socrilor, dacă aceştia aveau pământ mai mult în preajma casei”, explică obiceiul Paul Buţa.

„Veneau cu lumânare, cu un colac, cu găină friptă, iar cei care marcau locul şi trasau perimetrul casei trebuiau să chiuie şi să cânte. Li se făcea şi masă. Când se puneau parii, iarăşi se tăia o găină în pragul uşii, ca să fie de bun augur, să piară relele, spuneau sătenii”, afirmă cercetătorul.

Continuarea articolului pe Adevărul.ro