Linia Maginot şi fanteziile politicienilor
S-a scris mult despre inutilitatea sistemului de fortificaţii de la graniţa estică a statului francez şi specialiştii militari spun cu mare convingere că apărarea în linie nu are valoare ridicată şi poate să fie străpunsă prin aplicarea principiului concentrării forţelor pe un punct. Cam aşa au procedat trupele germane în 1940 în zona Sedan şi a urmat un dezastru pentru diviziile prinse în Belgia. În plus, complexul sistem de cazemate nu era completat în nici un sector, militarii aşteptând armele specifice spaţiilor închise, limitate, şi materialele pentru noi construcţii. Nici temutele mine antiinfanterie şi antitanc nu erau livrate sau nu existau ordine pentru plantarea celor existente.
Oare cum era posibil? Unde se duceau banii şi materialele? Explicaţia este foarte simplă: politicienii de la Paris visau să aibă o uriaşă flotă de război şi şantierele navale gemeau de nave şi de comenzi pentru viitoare unităţi, complet lipsite de importanţă în cazul unui război terestru cu Germania. Anul 1938 a adus începerea lucrărilor la portavionul Joffre şi alte două unităţi ar fi urmat să fie livrate până prin 1943. Erau prea mici pentru a crede că Franţa se putea implica în confruntarea pentru dominaţie navală cu Marea Britanie, Japonia şi SUA. Erau plănuite alte douǎ cuirasate din clasa Richelieu (Gascogne a fost capturat de germani doar ȋn faza de pǎrți pentru ȋnceperea montajului), crucişătoare grele şi uşoare, distrugătoare grele cu opt tunuri de calibrul 138 mm sau torpiloare, în afară de modelele deja existente. Strategii de la Paris se mai gȃndeau și la douǎ cuirasate rapide din clasa Alsace pentru a obține și mai mult prestigiu ȋn domeniul naval.
Folosirea resurselor pentru trupele terestre şi măcar pentru fortificaţii uşoare ar fi întărit apărarea din toate sectoarele. Multe tunuri utile erau uitate prin arsenale sau prin baterii costiere inutile în condiţiile în care Germania avea o flotă de suprafaţă minusculă. Este interesant că planificatorii doreau noi unităţi şi mai mari, dar şantierele abia făceau faţă cu navele grele aflate în docuri.
Dacă flota primea artilerie de calitate şi nouă, ceea ce era absolut normal, nu aceeaşi situaţie se putea consemna pe graniţele terestre. Infanteria din cazemate primea armament automat specializat, dar era jale la capitolul aruncătoare de mine şi tunuri. Gurile de foc grele erau formate în special din guri de foc de calibrele 120 şi 150 mm, dar erau modele De Bange proiectate în secolul al XIX-lea şi trecute prin ororile primei conflagraţii mondiale. Erau ucigătoare prin proiectilele lansate, dar erau din altă epocă istorică prin cadenţa de tragere. Mult mai interesante ar fi fost piesele de 138 mm de pe distrugătoare. Armele navale au performanţe ce depăşesc net dotarea trupelor terestre şi ar fi fost utile consolidării apărării. Chiar dacă ar fi început scoaterea artileriei principale de pe distrugătoarele produse imediat după Primul Război Mondial în septembrie 1939, ar fi fost timp pentru desăvârşirea sistemului defensiv. Tunul de calibrul 138,6 mm model 1927 putea să lanseze până la zece proiectile de câte 40,6 kg pe minut până la o distanţă de peste 16 km. Variantele modernizate din 1929 şi 1934 aveau capacitatea unei trageri practice cu câte şapte lovituri pe minut la 20 km.
Se scrie mai peste tot că Germania era o adevărată sperietoare pentru conducerea de la Paris pentru că avea o populaţie numeroasă şi un potenţial industrial ofensiv deosebit. Pericolul venea de la răsărit, dar s-a făcut prea puţin pentru ceea ce a început ministrul Maginot. S-a discutat mult, s-a tocat o avere pe tot felul de proiecte, dar nu s-a făcut totul pentru apărare. Dimpotrivă. Se poate spune că a fost neglijată tocmai graniţa cu agresivul Reich, condus di 1933 de către imprevizibilul Adolf Hitler. Existau montate pe coasta atlantică patru tunuri de calibrul 343 mm şi alte patru au zăcut în baterii costiere lângă Toulon, chiar dacă acolo se afla cea mai mare parte a flotei franceze din Mediterana şi era greu de crezut că Italia va risca un asalt naval împotriva puternicului vecin din vest. Amenajarea unor poziţii cu astfel de piese extrem de puternice ar fi fost un motiv de descurajare pentru comandamentul german. Proiectilele explozive cu o masă de 382 kg ar fi fost lansate la peste 35 km. Armele de pe cuirasate îşi arătaseră forţa în anii Primului Război Mondial când au fost amplasate în varianta feroviară. Cadenţa de două lovituri pe minut ar fi fost suficientă pentru a şoca orice unitate de infanterie sau de tancuri surprinsă în locuri unde manevra de ieşire de sub focul inamic ar fi fost greu de realizat. Tunurile de 330 mm aveau o forţă şi mai mare. Puteau să lanseze proiectile explozive la 40 km şi masa acestora era de 552 kg. Utile ar fi fost şi gurile de foc de calibrul 305 mm ce echipaseră cuirasate din clasele Danton şi Courbet, proiectilele explozive fiind grele de 308 kg. Au servit drept artilerie feroviară în anii primei conflagraţii mondiale şi ar fi fost folositoare şi în fortificaţii. Aici s-ar fi putut aduce piese de calibrul 100 mm pentru trageri rapide asupra unor ţinte mai apropiate şi mobile. Exista şi ceva asemănător cu celebrul tun de calibrul 88 mm al germanilor, dar în varianta franceză avea calibrul 90 mm şi era amplasat pe crucişătoarele uşoare.
Haosul din cabinetele strategilor a dus la prăbuşirea Franţei în 1940 şi Linia Maginot a fost şi ea o victimă a celor ce gândesc haotic prin birouri călduţe şi trupele au fost obligate să utilizeze toate vechiturile primite. Existau modele noi de mitraliere şi aruncătoare de mine, dar nu erau suficiente pentru lungimea graniţei şi nici nu aveau capacitatea să lupte împotriva blindatelor şi a avioanelor. Existau tunuri de calibrul 37 mm pentru apǎrare apropiatǎ și mitraliere de calibrul 13,2 mm capabile sǎ avarieze grav sau sǎ doboare orice aparat de zbor al timpului. Existau pentru cuirasate sisteme moderne de dirijare a focului și s-ar fi putut realiza cȃte ceva și pentru linia ce asigura protecția graniței estice. Apărarea n-a fost organizată şi dotată corespunzător împotriva noilor categorii de armament, dar se spera ca încleştările decisive să fie în sectorul belgian. Trupele italiene au încercat câte ceva împotriva fortificaţiilor de la sud de frontiera cu Elveţia, dar focul pieselor grele a tăiat rapid elanul combativ al unei infanterii ce nu s-a remarcat în mod deosebit prin pofta de luptă. Din păcate, istoricii din nepricepere sau intenţionat au dat vina pe sistemul tăcut de fortificaţii, incapabil să se apere cumva în media universală. Nu trebuie să se uite că unele lucrări blindate au fost folosite şi în era războiului nuclear, fiind capabile să reziste la cele mai dure atacuri cu bombe atomice. S-a lucrat de calitate, dar nu s-a folosit dispozitivul după regulile clare ale unui conflict militar. Linia Maginot n-a fost de vinǎ pentru eșecul din 1940.
