Autor 31117 vizualizări


Despre organizarea armatei romane în  secolele III-II î.en. a scris istoricul grec Polybius ce a  scris despre  războaiele punice. Armata romană era doar o miliţie temporară, dar astfel alcătuită şi călită în războaie în raport cu armatele altor civilizaţii antice, fiind capabilă să suporte orice şoc major. Era doar o singură unitate de infanterie, legiunea (latină:legio), sprijinită de călăreţi (lat. Celeres), auxiliari şi pedestrime uşoară.

Orice cetăţean roman putea fi recrutat, însă de regulă, recrutarea era o “alegere”opţională pentru că era  mobilizat  un număr  de soldaţi necesari pentru a purta un conflict în funcţie de dimensiunile sale. Nimeni nu era obligat să lupte într-un număr mai mare de 16 campanii sau într-o perioadă mai lungă de 16 ani. Anual, Senatul decidea numărul necesar de soldaţi care trebuiau să fie mobilizaţi şi trimişi.

Armatele romane erau comandate de magistraţi aleşi, care deţineau puterea şi comanda militară (lat. Imperium) timp de un an, având posibilitatea de a-şi extinde mandatul. Cei doi consuli aleşi anual de senat erau magistraţii superiori, având cele mai importante sarcini militare. Pretorilor (colegiu de magistraţi de rang inferior celui de consul) li se încredinţau operaţiuni de mică anvergură, numărul acestora ridicându-se de la unu anual la şase în timpul războaielor punice. Consulul putea să primească comanda a două legiuni, iar pretorului primea comanda a unei singure legiuni.

În secolele VI-V i.e.n., soldaţii romani primeau de la stat o raţie de sare (lat. Şal-originea termenului de “salarium”-salariu), fiind dificil de procurată şi indispensabilă conservării alimentelor. Ulterior, sodatii primeau bani ca să procure sarea.Din anul 406 i.en., a fost instituită solda(stipendium-de la “stips” care semnifică lingou). Soldaţii nu primeau bani, ci doar lingouri de metal de valoare. Soldaţii îşi procurau câştigurile şi din prăzile de război, care erau în mare acordate comandaţilor. Echipamentul militar era procurat de către soldat pe cheltuiala proprie. Ulterior, statul s-a însărcinat să-l procure, costul fiind reţinut din solda soldatului şi mai târziu, procura gratuit armamentul de baza. În 123 i.en., prin legea impusă de Gaius Gracchus, statul era constrâns să furnizeze militarului uniforma.

Alcătuirea legiunii

Legiunea standard era alcătuită din 4200 de infanterişti şi 300 de călăreţi, dar deseori, erau mobilizaţi şi rezervişti căci efectivele se micşorau inevitabil în timpul campaniilor din cauza bolilor, pierderilor pe câmpul de lupta şi din alţi factori. În momente de criză, Senatul mobiliza legiuni formate din 5000-6000 de soldaţi. Bărbaţii cei mai bogaţi, fiind în număr mic, formau cavaleria (equites), împărţită în 10 subunităţi (turmae) comandate de trei decurioni sau ofiţeri care comandau zece oameni. Nucleul cavaleriei era reprezentată de cele 18 centurii escvestre, alcătuite din cetăţenii cei mai bogaţi care aveau dreptul să fie despăgubiţi pe deplin dacă îşi pierdeau caii în lupta. Călăreţii adoptaseră echipamentul grecesc, luptând în formaţie strânsă, echipaţi cu lance, spadă şi scut, şi protejaţi de coif  şi platoşă.

 

Infanteriştii erau împărţiţi şi organizaţi după avere şi vârstă. Cetăţenii cei mai săraci formau infanteria uşoară (velites), echipaţi cu suliţe uşoare, săbii scurte sau pumnale şi scuturi rotunde. Purtau coifuri şi bucăţi de piele de animale, mai ales de lup, legate la coifuri, pentru a fi uşor identificaţi de ofiţeri spre a fi răsplătiţi pentru bravură acestora sau pentru că aveau o semnificaţie totemică. În fiecare legiune erau 1200 de velites.

                                               

 

 

Forţa principala a legiunii o reprezenta infanteria care lupta în formaţie strânsă, pe trei linii diferite. Linia cea dintâi era alcătuită din 1200 de “suliţaşi”(hastati). Erau soldaţii cei mai tineri, cu vârste în jur de 20 de ani, cu minimă experienţă în războaie sau deloc. Un “hastati”era echipat cu două suliţe, una uşoară şi una mai grea, spadă spaniolă (gladius hispaniensis) preluată de la mercenarii iberici, scut oval din lemn, acoperit cu piele, şi era protejat doar de o apărătoare pectorală legată cu curele, de formă rectangulară, şi de coif de tip Monterfortino cu calotă înalta şi apărătoare pentru ceafă îngustă, ce proteja vârful capului, de multe ori ornamentat cu trei pene.

A doua linie era alcătuită din 1200 de “fruntaşi”(principes). Erau soldaţi cu vârste în jur de 30 de ani, cu ceva experienţă obţinută în războaie şi mai bogaţi decât cei din prima linie şi aflaţi în floarea vârstei. Un “princeps”era echipat cu două suliţe, spadă spaniolă, scut, platoşă din zale şi coif similar cu cele purtate de “hastaţi”, ornamentat cu pene sau împodobit cu un smoc de păr de cal.

Ultima linie era alcătuită din “cei din al treilea rând”(triarii), în număr doar de 600, fiind cei mai bogaţi şi cei cu mai multă experienţă militară, cu vârste în jur de 40 de ani. Triarii erau o rezervă a formaţiei militare, o subunitate a veteranilor ce utilizau în luptă lănci cu lingimea de 2, 4 metri. Un “triarius”era echipat cu coif etrusco-corintic, împodobit cu trei pene roşii-închis sau negre, scut oval cu margine proterjata în partea interioară şi superioară cu o bordură din bronz, partea centrală fiind întărită cu un umbo de metal, cântărind 10 kg, şi cu o armură de zale, preluată de la gali, cu o bandă pe umeri ce fiză cele două părţi ale platoşei.

Fiecare linie era împărţită în 10 manipule, un manipul fiind unitatea tactică de baza a armatei, alcătuită din 120 de soldaţi-două centurii, a câte 60 de soldaţi, fiecare cu centurion, sprijinit de un înlocuitor (optio), stegar (signifer) şi un comandant al gărzii (tesserarius). Centurionul centuriei din dreapta era numit la comanda acesteia, fiind cel mai în vârstă şi cel mai experimentat, alegându-l pe centurionul centuriei din stânga. Legiunea avea la comandă şase triburi militari şi câte doi dintre ei comandau prin rotaţie legiunea. Fiecare legiune era sprijinită de un contingent, numit “aripa”(ala). O ala avea un număr de infanterişti asemeni unei legiuni, dar şi un număr de călăreţi de trei ori mai mare decât numărul călăreţilor într-o legiune. Ala era comandată de trei perfecţi (praefecti sociorum) de cetăţenie romană. Legiunile formau centrul armatei, iar alele se formau pe flancurile lor. Armata consulară era alcătuită din două legiuni şi două ale. Cei mai buni dintre soldaţii aliaţi erau separaţi de ale şi formau extraordinarii, o forţă de cavalerie şi infanterie subordonată direct consulului. Nu erau ofiţeri de carieră, magistraţii şi tribunii fiind aleşi, ceillati ofiţeri fiind numiţi, fără să aibă experienţă necesară.

Arme

 

Un Pilum era format dintr-o vergea de lemn cu lungimea de 1, 2 metri pe care era montată o tijă de fier subţire, cu o lungime de 60 cm şi care se termină cu un vârf mic, piramidal. Când un pilum greu era aruncat, toată greutatea să se concentra în spatele vârfului mic, având o forţă de penetrare extrem de mare. Când străpungea scutul unui inamic, tija lungă şi subţire aluneca rapid prin gaură, putând să-l rănească pe acesta. Pilum-ul era dificil de scos din scutul ce devenea greu de cărat. Pilumul putea fi aruncat până la maxim 30 m şi is atingea ţintă dacă era aruncat de la maximul 15 m.

Gladius, sau spadă spaniolă (gladius hispaniensis) era o armă secundară purtată la brâu, înlocuind armele albe scurte de la începutul secolului II î.en. Era copiată după un model spaniol utilizat de mercenarii iberici. Erau lame echilibrate, utilizate pentru înjunghiere, dar şi pentru tăiere. Titus Livius a relatat cum o armata română înarmată cu spade spaniole le-a provocat răni serioase unor soldaţi dintr-o armata macedoneană, comiţând atrocităţi înfiorătoare:decapitări şi amputări.

Pugio era un pumnal purtat la centură, servind ca armă suplimentară, dar şi ca o unealtă utilizată în activităţile de zi cu zi din viaţă de campanie. Lancea era utilizată doar de triarii, fiind preluată după vechea lance a hopliţilor. Era o armă grea, care era utilizată la străpuns de la distanţă mică. Armura din zale, harnaşamentul şi şeile cavaleriei, precum şi unele tactici erau preluate de la gali. Armuta de zale era cea mia scumpă şi eficientă, fiind o platoşa produsă din inele de fier legate unul de altul, asigurând protecţie bună şi era suficient de flexibilă pentru a permite mobilitate. Armurile din zale erau întărite la umeri cu o dublură din zale spre a proteja soldatul de loviturile primite mai sus de brâu. Cea mai mare parte a greutăţii cădea pe umerii soldatului. Unii soldaţi purtau armuri din plăcuţe de bronz în formă de solzi, fiind uşor de lustruit ca să strălucească puternic la lumina zilei în faţa inamicilor. Soldaţii purtau apărătoare pe piciorul stâng, care era cel mai aproape de inamic în lupta corp la corp. Ofiţerii superiori şi călăreţii purtau platoşe turnate, masive, de diferite forme, din bronz. Majoritatea soldaţilor care nu îşi permiteau purtau apărătoare pectorală, plăci de fier sau din bronz, rotunde sau rectangulare, legate pe piept cu curele.

În privinţa coifurilor, nu era utilizat un singur model, cel mai răspândit fiind coiful de modelul Monterfortino de inspiraţie galică, cu calotă înalta şi vârf rotund, dotat cu apărătoare scurtă pentru ceafă şi apărătoare pentru obraji prinse cu balamale. Tipul de coif etrusco-corintic era purtat doar de cei mai bogaţi, fiind preluat de la hopliţi, acoperind faţa şi urechile, având două orificii pentru ochi, dar putea fi împins spre spate şi purtat pe vârful capului. Versiunea italică era purtată întotdeauna, cele două orificii pentru ochi ajungând să aibă doar o funcţie decorativă. Mai erau utilizate coifuri atice, utilizate de romanii şi aliaţii lor, turnate în bronz. Romanii produceau coifuri de tip Coolus, modele Aegen şi Port de inspiraţie celtică, care se fixau mai bine pe cap şi aveau apărătoare pentru obraji mai late. Călăreţii purtau de multe ori coifuri beoţiene de inspiraţie grecească.

Scutul era purtat de soldaţii din infanteria grea, fiind semicilindric sau oval, cu o lungime de 1, 2 m şi o lăţime de 76 cm, confecţionat din două straturi de lemn, cu scânduri aşezate perpendicular una pe altă, acoperite cu piele de viţel. Scutul era flexibil şi solid. În partea de sus şi de jos avea o bordură de metal, pentru ca straturile să nu fie deteriorate din cauza loviturilor, iar în centru avea un “umbo”de metal.Călăreţii romani erau echipaţi cu scuturi rotunde mai mici şi mai uşoare.

Traiul de zi cu zi al unui soldat roman

Armata romană era una nepermanentă. Bărbaţii încorporaţi rămâneau pe durata campaniei şi se întorceau la viaţa civilă. Solda acoperea doar cheltuielile necesare traiului şi nu era o sursă de venit semnificativă. Doar prăzile unor inamici consideraţi bogaţi îi atrăgeau pe bărbaţi să se înroleze. Pe durata serviciului militar, soldaţii se supuneau voluntar unui sistem disciplinar sever, pierzându-şi drepturile legale pe care le deţineau în viaţa civilă. Puteau fi biciuiti sau executaţi la comanda ofiţerilor lor dacă se dovedeau laşi, dacă nu-şi îndeplineau îndatoririle, dacă furau, leneveau în post sau se sodomizau în perimetrul taberei. Înrolarea în legiuni se desfăşura pe Câmpul lui Marte, dincolo de graniţa oficială a oraşului, marcând schimbarea de statut şi comportament şi tranziţia de la viaţa civilă la cea militară din punct de vedere juridic şi ideologic. Cu ocazia obţinerii unei victorii, legiunile puteau intră în Roma, defilând pe străzile oraşului. În taberele temporare, pe durata serviciului militar, soldaţii duceau o existenţa ordonată şi disciplinată. Polybius a descris cu amănunte planul şi construirea taberelor temporare. La sfârşitul zilei de marş, o armata ridica o tabăra după un plan standard, cu străzi, şiruri de corturi şi şiruri de cai, înconjurate de un şanţ şi de un parapet. Tabăra avea ca scop protecţia împotriva atacurilor prin surprindere. Erau posturi de pază permanente amplasate la o distanţă fixă în afară meterezelor, gărzile având rolul de a avertiza legiunea în legătură cu un atac şi încetinirea acestuia. Dacă taberele temporare erau construite pentru o perioada de timp mai îndelungată, erau construite ziduri de apărare mai solide. În cazul unui atac, parapetele şi şanţurile doar îi încetineau pe atacatori, oferind timp suficient armatei romane să le iasă în întâmpinare pe câmp deschis. Între parapet şi rândurile de corturi era zona liberă-intervallum, unde soldaţii se aliniau repede în formaţie de luptă, în trei coloane, la care se adaugă una de cavalerie. Fiecare coloana era inclusă într-una din cele trei linii, manipulele fiind dispuse în ordinea pe care urmau să o aibă în linia de luptă.

Soldaţii legiunii polybiene erau motivaţi să lupte pentru a-şi apară bunurile şi proprietăţile, inclusiv aliaţii care îşi apărau pământurile prin intermediul unor diverse tratate cu Roma. Romanii nu recrutau mercenari. Aveau nevoie de soldaţi care să se implice cu sentimente patriotice. Soldaţii din cadrul unităţilor combatante mobilizare erau numiţi “iuniores”, cu vârste cuprinse între 17-46 de ani. Soldaţii vârstnici care erau destinaţi să apere cetăţile şi Roma însăşi, erau numiţi “seniores”.

Soldaţii depuneau un jurământ (sacramentum) prin care erau legaţi de comandanţii lor şi de Republica. Victoria ilustra protecţia zeilor. Generalul învingător era salutat că imperator de către soldaţii săi şi era răsplătit prin rugăciuni, intrarea solemnă în Roma, cu prilejul ovaţiei şi triumfului. Dacă pierdeau bătăliile, soldaţii erau trataţi cu dispreţ, iar comandanţii militari erau ei înşişi sancţionaţi cu asprime pentru incompetenţa lor şi pentru că i-au mâniat pe zei, căci pierderile pătau onoarea republicii.

Armata romană a constituit un element principal în procesul expansiunii romane, zămislind Imperiul Republicii Romane şi concepţia de Imperialismul Cetăţii Eterne.

 

Bibliografie

·        Polybius-Istorii, capitolul VI

·        Cizek, Eugen-Istoria Romei, editura Paideia, 2002-pag. 101-103

·        Goldsworthy, Adrian-Totul despre Armata Romana, edityra Enciclopedia Rao-pag. 26-33