Autor 2792 vizualizări


În primii șapte ani ai perioadei dualiste, deputații erau aleși pe baza legislației electorale din 1848. Ca urmare a unei evidente nevoi de reformă, în 1874, membrii celor două Camere ale Parlamentului de la Budapesta au adoptat o nouă lege electorală, care avea să stabilească normele de derulare a procesului electoral până la disoluția Monarhiei Austro-Ungare, în 1918.  

Istoricul britanic Robert Seton-Watson, un bun cunoscător al realităților politice din partea transleithană a Dublei Monarhii, descria practica electorală ca fiind „... un sistem de captare a voturilor fără scrupule, prin care guvernul zilei pune în mișcare o întreagă mașinărie administrativă în ajutorul propriilor candidați, în timp ce liberul exercițiu al dreptului de vot de către persoanele care dețin funcții publice sau de către cei dependenți de guvern devine practic imposibil”. Pe tot parcursul perioadei dualiste, procentul celor cu drept de vot din partea maghiară a Dublei Monarhii a variat între minimum 5,5% și un maxim de 6,7% din totalul populației.  

Drept electoral „cu două măsuri” 

Referitor la legea electorală din 1874, caracterizată adesea de contemporani ca „o confuzie babilonică”3, publicistul și omul politic Eugen Brote afirma că „ea continuă a măsura dreptul electoral cu două măsuri”. Într-adevăr, conform legislației, dreptul de vot era acordat în mod diferit în comitatele din Transilvania [în sensul său istoric, spațiul intracarpatic] față de cele din restul Ungariei dualiste.  

Românii ardeleni erau defavorizați în această privință față de conaționalii lor din Banat, Crișana, Sătmar și Maramureș. Pentru a se bucura de dreptul de vot, primii trebuiau să beneficieze de un venit minim net de 84 de florini de pe urma proprietăților funciare pe care le dețineau, sumă stabilită de autoritățile cadastrale maghiare. În schimb, cei din spațiul extra-transilvan trebuiau să dețină o suprafață de teren echivalentă cu un sfert de sesie urbarială4 pentru a dobândi drepturi electorale. Prin urmare, dispoziţiile electorale ofereau, cu precădere în Transilvania, un cadru deosebit de permisiv în ceea ce priveşte acordarea sau retragerea dreptului de alegător, în funcție de interesele autorităților maghiare. Un argument în acest sens îl constituie faptul că, la finalul secolului al XIX-lea, populația Transilvaniei reprezenta aproximativ 14% din totalul celei din Ungaria dualistă, în timp ce alegătorii transilvăneni reprezentau doar 9% din totalul celor cu drept de vot. Această situație făcea ca dreptul de vot în Transilvania să fie limitat la puțin peste 3% din populație, iar în restul părții maghiare a Austro-Ungariei la aproape 6%.  

Având în vedere că majoritatea românilor din Transleithania erau mici proprietari de pământ, dreptul de vot era rezervat doar unui procent extrem de restrâns dintre aceștia. Numărul alegătorilor români creștea într-o oarecare măsură datorită prevederilor legislației prin care profesorii, medicii, avocaţii, inginerii, farmaciştii, silvicultorii, preoţii, învăţătorii etc. aveau drept de vot doar prin faptul că făceau parte din aceste categorii profesionale. Însă clasa de mijloc românească era una firavă, aflată în plin proces de formare. De altfel, această prevedere electorală a constituit și unul dintre motivele care au stat la baza proiectului de construct național românesc de formare a unor elite românești, prin susținerea financiară a tinerilor, în vederea urmării de studii superioare la universitățile și academiile din Austro-Ungaria și din afara acesteia.  

Trasarea limitelor circumscripţiilor electorale, după bunul plac şi interese 

Însă nu doar diferențele regionale în ceea ce privește dreptul de vot au fost cele care au creat un cadru electoral favorabil corupției și abuzurilor. În privința circumscripțiilor electorale, spre exemplu, legislația nu conținea prevederi clare, astfel încât împărțirea comitatelor în circumscripții electorale era realizată de către autoritățile administrative locale.  

Harta Austro-Ungariei, la 1902; în medalion, Viena. Din The Century Atlas of the World[John Walker & Co, Ltd., London, 1902]. 

Astfel, se oferea posibilitatea ca trasarea limitelor fiecărei circumscripții să corespundă intereselor electorale ale autorităților, care gestionau după bunul plac realitățile etnice și de comunicații și transport. Spre exemplu, acolo unde existau localități cu majoritate nemaghiară, blocul compact al acestora putea fi risipit prin dislocarea lor și atașarea la altele, formându-se astfel o circumscripție electorală cu o populație eterogenă. În plus, acolo unde acest lucru nu era posibil din cauza realităților etnice și geografice, se putea apela la strategia comasării unui număr cât mai mare de localități dispuse pe o suprafață extrem de mare. În condițiile în care exercitarea votului se făcea exclusiv într-o singură localitate, considerată centrul circumscripției electorale, se creau astfel premisele descurajării participării la vot a alegătorilor aflați uneori la o distanță chiar și mai mare de o zi de mers. Harta electorală a Ungariei dualiste conține numeroase astfel de exemple de circumscripții „fâșii lungi”, întinse de la un capăt la altul al comitatului, „geometria electorală” influențând decisiv rezultatul alegerilor.  

Poate unul dintre principalele motive care au contribuit la eficiența corupției și a abuzurilor era faptul că votul nu era secret, el exercitându-se public și verbal, în fața comisiei de votare. Acesta putea fi declarat nul dacă „n-are nici un înţeles, când poate fi interpretat în diferite moduri, ori dacă nu se exprimă pentru nici unul dintre candidaţi”. Prevederea a fost adesea folosită pentru a direcţiona voturile alegătorilor către candidaţii susţinuţi de membrii comisiilor electorale (!) sau ca temei pentru anularea abuzivă a votului.  

Aceste realități electorale au fost extrem de utile guvernelor de la Budapesta, fapt vizibil în distribuția geografică a mandatelor parlamentare. Comitatele cu populații majoritare nemaghiare, fie ele românești, slovace, sârbe sau rutene, au constituit fief-urile electorale ale candidaților partidului de guvernământ de la Budapesta. Mai mult decât atât, coordonatele electorale menționate au determinat comportamente diferite pe parcursul alegerilor parlamentare pentru românii din spațiul transilvănean în comparație cu cei din afara lui.  

Acest text este un fragment din articolul "«Cine se poate lupta cu 60 de birturi, cu 6-7.000 de florini?». Corupție și practici electorale în Transilvania secolelor XIX-XX", apărut în numărul 228 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuție a presei (rețeaua Inmedio, chioșcuri de ziare, benzinării) în perioada 15 ianuarie - 14 februarie 2021, dar și în format digital pe platforma paydemic.com 


 Cumpără Acum


 Cumpără Acum