Autor 49357 vizualizări


Bătălia de la Carrhae, anul 53 a.Hr. Un dezastru pentru romani:şapte legiuni însumând nu mai puţin de 45.000 de oameni au fost umilite şi nimicite de arcaşii parţi. Comandantul nefericitei expediţii era Marcus Licinius Crassus, tribunul în vârstă de 62 de ani dornic de avere şi glorie, deşi era deja cel mai înstărit om din Roma. Dar invidia faţă de succesele militare ale lui Caesar şi Pompei l-au împins către organizarea unei campanii proprii, ca să mai dobândească şi el ceva prestigiu. Singurul lui triumf a fost în contextul răscoalei lui Spartacus, dar atunci Pompei îi cam umbrise meritele.

Senatul însă îşi exprima reticenţa, mai ales că nu era o urgenţă atât de mare în est. Plutarh ne povesteşte că un membru mai vehement, pe nume Ateius, a aprins o torţă şi a început să arunce cu tămâie spre flăcări, invocându-i pe zeii infernului ca să-I vină de hac lui Crassus dacă se încumetă la aşa ceva. Crassus, pentru a-şi întări poziţia, face apel la susţinerea lui Pompei şi Caesar, cărora le surâdea idea de a scăpa de un adversar.

Aşa că senatul cedează propunerii şi permite adunarea legiunilor. Crassus porneşte apoi spre Camapania şi Brindisi, unde mai adună legiunile chemate din Calabria. Trupele se îmbarcă şi străbat mare prin furtuni necontenite, deja un semn de rău augur, căci nu toată lumea ajunge teafără la ţărm…Crassus o avusese până atunci pe Fortuna de partea sa, scăpând teafăr din războaiele civile, deşi implicat în conspiraţia lui Catilina. Dar odată cu înaintarea în vârstă începe să facă greseală după greşeală, lucruri despre care autorii antici nu ezită să scrie. De pildă, într-un discurs adresat soldaţilor, le spune că va distruge podul aşa încât nimeni să nu se mai întoarcă, adăugând că era vorba despre inamic abia când vede înfricoşarea de pe chipurile oamenilor. Scapă din mâini măruntaiele pe care i le încredinţează un preot, ordonă servirea soldaţilor cu linte şi sare, de obicei folosite la meniul funerar, iar în ziua bătăliei cu parţii se îmbracă iniţial cu o tunică neagră, nu cu purpura, lăsându-şi soldaţii înlemniţi de mirare.

Nici nu ascultă de sfetnicii care îi spun să evite deştertul şi să se mişte mai degrabă pe coastă. Are încredere în arabul Arimanes, care însă dezertează cu cei 6000 de soldaţi ai săi imediat după ce începe lupta. Legionarii se organizează în formaţia lor clasică, compacta şi împrejmuită de scuturi pe toate părţile. Practice s-au închis singuri într-o capcană fatălă. Arcul compozit al parţilor, cu care se trăgea chiar de la incredibila distanţă de 400 de metri, a făcut măcel. Fiul lui Crassus, văzând nenorocirea, încearcă să scape împreună cu 1000 de călăreţi gali, dar nu apucă să ajungă la corăbii. Capul său ajunge pe o ţepuşă. Crassus însă îi încurajează pe soldaţi să nu cedeze şi să-şi păstreze onoarea, parcă recuperându-şi o fărâmă din măreţia de odinioară. La căderea nopţii, generalul roman acceptă să negocieze cu duşmanul, dar este păcălit şi ucis. Alţi 20.000 de romani şi-au găsit sfârşitul, iar 10.000 au fost luaţi prizonieri.

Mai târziu, Marcus Antonius repară ceva din înfrângerea ruşinoasă, iar o soluţia diplomatică o găseşte Augustus în anul 20 a.Hr., printr-un tartat de pace care asigura recuperarea acvilelor şi stindardelor legionare. Dar când acesta solicit şi repatrierea prizonierilor, partii declară că nu mai este nimeni prin zonă. Asta pentru că le stătea în obicei să-i mute pe vestici în zonele îndepărtae din est, prin Turkmenistan, cu scopul de a-şi asigura spatele în faţa hunilor, cei mai aprigi duşmani ail or. Este şi probabil motivul pentru care parţii au luat atâţia prizonieri de război. Asa susţinea şi Pliniu.

Dar oare să fie aşa? În 1955, un sinolog american pe nume Homer Dubs, propune o ipoteză fascinantă, care de atunci tot stârneşte vâlvă:existenţa unui oraş cu populaţie romană în China. Dubs a cercetat analele dinastiei Han, unde se povesteşte despre capturarea de către chinezi a unui oraş hun numit Zhizhi, în anul 36 a.Hr, aproape de Taskent, în Uzbekistan. Interesant este că se pomeneste despre existenţa unor trunchiuri de copaci fixate cu ţăruşi şi despre o formaţiune de luptă necunoscută de chinezi, în care luptătorii se adunau ca într-o cutie, baricadându-se cu scuturile pe deasupra şi în lateral, semânând cu o broască ţestoasă. Deci faimoasa testudolegionară.

Impresionaţi de talentul lor militar, chinezii i-au mutat pe cei rămaşi în viată şi mai în est, într-un loc care a fost numit prin decret imperial Li-jien (posibil aluzie la legiune, numele prin care chinezii se refereau la romani), in provincia Gansu. Nu era un lucru obişnuit ca o localitate să fie denumită după populaţia “barbară”, în cazul acesta probabil că romanii câştigaseră un mare respect din partea chinezilor. Nu erau mulţi legionari, ci doar 145, alcătuind o garnizoană menită să apere localnicii în faţa raidurilor tibetane.

Excavările arheologice identifică oraşul cu Zhelaizhai, lângă Lanzhou, întrucât aici s-au descoperit fortificaţii pe bază de trunchiuri de copaci, în general întrebuintate de legionari. Trăsăturile fizice ale unor locuitori din Lanzhou par să susţină teoria. Un anume Sung Guorong, de pildă, avea înălţimea neobişnuită de 1, 82 metri, păr blond, nas acvilin şi ochi albaştri, şi nu este singurul caz.

Printre legionarii romani se aflau cu siguranţă şi auxiliari germanici sau gali, europenii lăsându-şi o amprentă genetică în zonă, după cum arată şi studiile efectuate de Universitatea din lanzhou, depistând că 46% din populaţia din Zhelaizhai are secvenţe genetice similare cu cele europene. Informaţii mai precise se vor obţine din cercetarea folosind cromozomul Y, supus unor variaţii minore şi transmis din tată-n fiu. Şi totuşi, ipoteza încă este una extrem de controversată, pentru că studiile de până acum folosind metoda aceasta arată totuşi dominanţa unui subgrup central şi vest-asiatic în variaţia pe linie paternă[1].

Dincolo de genetică, în aceeaşi localitate au fost dezgropate monede şi ceramică romană, precum şi un coif pe care era gravat în chineză:‘unul dintre prizonieri’. Descoperirile sunt însă oarecum problematice, pentru că se află pe Drumul Mătăsii, de-a lungul căruia s-au gasit artefacte romane şi în Vietnam sau Coreea.

Regiunea Zhelaizhai are şi nişte caracteristici mai...bizare, cum ar fi pasiunea pentru luptele cu tauri, neîmpărtăşită de vecini. Autorităţile locale au profitat de urma specificităţii culturale de aici, ridicând un soi de pavilion cu statui de marmură cu chipuri romane, pentru a atrage turişti.

Vechii chinezi erau de altfel conştienţi de existenţa unui mare imperiu în vest şi chiar au trimis acolo nişte delegaţi în frunte cu Kan Ying, în anul 97 p.Hr. Delegaţia a ajuns în Mesopotamia, dar din nefericire aici s-a oprit, pentru că parţii au oferit indicaţii greşite, minţind că drumul spre Roma ar fi durat doi ani pe mare. Parţii nu aveau niciun interes ca principalii lor parteneri comerciali să intre în contact direct unul cu altul. Pe de altă parte, în 166, Marcus Aurelius trimite şi el o delegaţie spre capitala chineză de atunci, Luoyang. Sosirea sa este atestată în cronicile dinastice, numai că orientalii nu au fost foarte receptivi fată de străini, poate din cauza atmosferei de panică generalizată, căci în 184 începe răscoala turbanelor galbene, continuând cu un război civil care a pus capăt dinastiei Han, care guvernase mai bine de patru secole.

 

Recomandări:

Hill, John E., Through the Jade Gate to Rome:A Study of the Silk Routes during the Later Han Dynasty, First to Second Centuries CE, BookSurge, 2009.

Partico, A., A Roman Legion Lost in China, Hong Kong, 2003.

Pulleybak, E. G., "The Roman Empire as Known to Han China", Journal of the American Oriental Society, Vol. 119, No. 1 (1999), pp. 71–79
 

 

 



[1]R. Zhou et al.:“Testing the Hypothesis of an Ancient Roman Soldier Origin of the Liqian People in Northwest China:a Y-Chromosome Perspective”, Journal of Human Genetics, Vol. 52, Nr. 7 (2007), pp. 584–91.