Autor 1742 vizualizări


 Oamenii din ţara noastră sunt foarte supăraţi pe ceea ce denumesc specialiştii drept elitele conducătoare, cele ce rezultă în urma voturilor date tot de masele de votanţi atraşi cu promisiuni demagogice despre fericire şi prosperitate. Au început să facă multe comparaţii cu epoca Nicolae Ceauşescu şi au ajuns la concluzia că înainte era mai bine, că economia mergea şi erau locuri de muncă. Era ceva ce se apropia de ideal în concepţia locuitorilor de rând. Culmea este că tocmai conducătorul partidului comunist nu era mulţumit de ceea ce se întâmpla în fabricile ridicate cu grele sacrificii financiare de către poporul supus experimentelor politice.

Numai dacă se deschide o carte cu discursurile tovarăşului Ceauşescu despre Societatea socialistă multilateral dezvoltată se află imediat că acest idealism nu are justificare în realitatea timpului şi la nivel de organizare. Se constata de către principalul om în stat că productivitatea muncii n-a crescut în anul 1971 pe măsura dotării cu maşini şi nici planurile n-au fost respectate. Era evident că muncitorii nu erau capabili să folosească tehnica în mod eficient şi nici personalul de conducere nu era pe teren pentru îndrumarea cadrelor neinstruite. Au fost probleme cu normarea muncii şi, mai ales, au fost angajaţi mai mulţi lucrători decât ar fi fost normal. Se vede aici apariţia unui fenomen de aducere a cunoştinţelor în fabrici pentru un salariu mai bun, corupţia fiind în floare. Nici timpul de lucru nu era folosit eficient, mulţi angajaţi preferând să se „învârtă”. 

 Preţurile de cost n-au fost diminuate şi pierderile statului erau estimate la aproape 900.000.000 lei la nivelul anului 1971, ceea ce era foarte mult. Atunci un salariu mediu net era de 1.318 lei, dar mulţi români doar puteau să spere la o astfel de valoare.

 Conducătorul partidului constata foarte nervos că un adevărat haos domnea în ceea ce părea economia frumoasă, dominată de imense combinate industriale ridicate după cele mai ştiinţifice teze marxiste şi cu ajutorul capitalului occidental împrumutat. Autorităţile de la Bucureşti încercau să asambleze un sistem industrial necesar ridicării unei mari armate în caz de conflict, dar fiecare angajat se gândea cum să facă să-i fie mai bine şi să-şi angajeze rudele în uzine pe posturi cât mai bune.

Fenomenul nepotismului se întindea de la vlădică la opincă, chiar Nicolae Ceauşescu fiind preocupat să-şi pună rudele în posturi importante. Aceste avansări pe criterii de rudenie şi de prietenie, totul dublat de o puternică preocupare pentru hârtii, au dus la funcţionarea defectuoasă a întregii economii, conducătorul comunist spunând clar că fabricile nu erau în stare să asimileze produse noi nici măcar după doi – trei ani de la proiectare sau de la achiziţionarea unei licenţe. Chiar dacă se scrie mult că pe vremuri se respecta valoarea, discursurile şefului de partid demonstrează că dragostea de trai bun depăşea interesul pentru ideologia politică şi cinstea era o floare rară în societatea timpului.

 A fost suficient un şoc precum cel din decembrie 1989, dublat de prăbuşirea pieţei lagărului socialist, şi economia de tip socialist s-a prăbuşit ca un castel din cărţi de joc. „Băieţii deştepţi” au avut răbdare să valorifice tot ceea ce se putea vinde la un preţ bun, foştii comunişti demonstrând că numai dragostea de arginţi este o constantă a societăţii româneşti.

Bibliografie minimală

Direcţia Orăşenească de Statistică Bucureşti, Anuarul statistic al Oraşului Bucureşti 1959, Bucureşti, 1959.

Anuarul statistic al Republicii Socialiste România 1985.

Documente ale Partidului Comunist Român, Societatea socialistă multilateral dezvoltată, Editura politică, Bucureşti, 1972.

Opriş, Petre, Licenţe străine pentru produsele civile şi militare fabricate în România (1946 – 1989), Editura Militară, Bucureşti, 2018.