Autor 16104 vizualizări


Primele familii de romi ajungeau la Stockholm acum 500 de ani. Mulţi credeau că aceştia erau tătari sosiţi din Rusia pentru a spiona. In 1512 Stockholm era un oraş cu o populaţie mixtă, suedezii find obişnuiţi cu străzile pline de negustori germani, artişti flamanzi, croitori francezi sau marinari olandezi.

Cu toate acestea, grupul nou venit, alcătuit din vreo 30 de familii, atrage multe priviri asupra sa – oamenii poartă veşminte luxoase şi vorbesc o limbă pe care n-o mai înţelege şi altcineva. Liderul grupului se prezintă drept contele Antonius şi spune că poporul său îşi are rădăcinile în “micul Egipt”. În documentele sfatului din Stockholm se precizează că imigranţii s-au adăpostit în căminul Sf. Laurenţiu, urmând să primească 20 de loturi de pământ de la stat.

Olaus Petri relatează despre această chestiune în cronica sa din 1530, menţionând şi caracterul nomad al populaţiei care nu mai ajunsese niciodată până atunci în Scandinavia. Asta se petrecea pe vremea lui Sten Sture cel Tânăr, regentul regatului. Cu timpul s-a încetăţenit ideea că romii şi grupul turcic tătar reprezentau aceeaşi etnie şi termenii s-au folosit alternativ vreme de secole pentru a desemna noua minoritate suedeză. Dar de unde venea acest grup pe care în secolul al XIV-lea îl regăsim în diverse zone ale Europei? La 1600 încă era un mister, printre cele mai fanteziste teorii care ciculau se număra şi cea care îi considera o rămăşiţă a poporului care pierise odată cu Atlantida.

Cel mai adesea însă romii apar ca originari din Egipt, termenii de “gypsies” sau “gitanes” făcând referire tocmai la această percepţie. O legendă populară povestea că Dumnezeu i-ar fi pedepsit pe romi să nu-şi găsească niciodată locul în lume pentru că au refuzat să le ofere adăpost Fecioarei Maria şi pruncului Iisus atunci când au fugit de mânia lui Irod. Romii apar pentru prima oară în sursele Europei Occidentale când un grup ajunge în Creta în 1322. Termenul se poate să provină din grecescul “atsiganos”, care înseamnă mai mult sau mai puţin “cei care nu îşi doresc să se apropie de nimeni”.

Abia în secolul al XVIII-lea un student maghiar care învăţa în Leiden a dat de urma adevăratelor lor origini, constatând multe similitudini între limba acestora şi sanscrită. Studiind evoluţia limbii, se poate concluziona că romii au părăsit India la începutul secolului al XI-lea, probabil din cauza presiunii exercitate de populaţia musulmană Ghaznavi. Invadatorii au împins o mare oaste hindusă să se retragă prin Afghanistan şi Pakistan până în Anatolia, atunci parte din Imperiul Bizantin. Romii, posibil parte din această oaste, au rămas aici unde i-au servit apoi pe prinţii armeni, dar au fost forţaţi să-şi rupă rândurile atunci când turcii au cucerit zona.

S-au răspândit prin toată Europa, majoritatea stabilindu-se în sud-est. Peste tot trăiau la periferia societăţii şi erau supuşi persecuţiilor, îndeosebi în Valahia şi Moldova. Mulţi se ocupau cu fierăria, artizanatul, muzica, iar boierii sau mănăstirile îi foloseau ca forţă de muncă. Treptat s-a dezvoltat robia propriu-zisă, romii şi familiile lor putând fi vânduţi ca oricare alt bun mobil. În Suedia, se pare că Antonius este la început bine primit de către localnici, dar atitudinea faţă de străini se schimbă rapid. Deja în 1515 documentele menţionează interdicţia de a locui în centrul oraşului, fiind acuzaţi de hoţii. Pe tot cuprinsul Europei xenofobia creşte după cucerirea Constantinopolului. Frica de musulmani s-a răspândit până în Suedia, unde Gustav Vasa i-a acuzat pe romi că ar fi spioni turci şi a dat directive clare că oriunde i-ar fi găsit autorităţile, aveau să fie pedepsiţi fără milă.

Acuzele la adresa lor mergeau de la jaf la cerşetorie şi vrăjitorie. Chiar şi biserica sfătuia oamenii să nu aibă nimic de a face cu aceştia. Arhiepiscopul Laurentius Petri interzicea preoţilor să le boteze copiii sau să-i înmormânteze. La şedinţa parlamentului din 1617 în Örebro preoţimea a înaintat propunerea expulzării din regat a tuturor romilor. Motivul invocat era acela că grupurile cuprindeau elementele nefaste ale societăţii, nelegiuiţii şi ereticii. Legislaţia nu a intrat în vigoare până în 1637, dar atunci când s-a întâmplat a fost înăsprită. Prevedea că toti romii trebuiau să părăsească regatul până pe 8 nov. anul următor. Dacă rămâneau, puteau fi spânzuraţi fără niciun drept de apel, iar femeile şi copiii se confruntau cu surghiunul.

Nu se ştie dacă într-adevăr prevederea a fost pusă în aplicare, cert este că mulţi romi au fost expulzaţi, fie în Germania, fie în Finlanda, unde erau numiţi “mustalainen”, adică “negri”. Grupurile însă nu au dispărut de tot, dar cele rămase erau privite cu suspiciune de către ţărani. Unii romi se sedentarizaseră complet, însă tot mai aveau ocupaţii sezoniere, fie erau meşteşugari, fie lăutari, iar femeile ofereau leacuri. Şi cei care dintr-un motiv sau altul deveniseră indezirabili în societate se alăturau grupurilor. În timpul epocii de aur a Suediei, mulţi au fost forţaţi să intre în rândurile armatei. Spre surprinderea tuturor, s-au remarcat prin disciplină şi inteligenţă, memoriile ofiţerului Henrik Lilljebjörn fiind de pildă pline de cuvinte de laudă la adresa lor.

“Tătarii” se aflau deja de mai multe generaţii în Suedia şi unii dintre ei s-au amestecat cu populaţia locală. Termenul folosit pentru aceşti migratori este de ‘resanderomer’, romi nomazi. După abolirea sclaviei romilor în anii ’60 ai secolului al XIX-lea, sosesc alte valuri de imigranţi, de data asta din România, Ungaria, Franţa, Rusia sau Germania, în căutarea unor condiţii mai bune de trai. Pentru ei s-a folosit însă denumirea de “svenska zigenare”, ţigani. Deşi atitudinea generală faţă de ei era una de ostilitate, s-au mai auzit şi voci în favoarea lor. În 1897, un parlamentar din Halland cerea pentru ei respectul cuvenit oricărei fiinţe umane. Din nefericire, astfel de idei nu aveau să prindă rădăcini decât abia prin 1950.

Mulţi dintre romii care au sosit aici la începutul secolului al XX-lea erau parte dintr-o reţea de familii care călătoreau prin toată Scandinavia şi se ocupau în special cu circurile ambulante. Dar atât vizitele cât şi cooperarea dintre familii au luat sfârşit în momentul în care în 1914 Suedia a interzis complet intrarea în tară a romilor, interdictie menţinută până în 1954. Cam la fel s-a petrecut şi în Norvegia sau Danemarca, ceea ce a însemnat o tragedie pentru oamenii separaţi de familiile lor. În plus, romii nu puteau căuta azil în Scandinavia în faţa pericolului nazist. Cel puţin 600.000 de persoane au murit în timpul naţional-socialismului. Ideologia rasială nu a caracterizat doar politica germană. Încă din 1909 a fost fondată o societate cu preocupări eugenice, iar în 1921 s-a inaugurat primul Institut de Biologie Rasială. Se credea că suedezii de etnie romă aveau o predispoziţie congenitală către criminalitate, iar în incercarea de a purifica rasa, în 1934 s-a dat o lege care permitea autorităţilor sterilizarea celor clasificaţi drept indezirabili.

După război grupurile nomade au început să se integreze mai mult in societate, deşi tot respingerea era atitudinea dominantă faţă de ei. Dintre nou-veniţi, majoritatea trăiau în corturi dar nu aveau voie să rămână aşa prea mult timp. Nefiind inregistraţi la evidenţe, nu putea beneficia de adăposturi sau educaţie. În anii ’50 se implică tot mai mulţi în problema condiţiile de viaţă ale romilor, una dintre cele mai puternice voci fiind Katarina Taikon, care prin dezbateri, cărţi despre vieţile copiilor şi propria biografie atrage atenţia asupra discriminării. Autorităţile au încercat să-i asimileze complet, spre nemulţumirea altor militanţi precum Ivar Lo-Johansson, care solicita respectarea tradiţiilor romilor şi era criticat pentru romantizarea modului lor de viaţă, dar şi pentru susţinerea graniţelor rasiale.

În anii ’70 s-au alocat resurse consistente pentru asigurarea de locuinţe pentru romii care obţineau şi dreptul la educaţie. Dar cum vechile îndeletniciri precum producţia de cazane din bronz sau activităţile de divertisment nu mai aveau importanţă, mulţi au sfârşit prin a trăi din ajutoarele de la stat. în 2000 romii au fost recunoscuţi ca minoritate, numărul acestora crescând constant după colapsul URSS. 65.000 sunt romi născuţi şi crescuţi în Suedia, alte câtvea mii sosiţi recent. Rata de şomaj atinge 80%, iar majoritatea copiilor nu termină şcoala.

Multiplele probleme se datorează în primul rând unei neîncrederi mutuale care a dominat relaţiile dintre populaţia romă şi cea non-romă vreme de sute de ani. Recent, guvernul suedez a lansat o strategie prin care se urmăresc investiţii în educaţie şi pe piaţa muncii cu scopul principal de egalizare a şanselor pentru romii născuţi în Suedia. 

sursa: Populär Historia