Autor 10714 vizualizări


Dacă iniţial cuvintele ki mono însemnau în japoneză a fi înveşmântat cu ceva, cu timpul, ele au definit un stil de îmbrăcăminte tradiţional, purtat deopotrivă de femei şi de bărbaţi, ba chiar şi de războinici.

Japonia are o bogată istorie a materialelor textile şi a vestimentaţiei, iar kimonoul este, probabil, cea mai artistică sinteză a sa, simbol de durată al culturii nipone. Simplu spus, acest obiect de îmbrăcăminte este confecţionat din mătase, in sau bumbac, are o croială dreaptă, potrivită pentru orice tip de siluetă, iar părţile lui laterale se poartă înfăşurate dreapta peste stânga. Se fixează în jurul mijlocului cu un cordon sau o centură numită obi.

Stilul vestimentaţiei multistratificate este potrivit unei culturi unde foarte multe activităţi se desfăşurau aşezat pe podea. Totodată, obiectul de îmbrăcăminte este adaptat climei nipone. În verile umede, kimonoul se poate purta necăptuşit, în timp ce iarna căldura şi protecţia sunt asigurate de straturile suprapuse de material.

Statutul social, personalitatea şi sensibilitatea culturală îşi găsesc expresia în culoarea şi decorarea kimonoului. De asemenea, alegerea accesoriilor (precum cordonul, acele de păr, pieptenii) are o importanţă specială, încărcată de simbolurile acumulate de-a lungul a sute de ani.

Kimonourile purtate de tineri au fost, de regulă, cele mai bogat colorate şi ornamentate. Selecţia modelelor care împodobesc kimonoul este foarte importante, spunându-ne ceva despre felul de a fi al purtătorului, statut, vârstă, avere şi mai ales gust, luate împreună.

 

Samuraii, cei mai mari utilizatori de kimonouri

Foto: Reprezentare a samurailor (ilustraţie de secol XVIII)

Tehnica de confecţionare a kimonourilor cu linii drepte, aşa cum le cunoaştem astăzi, a apărut în timpul perioadei Heian (794-1192). Până atunci, între 710 şi 794, perioadă numită Nara, japonezii purtau fie piese de îmbrăcăminte separate, pantaloni sau fuste, fie îmbrăcăminte dintr-o bucată. Perioadele Kamakura (1192-1333) şi Muromachi (1336-1573) sunt cunoscute pentru faptul că atunci atât bărbaţii, cât şi femeile purtau îmbrăcăminte viu colorată. Culorile kimonourilor deosebeau războinicii, astfel că de multe ori câmpul de luptă era la fel de viu colorat ca un podium de modă.

Perioada Edo (1615-1868) a fost una de stabilitate politică fără precedent, de creştere economică şi extindere urbană. Kyoto, vechea capitală, rămâne centru de cultură şi de lux, în timp ce noul sediu al puterii stabilit la Tokyo (iniţial Edo) de conducătorul militar al ţării, shogunul Tokugawa, se dezvoltă de la un mic port de pescuit la una dintre cele mai mari metropole din lume.

Rochia tradiţională joacă un rol esenţial în dinamica rapidă a culturii urbane. Cei mai mari utilizatori de kimonouri erau samuraii. Pe lângă kimono, uniformele lor constau şi într-o cămaşă fără mâneci, dar cu umeri drepţi, şi o fustă-pantalon suficient de largă pentru a nu permite adversarului să ghicească următoarea lovitură, unii folosindu-se chiar de faldurile înşelătoare pentru a masca mişcările.

Perioada de pace şi înflorire economică a adus numeroase beneficii, mai ales financiare, castei croitorilor de kimonouri care, deşi nu-şi puteau depăşi statutul social, reuşeau să găsească noi pieţe pentru marfa lor, bogăţia lor crescând, prin urmare, de la o zi la alta. Istoricii notează chiar că, pentru a-şi afirma statusul social, nevestele negustorilor bogaţi se luau la întrecere purtând kimonouri excesiv de scumpe şi de ostentative, fapt care a determinat autorităţile acelor vremuri să emită acte normative prin care să limiteze tipurile de tehnici, culori şi ţesături, altminteri ordinea socială ameninţa să fie perturbată, punând capăt astfel imposturii vestimentare. Unul dintre primele lucruri care i se întâmplă impostorului care-i ia locul lui Takeda Shingen (1521-1573), conducătorul militar din filmul Kagemushaal lui Kurosawa, este să fie îmbrăcat asemeni acestuia. Îmbrăcămintea este începutul alfabetizării sale ca lider militar.

Cum legile nu erau întotdeauna respectate şi aplicate cu stricteţe se produceau periodic schimbări între opulenţă şi austeritate, care, în final, au dus la dezvoltarea unor tehnici de transmitere a mesajului social (că vorbim despre războinici, gheişe sau reprezentanţi ai clasei medii) mai subtile, mai elegante, mai stilate. Se spune, de pildă, că la un moment dat când strălucirea perioadei Edo căpătase culorile decadenţei, kimonourile aveau mâneci largi unde se punea mita, pentru ca funcţionarii să nu fie acuzaţi că o atingeau cu mâinile lor.

 

Cocorul, una dintre păsările cel mai des reprezentate pe kimonouri

Ar mai trebui spus aici că rochiile femeilor tinere erau deosebit de viu şi de bogat colorate, iar mânecile erau lungi până la podea, în timp ce femeile mai în vârstă purtau culori mai stinse. Lungimea mânecilor era scurtată odată cu căsătoria. Bărbaţii purtau mâneci scurte şi, de asemenea, culori mai reţinute. Dispunerea modelelor pe suprafaţa hainei s-a schimbat şi ea în timp. Dacă iniţial kimonoul avea o singură culoare sau desen, în vreme părţi din el au început să fie decorate, spatele hainei, de pildă, fiind uneori o adevărată mandală.

Imaginile folosite pe ţesătura kimonoului au uneori semnificaţii complexe, înglobând laolaltă motive din literatura populară şi convingeri religioase. Cocorul este unul dintre simbolurile migrate din China, cu adânci implicaţii în mitologia şi cultura japoneză. Populaţia Ayni, de pildă, din Hokkaido, are un ritual profund spiritual dedicat acestei păsări. Cocorul este una dintre păsările cele mai populare reprezentate pe kimonouri, ca simbol al longevităţii şi al norocului, locuitor al ţării nemuritorilor. Se spune chiar că viaţa sa atinge o mie de ani, iar celor care împăturesc o mie de origami reprezentând cocorul li se va îndeplini o dorinţă.

Culorile kimonoului au, de asemenea, conotaţii metaforice şi culturale puternice. Se crede că pigmenţii vegetali folosiţi întruchipează spiritul plantelor din care au fost extraşi. Orice proprietate a unui medicament se consideră că poate fi transferată, printr-un fel de magie simpatetică, asupra ţesăturii. Albastru indigo, de exemplu, este considerat ca agent de respingere a şerpilor şi a insectelor întrucât cu indigo se tratau muşcăturile şi înţepăturile.

Violetul este o metaforă pentru dragoste nemuritoare, pentru că planta folosită pentru obţinerea culorii – murasaki – are rădăcinile foarte lungi. Roşu este cea mai populară culoare şi semnifică pasiunea şi atracţia tinerească, fiind prin urmare des folosită la confecţionarea kimonourilor purtate de tinere. Este, de asemenea, şi un simbol al iubirii trecătoare.

Imprimeurile florale au şi ele simbolistica lor. Bujorii, trifoiul, florile de cireş, crizantemele şi frunzele de arţar sunt asociate cu vara, în timp ce simbolistica pinului, bambusului şi prunului este hibernală, fiind simboluri de longevitate, perseverenţă şi înnoire. Pinul este mereu verde şi trăieşte mulţi ani, bambusul se îndoaie, dar nu se rupe, iar prunul este primul copac care înfloreşte în fiecare an. Imaginea prunei pe kimono semnifică faptul că primăvara nu poate fi departe.

Păsările, animalele, libelulele apar şi ele pe kimonouri, alături de apă, zăpadă şi nori. Unele haine cuprind peisaje întregi de munţi şi ape, dovadă a măiestriei acestor adevăraţi artişti care sunt croitorii de kimonouri.

Kimonoul se retrage în sfera vieţii private

Poveştile din literatura clasică japoneză, ca şi miturile şi-au găsit şi ele locul pe mătasea sau bumbacul kimonoului, însă nu sub formă de figuri, ci sugerate prin obiecte care să spună ceva despre sensibilitatea stăpânului acelei haine.

Foto:Tradiţie şi modernitate în Tokyo-fete în kimono aşteptând metroul

În perioada Meiji (1868-1912), civilizaţia japoneză suferă puternice influenţe occidentale astfel că guvernul îi încurajează pe japonezi să adopte stilul de îmbrăcăminte, dar şi obiceiurile Vestului. Şi aceasta pentru că în 1853 o flotilă americană a ajuns în largul coastelor Japoniei, cerând ca ţara să-şi deschidă porturile pentru mărfurile occidentale. Această enormă presiune externă a dus la tulburări interne care au culminat cu răsturnarea shogunului şi instaurarea împăratului Meiji, în 1868. Edo a fost redenumit Tokyo. Noul guvern şi-a dat seama că singura posibilitate de a concura cu Occidentul este dezvoltarea puternică a estului Japoniei, implicarea directă în lupta economică, folosirea energiei agresorului pentru a-l învinge (în spiritul artelor marţiale), iar acest angajament frontal a afectat toate aspectele vieţii sociale, inclusiv vestimentaţia. Membrii elitei adoptă stilul de îmbrăcăminte vestic, în timp e kimonoul se retrage în sfera vieţii private. Noile tehnici de producţie şi ţesere a mătăsii importate de la vestici duc la obţinerea unei cantităţi mai mari de material la preţuri mai mici, astfel că multe femei nipone îşi permit să cumpere prima dată un astfel de kimono de mătase. Odată cu shogunatul cad şi interdicţiile referitoare la imprimarea şi purtarea acestor obiecte vestimentare, care iau calea Occidentului prin 1870.

Astăzi, kimonourile sunt purtate la ocazii speciale, iar imprimeurile, mai ales cele de pe hainele băieţilor tineri, ţin pasul cu timpurile moderne:maşini, trenuri, avioane şi zgârie-nori.

Parte a culturii japoneze, kimonoul arată credinţa niponilor în puterea imaginilor şi a mesajelor transmise cu ajutorul lor şi grija până la obsesie pentru detalii. De multe ori, părţile uzate ale hainei erau decupate şi înlocuite, imprimeurile decolorate erau întoarse astfel încât dosul materialului devenea faţă, iar ceea ce nu se mai putea folosi era utilizat pentru confecţionarea poşetelor, a săculeţilor sau a altor accesorii. În acest fel s-au transmis de la o generaţie la alta haine care, deşi par noi, sunt moştenite de la înaintaşi şi înglobează în ele parte din mintea, sensibilitatea, tradiţiile şi istoria de familie a purtătorilor.