Autor 12903 vizualizări


 

Preotul Marin H. Dumitrescu a decis să intre în rândurile clerului militar activ chiar atunci când izbucnirea războiului era iminentă, la 15 iunie 1941, lăsându-şi acasă soţia, pe Georgeta, dar şi trei fiice:Valeria (născută în 1932), Eugenia (născută în 1935) şi Felicia (născută în 1937). Cele două caiete voluminoase ale jurnalului său – scris de mână chiar în timpul desfăşurării evenimentelor – reflectă experienţa sa de front în cadrul Brigăzii 2 Mixtă Munte din Zona Operativă, la Batalioanele 7 Vânători de Munte şi 9 Vânători de Munte, precum şi la Ambulanţa 38 Vânători de Munte, de la 22 iunie 1941 până la 5 decembrie 1941 şi de la 1 martie 1942 până la 31 martie 1943. Alături de preotul Marin Dumitrescu, pe Frontul de Est au luptat şi doi fraţi ai săi, Mircea (Regimentul 9 Gardă) şi Viorel (Regimentul 20 Dorobanţi), iar fragmentele din jurnal pe care le prezentăm surprind, printre altele, şi momentul în care preotul află vestea morţii fratelui Mircea, în luptele pentru cucerirea Odessei, în localitatea Freudenthal, Ucraina, la 7 septembrie 1941.

 

«Moartea îmi dă târcoale»

19.07.1941 (sâmbătă)

Personal sunt la postul de prim-ajutor împreună cu medicul Lt. Vrăjoiu unde colaborez la înregistrarea, pansarea şi evacuarea răniţilor transportaţi aci de către brancardierii unităţii, precum şi la înregistrarea, identificarea şi, după posibilităţi, slujirea şi înmormântarea ostaşilor decedaţi. O parte din ostaşii decedaţi sunt groaznic de mutilaţi (sfârtecaţi) de obuze. Din trupurile unora s-au adunat numai părţi izolate, restul fiind amestecat cu pământ. E ora 12 şi încă nu am mâncat nimic, dar nici nu ne arde de aşa ceva în acest infern al morţii. N-am măcar o firimitură de pâine sau alt aliment. În fine, întru târziu, Mihai (ordonanţa) îmi oferă din raţia lui o mică felie de pâine neagră şi uscată. O înmoi în apă şi, cu greu, o mănânc. Gândul şi dorul de soţie, copii, părinţi etc. nu mă părăseşte, ci permanent mă chinuieşte, căci moartea îmi dă târcoale. La ora 17 ne perpelim cu postul de prim ajutor într-o pădure. Slujesc şi înmormântez 6 decedaţi de la compania a II-a V. M.

Dimineaţa, în zori, împreună cu medicul Dr. Vrăjoiu Gh., Dl. Mareş, doi brancardieri şi Mihai (ordonanţa) pornim spre postul de comandă al batalionului nostru 7 V. M-te, aflat în linia de bătaie, în faţa poziţiei ocupată de ruşi. Mergem printr-un lan de porumb, dar suntem reperaţi de inamic care intervine cu un puternic tir de branduri, însă scăpăm neatinşi, continuându-ne drumul. Ajunşi la circa 200 m. de linia întâia, rupem coceni de porumb, facem aşternuturi şi ne culcăm puţin. După sculare, oarecum refăcuţi trupeşte, înaintăm pe poziţie pentru evacuarea răniţilor şi a morţilor...

 

20.07.1941 (duminică)

Ne instalăm cu postul de prim-ajutor într-o cazemată rusească părăsită. De jur împrejur privelişte îngrozitoare. Cu brancardierii strâng de pe cîmpul de luptă, deocamdată, 10 morţi. La ora 15, după identificarea şi înregistrarea fiecăruia, oficiez slujba înmormântării. Înmormântez la liziera pădurii mult mutilaţii, iar pe ceilalţi 9, fiind întregi la trup, sunt transportaţi şi înmormântaţi peste Nistru. La oficierea slujbei au asistat circa 100 de ostaşi, cărora le-am ţinut o cuvântare. Am oficiat împreună cu preotul căpitan Valeriu Grosu.

După înmormântare, împreună cu medicul Dr. Vrăjoiu Gh. am plecat pe poziţie, în prima linie, spre a întâlni pe Dl. Comandant col. Ciobotaru N., ostaş de mare elită şi multă omenie. Trecând printre rândurile ostaşilor Bat. 16 V. M-te aflat pe linia întâia, am ajuns la postul de comandă al Bat. 7 V. M-te. Aci am găsit pe col. Dumitrescu, comandantul grupului 5 V. M-te, un domn maior al cărui nume nu-l reţin, comandantul Bat. 16 V. M-te, pe cpt. Bălănescu, ş.a., însă Dl. Lt. Col. N. Ciobotaru, comandantul Bat. nostru 7 V. M-te, era plecat în recunoaştere. Am mers să-l găsim însă n-am reuşit.

În primul sat întâlnit, am poposit puţin. În jurul nostru s-a adunat populaţie, care aflând că sunt preot (batiuşcă) mi-au cerut să sărute Sf. Cruce. Am pus epitrahilul şi Sf. Cruce. Ba mai mult, cei în vârstă au mers de au adus copiii, iar copiii au adus părinţii ca să sărute Sf. Cruce, dovedindu-se prin aceasta că poporul rus a fost şi a rămas pravoslavnic. Ne-au dat pâine, ouă şi fructe. Cu greu ne-am putut despărţi şi continua drumul, căci lumea venea mereu şi în număr mare ca să mă vadă şi să sărute Sf. Cruce şi pe cât înţelegeam l. rusă căutau să-mi vorbească în legătură cu problema religioasă, în prezent, în Rusia. În fine, la orele 21.30 am ajuns la obiectivul căutat. Aci, într-o tranşee acoperită, am prăjit ouăle, am mâncat bine, ne-am culcat pe aşternut de paie, iar la orele 23 ne-am prezentat Domnului comandant Ciobotaru Nicolae, care nu ne-a primit prea bine, dar ulterior a devenit acelaşi comandant bun şi de mare omenie cu subalternii săi.

Ne-a stabilit locul pentru postul de prim ajutor şi ne-am despărţit. Împreună cu medicul Vrăjoiu – căci eram nedespărţiţi – am mers la o gospodărie în sat, iar gospodina ne-a servit lapte covăsit, căci pâine aveam noi. Am mâncat, şi reveniţi la postul de prim ajutor aflat la marginea satului, am aşternut paie şi ne-am culcat. Fiindu-mi răcoare am cerut lui Mihai (ordonanţa) să mă acopere cu paie multe, deşi mă culcasem îmbrăcat şi încălţat! Totuşi, m-am odihnit mulţumitor, căci eram tare obosit.

 

«Proiectilele cad ca ploaia în jurul nostru»

21.07.1941 (luni)

La ora 5½ ne-am sculat şi, după spălare pe faţă, ne-am prezentat la Dl. Comandant Ciobotaru N. După rostirea rugăciunii în faţa întregului batalion a vorbit ostaşilor Dl. Col. Ciobotaru, cu multă însufleţire asupra misiunii noastre pe aceste meleaguri atât de îndepărtate de Ţara noastră şi de cei dragi ai noştri. S-a servit masa de dim. şi la ora 7.00 s-a pornit în marş în urmărirea inamicului.

 

22.07.1941 (marţi)

La 5½ m-am sculat, am mâncat ceva şi am plecat la Dl. Comandant. La ora 7 unitatea a pornit în marş având în frunte pe comandant, preot, medic şi ajutorul comandantului, Mr. Boldişor. N-am întâlnit rezistenţă din partea inamicului. După 30 km. de marş am poposit la marginea unui sat. Ne-am culcat într-o cameră părăsită din colhoz, nemâncaţi, dar f. obosiţi, ca şi trupa.

 

23.07.1941 (miercuri)

La 6 am servit masa, iar la ora 7 s-a pornit în marş. După mărşăluirea a 40 km. ajungem şi cantonăm în satul Voitoka (ora 19), unde ni se serveşte ciorbă zisă de miel, dar în realitate de oaie. Aci s-a găsit la şcoală o bibliotecă căreia i s-a dat foc, şcoala şi biblioteca fiind evreieşti. Sf. Biserică ortodoxă a fost transformată în teatru şi cinematograf. Scena şi ecranul erau în Sf. Altar (?). Pictura a fost spoită cu var, iar turlele erau demolate... Am fost încartiruit la o fam. de pravoslavnici, care ne-au ospătat foarte bine (ciorbă şi friptură de miel, oferindu-mi pentru odihnă camera de zi).

24.07.1941 (joi)

La ora 14 unitatea şi-a reluat marşul din Voitoka... La marginea satului Voitoka s-a semnalat prezenţa inamicului în zonă, fapt pentru care batalionul s-a desfăşurat luând poziţie de luptă, de atac. Personalul medical a fost chemat la comandant care se afla în faţa batalionului, în poziţie de atac. Ni s-au fixat atribuţiile, adică medicului i s-a fixat locul pentru postul de prim ajutor, iar eu să preiau comanda trenului de luptă, momentan fiind neocupat în cadrul rosturilor mele şi neavând ofiţer de front diponibil. Ne-am executat, dar slavă Domnului inamicul a dispărut şi atacul n-a mai avut loc.

 

25.07.1941 (vineri)

La ora 3 noaptea batalionul se deplasează în poziţie de luptă, urmărind inamicul care părăsise poziţia. Personal, la ora 6.30 mă aflu cu trenul de luptă într-o mare pădure. Muzica sinistră începe, adică:se ia contact cu inamicul, iar pentru protejarea înaintării, tunurile de munte (artileria) sunt în plină activitate, obuzele şuerând îngrozitor deasupra noastră, căci artileria avea poziţia instalată în spatele trenului de luptă. Situaţie înfiorătoare. Moartea e aproape. Gândul îmi zboară la cei dragi din ţară:soţie, copii, părinţi, fraţi, soră, rude, prieteni, cu care cred că nu mă voi mai vedea. Scot din portofel iconiţa şi fotografiile cu Georgeta şi scumpele noastre copile şi, pe furiş, culcat cu faţa la pământ lângă o moviliţă, plâng, plâng mult!! O escadrilă de 13 avioane inamice ne atacă în picaj prin tir de mitralieră şi lansare de multe proiectile. Socotind că din acest infern nu mai este posibil să scap, iarăşi pitulit cu faţa la pământ, lacrimile curg şiroaie. Mihai observă şi începe să plângă. Ne consolăm reciproc în credinţa că bunul Dumnezeu ne va apăra... Plouă cu găleata, suntem uzi până la piele. Sunt chemat la postul de prim ajutor. Încalec pe calul medicului şi plec, dar mă rătăcesc. Întâlnesc o patrulă de cavalerie comandată de locotenent Vrăjoiu, fiul generalului Vrăjoiu. Mă alătur şi continuăm împreună. La liziera pădurii suntem atacaţi de inamic. Fugim în fuga cailor, suntem mitraliaţi neîncetat. Toţi socoteau că suntem pierduţi, însă Dumnezeu ne-a purtat de grijă şi am scăpat neatinşi, atât noi, cât şi caii. În fine ajungem la dispozitivul Bat. 10 V. Mte aflat în poziţie de atac. Înaintez odată cu acest batalion. Îndrumat trec în dispozitivul Bat. 16 V M-te şi de aci ajung la Bat. 7 V. M-te, slăvind pe Dumnezeu. Bat. 7 V. M-te se găseşte într-o foarte vastă pădure. E ora 14. La ora 16 înmormântez un ostaş neidentificat. Cred că este basarabean omorât de ruşi. La ora 18 batalionul înaintează, dar la numai 1 km. de înaintare suntem atacaţi cu foc de artilerie de o intensitate infernală. Eu, medicul şi brancardierii ne culcăm cu faţa la pămînt. Proiectilele cad ca ploaia în jurul nostru timp de cca. 3 ore. Rugăciuni şi lacrimi multe. În fine, încetează. E noapte. Săpăm amplasamente (şanţ strâmt, adânc şi lung 1, 80-2, 00 m) într-o vale, aşternem foile de cort, coborâm în şanţuri fiecare şi ne culcăm nemâncaţi, îmbrăcaţi şi încălţaţi.

 

«E o stare de domeniul incredibilităţii»

26.07.1941 (sâmbătă)

E ora 4 dimineaţa. Ne sculăm şi sub focul groaznic al artileriei inamice reuşim şi ocupăm satul Savinţi. Poziţia părăsită de noi prin înaintare e groaznic bombardată de inamic. Întâlnim şi găsim f. mulţi ostaşi răniţi, dintre care unii f. grav, de pansarea şi evacuarea cărora ne ocupăm, şi mulţi, mulţi morţi, de identificarea, înregistrarea şi înmormântarea cărora mă ocup după posibilităţi. Primează îngrijirea şi evacuarea răniţilor. Spectacolul e îngrozitor. Din cauza groaznicului bombardament neîntrerupt al artileriei grele inamice, misiunea medicului şi a preotului se desfăşoară f. greu şi cu mari riscuri. În fine soseşte şi artileria grea română, se instalează pe poziţie şi intră în acţiune. Dar atacul inamicului, cu tot felul de arme, se intensifică. De mâncare sau odihnă nici nu poate fi vorba. La ora 8.00 suntem atacaţi de 8 avioane ruseşti, dar nu avem pierderi. Reuşim şi înaintăm. Cerem la populaţie ceva de-ale mâncării, căci de 36 de ore nu am gustat nimic. Când află că sunt preot, se adună roi în jurul meu, plâng şi-mi sărută mâna, iar de-ale gurii aduc mereu. Întru târziu, prin ploaie, urcăm dealul satului unde se află sediul grupei de comandă al Batalionului 7 V. M-te din care făceam parte şi ne cartiruim într-o casă. Gospodina, speriată de ce i-a fost dat să vadă şi să audă, plânge şi tremură de frică. Îi spunem cine suntem (preot şi doctor), iar ea se linişteşte, oferindu-ne o cameră cu un pat pentru dormit. Mihai se culcă jos. P.S. La Savinţi am botezat 14 copii, am citit 50 diferite molifte şi am oficiat o înmormîntare civilă...

 

27.07.1941 (duminică)

La ora 4 dimineaţa ne sculăm, căci inamicul atacă grozav cu artileria grea. Sosesc f. mulţi răniţi de pe poziţie, care ne informează că luptele au fost şi sunt f. intense şi grele. Inamicul, superior ca număr şi dotare militară, deţine poziţii pe teren favorabile. Şi aceştia spun că Bat. 7 V. M. a pierdut circa 60% din ostaşi (morţi şi răniţi). Într-o curte este găsit mort serg. Totea Nic. din comp. comandă, care este ridicat şi aşezat alături de alţi f. mulţi ostaşi morţi aduşi de pe poziţie la cimitirul satului. Dar foarte mulţi morţi sunt încă pe câmpul unde s-au purtat luptele. Cer instrucţiuni şi sprijin col. Dumitrescu, cdt. Grupului 5 V.M., dar momentan nici domnia sa nu poate să-mi spună cum să procedez, deoarece artileria inamică încă bombardează poziţiile unităţilor române şi tot astfel şi aviaţia rusească. Între timp vine Dl. General Ion Dumitrache, cdt. Brigăzii II V.M. care spune că Bat. 7 şi 16 V.M. trec în refacere şi totodată dispune să fie asanate poziţiile unde s-au purtat luptele. Imposibil căci bombardamentul inamicului se intensifică. Timp de circa ½ oră nimeni nu poate face o mişcare. Toată lumea s-a pitulit cu faţa la pământ, fiecare pe unde a găsit un loc mai potrivit. Intervine puternic artileria grea românească, reuşind ca pentru 3 ore să înceteze activitatea inamicului. Pe la orele 19.30 însă ruşii reiau activitatea cu artileria grea. Casele sunt lovite în plin de proiectile, sunt distruse, iar populaţia îngrozită se refugiază în câmp părăsind totul. E o stare de domeniul incredibilităţii. După trei zile de groază, Mihai (ordonanţa) îmi aduce să mănânc friptură de porc cu cartofi (?!) de unde nu ştiu... Artileria română bombardează neîncetat poziţiile inamice, la rându-i inamicul ne torturează prin raiduri compacte ale aviaţiei sale de bombardament. Permanent mă adăpostesc pe unde pot... La orele 22.30 se primeşte ordin de retragere în com. Chitai Garod... Plecăm pe un întuneric puternic, iar de aprins vreo sursă de lumină nici vorbă, inclusiv ţigarea.

La orele 24.30 ajungem la obiectiv... toţi ne culcăm jos, pe pământ, dar numai după două ore suntem reperaţi şi astfel pe la orele 2-3 noaptea bombardamentul de artilerie reîncepe cu aceiaşi intensitate din partea ambelor părţi. Lupte crâncene se dau în apropiere, iar tragerea mitralierelor e parcă în imediata apropiere. Situaţia deşi f. critică, din cauza oboselii adormim şi ne deşteptăm la ora 6.30 cu trupurile îngheţate. Tremurasem mult, atât din cauza pământului rece pe care dormisem, cât şi de frica morţii ce ne da târcoale permanent.

 

«Din cauza svâcnitului cailor o parte din morţi au căzut în apă»

28.07.1941 (luni)

Se ordonă retragerea la com. Savinţi. Mă prezint la dl. col. cdt. Îl rog să dispună a mi se pune la dispoziţie ostaşi cu care să asanez câmpul de morţi. Îmi promite, pleacă şi nu-mi dă concursul cerut. Apelez la dl. Maior Boldişor care ordonă să mi se dee 10 soldaţi, însă vin numai 5 ostaşi fără tărgi şi fără niciun fel de unealtă. Apare dl. col. V. Cârlan, cdt. Grupului 5 V. M-te care îmi interzice să merg a ridica morţii dimineaţa, căci risc să fim ucişi de inamic, ci să fac aceasta numai spre seară. Zis şi făcut. Până atunci merg în sat cu Mihai, ordonanţa, şi cu vorbă bună rog localnicii să mă ajute la săparea mormintelor (ofiţerii în mormânt individual, iar ostaşii în mormânt comun). Reuşesc să conving un număr de cioloveci, care îşi iau scule (casma, lopată, fierăstrău, cuie, teslă etc.) şi mă urmează, căci slujeau şi înmormântau câţiva ostaşi ruşi...

La ora 17 iau două căruţe-camion numai cu platformă pe arcuri de trăsură şi plec pe poziţie însoţit de Mihai, care, între timp, a adus doi brancardieri cu tărgi. Ridicăm 16 ostaşi şi 4 ofiţeri morţi. Îi aşezăm pe platforma căruţelor şi plecăm, căci se întunecase, iar din depărtare se auzea tragere de artilerie. Pentru scurtarea drumului şi ferirea de inamic am mers peste câmp, dar la trecerea printr-un pârâiaş căruţele au înţepenit, iar din cauza svâcnitului cailor o parte din morţi au căzut în apă. I-am scos pe mal cu braţele şi cu mari eforturi am reuşit să scoatem căruţele cu restul morţilor. Era ora 11.30 noaptea când am ajuns la cimitir. Îi coborâm jos, dau drumul căruţelor, căci ciolovecii care săpaseră mormintele plecaseră şi, în fine, frânţi de oboseală şi frică, ne culcăm pe iarbă, nemâncaţi, uzi şi plini de praf. E ora 1½ din noapte!

 

29.07.1941 (marţi)

Scularea la ora 5.00, după pornirea brancardierilor pe poziţia unde s-au purtat lupte, spre a ridica morţii şi a-i transporta la cimitir cu aceleaşi 2 căruţe de ieri. Personal identific morţii aflaţi pe marginea mormântului comun şi cei 4 ofiţeri, le înregistrez datele fiecăruia şi-i aşezăm în mormânt direct pe pământ, unul lângă altul, iar ofiţerii sunt înmormântaţi în gropi individuale. Cruci are fiecare ostaş mort la capătul lui, cu numele respectiv. În acest timp mărşăluieşte f. multă oştire română în urmărirea inamicului care se retrăsese. Mulţi ostaşi, de toate gradele, se opresc, unii chiar îngenunche, se înclină, se închină, plâng, mă salută şi îşi continuă marşul. Eu, ajutat de cioloveci aduşi din sat, lucrez intens. Sosesc brancardierii cu cele două căruţe pline de ostaşi morţi, între care şi lt. col. Tarnovschi Dan, trimis pe front spre reabilitare. La slujba înmormântării asistă mai mulţi ofiţeri superiori din cadrul Armatei a III-a aflaţi în deplasare. Între timp apare şi dl. gl. Dumitraşcu, cdt. Armatei a III-a, căruia îi raportez cine sunt şi ce fac aci. Rămâne surprins că am fost lăsat singur să fac ceea ce fac şi apreciind că nu voi termina până seara cu înmormântarea celor aduşi de pe poziţie ordonă să fiu ajutat de 15 ostaşi sub comanda unui sergent. Astfel că, sprijinit de cioloveci şi ostaşi, termin lucrul pe la orele 20.00, ostaşii rămaşi de ajutor îşi reiau marşul în direcţia „Com. Obolovka”.

 

30.07.1941 (miercuri)

Dorm în sat. Ne sculăm boereşte la ora 6.20. Gazda ne serveşte lapte dulce fiert, îndulcit şi f. puţină pâine neagră şi uscată. Împreună cu soţul gazdei, cu Mihai şi cei doi brancardieri şi cu 9 cioloveci mergem la cimitir, unde perfectăm lucrările privind mormintele eroilor români. Mulţumin ciolovecilor pentru ajutorul dat, ne despărţim. Cu Mihai merg să facem baie în eleşteul de la moară. Legăm calul de un pom, în curtea unui vecin cu moara. Când să mergem la eleşteu a început un bombardament de aviaţie cu totul neaşteptat, căci aci nu mai sunt trupe străine. Personal, pe timpul bombardamentului m-am adăpostit într-un grajd în care se afla vaca gospodarului, iar Mihai într-o groapă. Totuşi facem baie, încalec pe cal, iar Mihai se urcă într-o căruţă de ocazie şi apoi în alta şi pornim în direcţia com. Obodovka, unde ajungem la ora 18.15 plouaţi până la piele şi nemâncaţi. Mă prezint la comandantul Bat. 7 V. M. şi la comandamentul Brigăzii II V. M. – maior Ursache, cărora raportez cu privire la înmormântarea ostaşilor eroi căzuţi în luptele din zona Savinţi-Cozinţi. Mi se cere să fac un raport scris şi mă execut. Mănânc şi mă culc. E ora 22. De la poştă mi se aduc două scrisori:una de la Gica şi una de la tata.

 

«Aceasta este viaţa de front în care am ajuns...»

31.07.1941 (joi)

Mă scol la ora 6. 00. Scriu Georgeta, tata, P.S. Episcop gl. dl. Partenie Ciopron şi pr. col. I. Dăncilă. Suntem adunaţi de către dl. col. Ciubotaru şi dl. gl. I. Dumitrache care vorbesc în legătură cu situaţia militară în prezent... Dl col. Ciobotaru şi dl. gl. Dumitrache ne cer să fim permanent în ţinută corectă (tunşi, bărbieriţi şi corect îmbrăcaţi). Deoarece eram netuns şi cu barbă m-am simţit vizat şi în consecinţă m-am executat, deşi hotărârea mea era să nu mă mai bărbieresc şi tund, ci numai să potrivesc din când în când barba şi părul. Se ordonă împachetarea în vederea punerii în marş. Totuşi plecarea în marş are loc a doua zi.

01.08.1941 (vineri)

Ora 4.00 echiparea, iar la 5 plecarea în marş. La ora 3.45 mă aşteaptă locotenent Maxim. Trecem prin localităţile Iabocricica, Piatcovca, Ialaneţ şi cantonăm în com. Lesnice, la ora 17.30. La ora 20.45 ofiţerii sunt adunaţi la postul de comandă unde dl. col. Ciobotaru citeşte diferite ordine şi dă îndrumările necesare. Personal mi se face rău în timpul adunării, ameţesc şi cer să mă retrag şi să stau jos. Se ordonă ca medicul să se ocupe de mine, ceea ce şi face. După adunare, dl. cdt. vine la mine şi cu multă omenie mă încurajează. Până dimineaţa, sub îngrijirea medicului lt. Vrăjoiu, mă restabilesc. Am fost vizitat după adunare de către maior Boldişor şi alt maior care au manifestat multă bunăvoinţă faţă de mine. După restabilirea sănătăţii, mi s-a cerut şi în casa unui localnic am oficiat botezul a 6 prunci, asistând ca naşi cadre militare (ofiţeri şi subofiţeri).

 

02.08.1941 (sâmbătă)

Scularea la ora 5. La ora 6.45 se ordonă echiparea. După ce îmi strâng rufăria spălată pusă la uscat, mă ataşez la o căruţă batalionară. E ora 7.35. Mergem de la com. Lesnice în direcţia com. Gierbina, trecând prin com. Mihailovka şi Goldasevka. E ora 19.00 cînd ajungem la Gierbina, unde cantonăm.

P.S. La Ghierbina am botezat 4 copii, iar la Lesnice 6 botezuri. ...Un grup de lazaice află că sunt preot. Mi se prezintă şi cu lacrimi în ochi îmi cer să botez 4 copii. Cu multă evlavie sărută epitrahilul, Sf. Evanghelie, Sf. Cruce şi mâna preotului. Vor să-mi plătească (ruble) dar, ca în toate asemenea ocazii, refuz delicat. Totuşi repede îmi aduc pâine, ouă, lapte şi săpun de casă pentru spălat rufe. Chiar şi un pui fript. Manânc împreună cu medicul şi cu Mihai şi apoi ne culcăm... Nu pot dormi din cauza zgomotelor, ploii şi fumului de ţigară. În fine la ora 3 noaptea ne sculăm din aşternuturi întrucât la ora 4 s-a ordonat încolonarea şi plecarea în marş. Aceasta este viaţa de front în care am ajuns şi pe care o suport fără şovăire întrucât singur mi-am ales-o la vreme de necaz... Bunul Dumnezeu însă, căruia i-am slujit cu tot devotamentul, m-a salvat”[1].

 

Note


[1]Colecţia „Manuscrise”, Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I”, nr. inv. 820, vol. I, filele 23-43