Autor 10523 vizualizări


Când, pe 21 aprilie 1203, Inocențiu le-a interzis cruciaților să atace Bizanțul, iar în iunie le-a transmis liderilor cruciați că se opunea oricărei încercări de a abate cruciada către Constantinopol, era prea târziu, deoarece flota venețiană deja se îndrepta către teritoriile imperiale. 

Nici armata cruciată nu mai era atât de numeroasă: mulți participanți deja plecaseră spre Țara Sfântă, iar jumătate dintre cei rămași, adică venețienii, erau excomunicați – de unde au rezultat alte probleme, anume modul în care trebuia armonizată, la nivel juridic, colaborarea dintre cruciați și venețieni, având în vedere că prinții latini, din calitatea lor de participanți la această cruciadă, nu puteau, teoretic, să colaboreze cu cei care fuseseră excomunicați.

Însă, în cele din urmă, cruciada a purces spre Constantinopol. Armata s-a oprit pe insula Corfu, unde i-a ajuns din urmă și Alexios. Inițial, din nou au apărut voci numeroase care considerau că un atac asupra capitalei bizantine nu se justifica, însă, ca și mai înainte, principii au reușit să își impună voința.

Împăratul bizantin fuge din oraș

La data de 23 iunie 1203, cruciații au ajuns în fața Constantinopolului, acostând la Calcedon, pe malul asiatic. La puțin timp după ce au sosit, au realizat că Alexios al III-lea nu avea de gând să renunțe, iar populația bizantină nu îl cunoștea pe Alexios Anghelos; în plus, prezența sa în anturajul latinilor a contribuit și mai mult la coalizarea localnicilor în jurul lui Alexios al III-lea. Deși candidatura lui Alexios nu era una puternică, liderii cruciați nu se mai puteau retrage: deja își dăduseră acordul pentru a-l ajuta pe prințul bizantin și aveau nevoie de bani pentru a duce la capăt cruciada. 

În zilele de 5-7 iulie, cruciații au debarcat pe țărmul european și și-au stabilit tabăra lângă turnul Galata, în timp ce venețienii au trecut de lanțul ce păzea portul bizantin și au ajuns în zona de nord a orașului, iar alte trupe cruciate își așezau tabăra în afara porții Blachernae. La data de 17 iulie a fost lansat un atac coordonat atât pe uscat, cât și pe mare, iar venețienii au ocupat o bună parte din zidurile de la estul palatului Blachernae. Alexios al III-lea a lansat un contraatac, însă s-a retras fără a se lupta cu cruciații. În mod ironic, cea mai îndârjită rezistență au oferit-o mercenarii italieni și garda varegă ce se aflau în serviciul împăratului bizantin. 

Victoria cruciaților a avut urmări politice: Alexios al III-lea a înțeles că nu putea să se opună occidentalilor, astfel că a fugit. În oraș, unii demnitari care ocupaseră funcții importante în aparatul de stat în timpul lui Alexios al III-lea l-au scos din închisoare pe Isaac al II-lea Anghelos, tatăl lui Alexios Anghelos, și l-au proclamat împărat. Cu greu a acceptat acesta să se întâlnească cu reprezentanți ai cruciaților pentru a fi de acord cu unirea cu Roma și cu asocierea la domnie a lui Alexios Anghelos, fiul său. În schimbul serviciilor oferite, venețienii au primit aproximativ 100.000 de mărci – prețul pentru transport și pentru sprijinul militar oferit, plus banii pe care cruciații îi datorau lui Enrico Dandolo. 

Tensiunile dintre cruciați și greci

Alexios al IV-lea a realizat că nu putea să își mențină puterea, având în vedere că majoritatea populației îi era ostilă. Astfel că i-a angajat pe cruciați ca să îl protejeze, iar în schimb urma să plătească costurile necesare pentru armata cruciată și, implicit, pentru venețieni, pentru încă un an din momentul în care expira tratatul dintre prinții cruciați și Serenissima Republică. Din nou mai mulți cruciați s-au arătat nemulțumiți, considerând că expediția este deturnată, însă au fost liniștiți doar atunci când a fost încheiat un nou tratat cu Veneția, care se angaja să rămână în slujba cruciadei până la sărbătoarea Sf. Mihail din anul următor (1204). 

Ca să își poată respecta angajamentele față de cruciați, Alexios al IV-lea a impus taxe mari, fapt ce l-au făcut să devină nepopular pentru populația constantinopolitană. Nici relația cu tatăl său nu era prea bună: Isaac nu era mulțumit de faptul că reputația fiului său era în ascensiune, iar acesta din urmă părea să ia deciziile după cum dorește, fără să se consulte cu tatăl său. 


Încoronarea lui Alexios al IV-lea Anghelos, în 1203. Miniatură de secol XV, de David Aubert

Tensiunile dintre cruciați și greci au izbucnit de mai multe ori, ca de pildă când cei dintâi au atacat o moschee care era localizată pe țărmul opus față de tabăra lor, în zona Cornului de Aur. În mod șocant pentru occidentali, grecii au sărit în ajutorul musulmanilor. Ca răspuns la atacurile grecilor și musulmanilor, latinii au pornit un incendiu care a ars 161 de hectare din zona centrală a orașului. În luna decembrie, lui Alexios îi era din ce în ce mai greu să își onoreze angajamentele față de cruciați, fiind conștient că pe măsură ce plățile continuau, nemulțumirea grecilor avea să crească. 

Împotriva sa s-a format o mișcare de opoziție strânsă în jurul lui Alexios Dukas, poreclit Murzuphlos, acesta fiind ginerele lui Alexios al III-lea. Alexios Murzuphlos a început să întreprindă din ce în ce mai multe acțiuni împotriva latinilor, dar și a lui Alexios al IV-lea. La data de 24 ianuarie 1204, cercurile ecleziastice l-au numit împărat pe Nicolas Kannovos. În încercarea de a-și păstra funcția, Alexios al IV-lea le-a oferit palatul Blachernae cruciaţilor, care trebuiau să îl sprijine împotriva bazileului uzurpator. 

Momentul a produs furie în rândul populației, motiv pentru care cei doi împărați, Alexios și tatăl său, au fost arestați. Golul de putere a fost umplut de Alexios Murzuphlos și susținătorii lui, care au avut grijă să îi elimine pe Alexios al V-lea, pe Isaac al II-lea și pe Nicolas Kannovos. 

Atacul asupra „reginei orașelor” nu mai poate fi evitat

În acest moment, cruciații nu mai aveau nicio altă variantă decât să atace Constantinopolul. Poziția pe care o ocupau nu le oferea accesul la resurse, iar Alexios al V-lea Murzuphlos le închisese accesul la piețe. Spre deosebire de situațiile din secolul anterior, ca de pildă cea a lui Ludovic al VII-lea sau Frederick I Barbarossa, care își așezaseră tabăra în teritorii care le permiteau accesul la resurse, de data aceasta cruciații nu puteau decât să trimită expediții care să caute prin teritoriile din jurul capitalei, însă se expuneau unui posibil atac din partea lui Ioniță Caloian, țarul vlaho-bulgar, care era gata să profite de pe urma oricărei oportunități.

Prin urmare, prinții cruciați au hotărât alături de venețieni să facă pregătirile necesare asediului – pactul din martie 1204. Venețienii urmau să primească bani care să acopere toate datoriile acumulate în timpul cruciadei (suma de 200.000 de mărci). În timpul jafului, femeile și clerul trebuiau protejate, iar distrugerea bisericilor și violul urmau să fie pedepsite cu moartea. Viitorul împărat urma să fie tras la sorți dintre 12 candidați – 6 cruciați, 6 venețieni. Dacă împăratul era un prinț cruciat, atunci un venețian urma să ocupe scaunul Patriarhiei de Constantinopol.

Împăratul urma să primească un sfert din capitală, plus cele două palate imperiale, și nu putea să încheie nicio afacere cu vreun inamic al Veneției. Restul imperiului urma să fie împărțit între 12 venețieni și 12 cruciați, care dețineau pământurile în numele împăratului. Armata cruciată urma să rămână în Bizanț încă un an, până în luna martie a anului 1205, ulterior pornind către Egipt. 

Clerul care lua parte la cruciadă a simțit nevoia de a justifica acțiunea latinilor, declarând că era vorba de un război drept, în contextul în care inamicul era schismatic, iar împăratul era un uzurpator ce se făcea vinovat de regicid. Faptul că au existat aceste campanii de justificare în fața cruciaților de rând indica asupra nesiguranței ce domnea în rândul marii mase a participanților cu privire la decizia de a asedia Constantinopolul, dar și a necesității de a justifica o astfel de acțiune: contrar unor idei populare din ziua de azi, cruciații nu acționau îndemnați doar de fervoare religioasă, fără a se gândi la consecințele acțiunilor lor. Liderii celei de-a Patra Cruciade au trebuit în mod constant să își justifice acțiunile și să încerce să îi convingă pe participanți că scopul final al acestei expediții nu fusese abandonat. 

La data de 9 aprilie a început asaltul în zona de nord a orașului (în apropierea palatului Blachernae). Avantajul pe care l-au avut cruciații a fost reprezentat de participarea venețienilor. Aceștia și-au folosit navele fie pe post de ambarcațiuni pentru transportul trupelor, fie pe post de turnuri de asediu sau platforme pe care erau montate diverse mașinării de asediu. 

Luptele au continuat și în zilele următoare, până când pe 12 aprilie cruciații au pătruns în oraș și și-au deschis drumul ucigându-i pe toți locuitorii care le ieșeau în cale. Temându-se de un contraatac, au provocat un incendiu ce a distrus clădirile care supraviețuiseră în timpul luptelor ce avuseseră loc în iarna precedentă. Cu toate că garda varegă era pregătită pentru a opune rezistență în fața cruciaților, Alexios al V-lea a ales să fugă noaptea, astfel că la data de 13 aprilie cruciații intră în posesia orașului. 

Una dintre cele mai barbare acțiuni ale cruciaților din toate timpurile

Încă din prima zi de când au pătruns în oraș, atacatorii s-au dedat la jaf și crimă, însă de teama ca victoriile obținute să nu fie periclitate de lipsa ordinii, comandanții cruciați au încercat să îi țină în frâu pe ostași cel puțin până când victoria a fost gata – în sensul în care jaful putea continua, dar de o manieră mai ordonată. Cele mai vânate au fost casele de lux și bisericile, care au fost distruse, iar relicvele și comorile lor au fost capturate de latini. Conform unor calcule moderne, aproximativ 1.000 de locuitori au căzut pradă furiei atacatorilor, însă niciunul dintre ei nu făcea parte din elita bizantină, care a fost tratată cu un minim respect. 


În timpul jafului din 1204, cei patru cai de bronz au fost furați de la Hipodromul din Constantinopol și trimiși la Veneția ca să împodobească fațada Bazilicii San Marco, unde se găsesc și în ziua de azi

Violența jafului, care a culminat cu profanarea unor biserici bizantine, i-a oripilat pe greci, după cum reiese din cronicile lui Niketas Koniates și Nicolae Mesarites. Însă trebuie menționat că, în ciuda faptului că a fost și este considerată una dintre cele mai barbare acțiuni ale cruciaților din toate timpurile, prădarea orașelor era o operațiune obișnuită în epocă și reprezenta una dintre principalele modalități prin care comandanții își puteau fideliza ostașii – promisiunea unor câștiguri rezultate în urma jafului. 

Cucerirea Constantinopolului a marcat momentul de ruptură definitivă între Apus și Răsărit. Bizantinii au fost șocați de distrugerile produse de cruciați, „regina orașelor” fiind un motiv de mândrie pentru populația din capitala imperială. 

***


Cu galben - suprafața Imperiului Latin de Constantinopol

Imperiul Bizantin a fost înlocuit cu Imperiul Latin de Constantinopol, un stat cu o existență efemeră: în 1261, Mihail al VIII-lea Paleologul a recucerit Constantinopolul. În 1204, o parte dintre teritoriile imperiale au fost împărțite între latini: Regatul de Salonic, Principatul de Ahaia, Ducatul Atenei, Ducatul de Naxos și Ducatul de Philippopolis. Veneția a primit 3/8 din fostele teritorii bizantine, incluzând și unele insule, ca de pildă Creta. Rezistența greacă a continuat în provinciile pe care latinii nu le cuceriseră: Imperiul de la Niceea, Imperiul de Trapezunt, Despotatul de Epir și Despotatul de Moreea.

Biserica Catolică a reluat discuțiile de unire cu ierarhii ecleziastici bizantini din aceste state-succesoare, și, din 1261, cu patriarhul grec de Constantinopol, însă fără succes. Nici măcar când Bizanțul avea nevoie de ajutor în fața otomanilor, populația nu dorea să se unească cu Roma, memoria cuceririi din 1204 fiind încă vie și în secolele următoare.      

Acest text este un fragment din articolul „A Patra Cruciadă. De ce au atacat cruciații Constantinopolul?”, publicat în numărul 237 al revistei Historia, disponibil în format digital pe paydemic.com.

 Cumpără Acum

 

 Cumpără Acum