Autor 6443 vizualizări


O căsuţă din bârne, cocoţată pe gheare de găină;o fată frumoasă, cu cosiţe blonde împletite, ţinând în mână un par şi, la capătul parului, un craniu cu ochii arzând;o babă – şi ce babă, baba babelor – cu păr alb, sălbăticit, dezordonat (şi încă un smoc de păr alb în bărbie), cu corpul într-o piuă, în întunecimea grădinii;Coşcei cel fără de moarte, urât, costeliv, dezbrăcat, pe-un cal care aproape că zboară. Sunt cărţi de poveşti care-ţi rămân în minte multă vreme după ce-ai trecut de vârsta poveştilor;şi nu din pricina poveştilor în sine, ci datorită desenelor care le însoţesc.

Vechea Rusie, cu ţari, ţarine şi ţarevici, cu sarafane lungi din mătase colorată, cu case cu broderii din lemn, ornamentate ca nişte bijuterii, cu codri deşi, înalţi, şi biserici cu turle ca nişte bulbi de ceapă, cu Finist Şoimanul, Preafrumoasa Vasilisa şi Marea Morevna, această Rusie incredibilă nu se poate să fi fost altfel decât în ilustraţiile lui Ivan Iakovlevici Bilibin. Căci Bilibin, faimos grafician de la finalul secolului XIX şi început de secol XX, şi-a căpătat renumele tocmai pentru c-a ştiut să îmbine în desenele sale motive din legendele ruseşti cu realităţile istorice ale Rusiei rurale;un amestec de scene fantastice cu detalii familiare, cunoscute, autentice, care creează cititorului impresia că poveştile acestea s-au întâmplat ori s-ar fi putut întâmpla cu adevărat într-un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat. Pe scurt:Ivan Bilibin e primul desenator care a recurs în mod constant şi convingător la istoria, folclorul şi arta vechii Rusii în lucrările sale grafice;iar aceasta a fost, în cazul său, reţeta succesului.

O carte subţirică, în 50 de pagini, cu coperte portocalii, lucioase, poate să facă minuni cu mintea unui copil;să ofere detalii ample, generoase, despre trecutul unei ţări, a unei lumi, mai mult de cât ar face-o cinci tratate de istorie, aşezate unul peste altul. Pana lui Finist Şoimanul– cu cele patru basme fantastice ruseşti ale sale, publicată în 1986 de către Editura Ion Creangă din Bucureşti în colaborare cu Editura Raduga de la Moscova – a fost, sunt convinsă, pentru mulţi dintre copiii generaţiei mele poarta de intrare într-un tărâm miraculos;şi primul contact cu vechea Rusie şi legendele sale. Responsabil pentru aceasta e în primul rând artistul grafic, care a presărat printre poveşti desene ca nişte tablouri, cu zeci dacă nu sute de detalii şi „rame” cu copaci, peisaje, ciupercuţe, stele, păsări şi corăbii. E o bogăţie de detalii în ilustraţiile lui I. Bilibin – aşa cum scrie, cu litere mari, semnificând importanţa, pe prima pagină a culegerii cu basme – şi descifrarea lor îţi ia cu mult mai mult decât citirea efectivă a unei pagini de poveste.

În desenul care deschide basmul care dă chiar titlul volumului, „Pana lui Finist Şoimanul”, trei fete cer tatălui să le aducă de la târg câte ceva:două vor mătase pentru sarafane, în vreme ce mezina vrea o pană de-a lui Finist Şoimanul. Fetele cele mari, îngrijite şi îmbujorate, sunt îmbrăcate în rochii lungi, frumos cusute şi împodobite, au la gât mărgele şi pe cap bentiţe, în vreme ce fata cea mică, desculţă şi cu haine modeste, e surprinsă într-un gest de rugă către tatăl cu pălărie şi barbă lungă, blondă. Înhămat la căruţă, calul alb aşteaptă plecarea, un cocoş şi nişte găini se plimbă prin iarba din curte, iar casa din bârne are ferestrele pictate şi sculptate:amănuntele sunt redate cu minuţie, aproape ca într-o fotografie;în plan îndepărtat sunt turlele unei biserici, copaci, un drum, un deal, o altă casă. E aici – şi-n toate celelalte ilustraţii din volum – o precizie a detaliului care face ca desenul să-ţi rămână în minte multă vreme după citirea poveştii. Şi-atunci te întrebi, cu ochi curios de adult de data asta:cine e acest I. Bilibin, care redă cu atâta acurateţe deopotrivă peisaje rurale şi scene fantastice? Cine e artistul care face să nu-ţi mai poţi închipui vechea Rusie decât aşa, ca-n desenele sale?

 

Exerciţiu de recuperare:cine e Bilibin?

Ivan Iakovlevici Bilibin – acesta e numele complet al artistului – s-a născut în august 1876 lângă St. Petersburg, la Tarhovska, în familia unui medic militar. În absenţa unor surse documentare complete, coerente, închegate, copilăria şi adolescenţa lui Bilibin sunt dificil de reconstituit;dar ştim că tânărul a urmat în paralel cursuri de drept la Universitatea din St. Petersburg (până în 1900) şi de artă la Şcoala Societăţii pentru Progresul Artelor (până în 1898);şi, după o scurtă perioadă petrecută în atelierul de la München al lui Anton Aschbe, Bilibin va identifica în St. Petersburg unul asemănător:Şcoala de Artă „Prinţesa Maria Tenişeva”, unde va studia, până în 1900, sub îndrumarea faimosului pictor rus Ilia Repin;apoi, până în 1904, îl vom găsi pe de-acum graficianul Bilibin la Academia de Arte din St. Petersburg. Într-un articol din 1930, „În memoria lui Repin”, Ivan Bilibin avea să scrie despre profesorul său că obişnuia să îl înveţe să se exprime „în forme şi linii tot atât de simplu precum gândim şi vorbim noi în cuvinte”, recunoscând, astfel, că uşurinţa în ale desenului i-o datorează lui Repin.

Cândva în acest interval de la finalul secolului al XIX şi începutul secolului XX se produc două întâmplări norocoase:Ivan Bilibin intră în atenţia grupării artistice Mir iskustva(Lumea artei), ai cărei principali promotori erau Serghei Diaghilev, Alexander Benois, Léon Bakst;şi tot Bilibin primeşte o comandă guvernamentală – din partea Departamentului pentru Producerea de Documente de Stat – pentru ilustrarea câtorva basme populare ruseşti. Nu ştim cu certitudine ce-a fost mai întâi, oul (propunerea celor de la Mir iskustvade a contribui cu lucrări grafice la publicaţia cu acelaşi nume a grupării) sau găina (sarcina oficială, guvernamentală), dar ştim altceva:cele două momente/întâlniri sunt definitorii pentru viitoarea carieră a lui Bilibin, pentru intrarea într-un cerc artistic renumit în epocă şi pentru cunoaşterea şi popularizarea lucrărilor sale.

În urma activităţii sale grafice pentru gazeta „Mir iskustva”, zece ilustraţii semnate de Bilibin vor fi incluse într-o expoziţie oficială a grupării artistice;de cealaltă parte, artistul va ilustra şase basme fantastice ruseşti, publicate în volume cartonate, de sine stătătoare, în primii ani ai secolului XX:e vorba despre Pana lui Finist Şoimanul;Ivan ţarevici, pasărea de foc şi lupul cenuşiu;Preafrumoasa Vasilisa;Marea Morevna;Crăiasa-broască;Alionuşka, Ivanuşka şi răţuşca albă. Patru dintre acestea – ştim deja – au fost publicate şi în România, în 1986, la Editura Ion Creangă. O concluzie intermediară se impune:Bilibin avea în jur de 25 de ani atunci când a realizat desenele devenite de-acum clasice, dovedind o extraordinară maturitate artistică. Pentru alţi autori, maturizarea lui Bilibin s-a produs însă mai târziu, când artistul a renunţat tocmai la excesul de detalii. Îi dăm cuvântul lui Serghei Golineţ, care i-a dedicat, în 1982, graficianului rus o lucrare;pentru Golineţ, desenele timpurii ale lui Bilibin sunt „supraîncărcate cu motive decorative. (...) ramele complexe înconjurând ilustraţiile, imitând sculptura în lemn, izolează de fapt desenele de poveste, le extrag din unitatea paginii”. Iar într-un articol semnat chiar de Bilibin, intitulat „Arte şi meşteşuguri în nordul Rusiei” şi redactat în urma unor vizite de documentare prelungite în această zonă a imperiului, graficianul scria despre arhitectura tradiţională rusească în lemn:„Principiul esenţial e acela că detaliul nu trebuie să distragă atenţia de la întreg. (...) Decoraţiunile sunt pronunţate numai în anumite zone, ca o vignetă la finalul textului”. În mod paradoxal, această descriere nu se va aplica lucrărilor sale din tinereţe, printre care se numără şi ilustraţiile pentru basme, caracterizate printr-o abundenţă de motive decorative.

Acţiuni şi personaje fantastice, într-un cadru familiar, autentic

Totuşi, tocmai această bogăţie a detaliului l-a făcut pe Ivan Bilibin cunoscut. Aceasta, şi permanentele referinţe vizuale la istoria, peisajul şi arta vechii Rusii, care creează impresia de verosimil, de acţiuni care – cu tot fantasticul pe care îl presupun – s-ar fi putut întâmpla cândva în trecut. De ce să nu fi fost posibilă, de pildă, scena în care o fată frumoasă, cu sarafan albastru, cu broderie bogată, intră în biserică, iar lumea şuşoteşte:cin’ să fie? cin să fie? (chiar dacă fata se împodobise – ştim din poveste – fluturând o pană de şoim...). Şi de ce să nu fi avut loc scena în care cele trei surori ale lui Ivan Ţarevici îşi primesc peţitorii într-un decor somptuos, amintind de bogatele reşedinţe ale ţarilor? (chiar dacă peţitorii sunt şoimi, vulturi sau corbi, care, atingând duşumeaua, se transformă în voinici...). Sau scena în care apropiaţii împăratului, în haine bogate, cu bărbi şi burdihane impresionante – cum altfel să fi arătat o curte împărătească? – asistă la dansul unei fete frumoase? (chiar dacă pe mânecile rochiei pe care o poartă fata ies lebede în zbor...) Atuul lui Bilibin acesta a fost:reuşita îmbinării motivelor fantastice cu cele autentice din punct de vedere istoric, cunoscute, familiare;căci o poveste care se întâmplă într-un sat tradiţional rusesc, cu case din lemn, sculptate cu grijă, cu biserici şi grădini rupte din realitate, o astfel de poveste devine dintr-o dată credibilă. Ceva mai târziu, şi poveştile lui Puşkin – „Basmul cocoşului de aur”, „Povestea ţarului Saltan” sau „Basmul cu pescarul şi peştişorul de aur” – capătă contur, culoare, expresivitate, graţie aceluiaşi Ivan Bilibin (chiar dacă ultima serie de ilustraţii n-a fost totuşi finalizată şi publicată).

Cu Ivan Bilibin – dar şi cu pictorul Viktor Vasneţov ceva mai devreme – basmele populare, fantastice, devin teme predominante în artele vizuale ale secolului al XIX-lea;iar interesul crescând pentru legende şi poveşti se explică, într-un fel, prin încercarea de a reveni la ceea ce era considerat adevărata esenţă a Rusiei. N. Radlov comenta:„Bilibin e primul desenator care s-a întors către arta vechii Rusii în căutarea de motive şi metode noi. (...) Atitudinea sa faţă de cartea de artă a schimbat într-un anumit sens chiar natura artei grafice”;de altfel, ilustraţiile lui Bilibin au devenit, cel puţin din anumite puncte de vedere şi cu precauţiile de rigoare, adevărate documente sociale din istoria Rusiei. Încă un amănunt:spre deosebire de ce a urmat, cărţile de poveşti ale finalului de secol XIX şi începutului de secol XX nu erau adresate numai copiilor, ci şi adulţilor, ba chiar într-o mare măsură mai ales acestora, de vreme ce ei erau capabili să înţeleagă şi să aprecieze valoarea grafică a ilustraţiilor şi ciudata îmbinare dintre real şi fantastic în lumea imaginată de artist.

 

Anii egipteni şi anii parizieni

Povestea noastră s-ar putea încheia aici;numai că nu se încheie, dat fiind că Bilibin nu rămâne doar în zona ilustrării basmelor fantastice. Dimpotrivă, aria sa de preocupări se extinde, iar apropierea sa de Diaghilev, din gruparea Mir iskustva, îi foloseşte încă o dată:graficianul devine scenograf, de vreme ce realizează schiţe de decoruri şi costume pentru „Boris Godunov” a lui Musorgski la Grand-Opera din Paris. De altfel, „Boris Godunov” a fost prima operă montată de Serghei Diaghilev în Capitala Franţei, în 1908, şi ea s-a bucurat de un succes răsunător, devenind o referinţă pentru producţiile ulterioare;iar costumele create de Ivan Bilibin şi Léon Bakst pentru această operă au fost achiziţionate ulterior de Jacques Rouché, director al Operei din Paris, şi au fost utilizate la Palais Garnier pentru toate spectacolele din repertoriul liric rus până la mijlocul secolului al XX-lea. Dar Bilibin e şi scenograful operei „Snegurocika” (Fata zăpezii) a lui Rimski-Korsakov, montată la Praga, în 1905, după cum realizează schiţe de decoruri şi costume pentru opera „Cocoşelul de aur” (Rimski-Korsakov, 1909), „Sadko” (Rimski-Korsakov, 1914), „Legenda oraşului invizibil Kitezh” (Rimski-Korsakov, 1929), „Soţia ţarului” (Rimski-Korsakov, 1930), „Prinţul Igor” (Borodin, 1930) sau pentru baletul „Pasărea de foc” (Stravinski, 1931). Graficianul rus Bilibin ilustrează însă şi poeme („Ruslan şi Ludmila” a lui Puşkin), după cum e şi autor de vederi („Fată din Vologda în rochie de sărbătoare” – ilustrată din 1905, „Volga şi Mikula” – vedere din 1913).

În vâltoarea şi tulburările care cuprind Rusia, o Rusie frământată şi revoluţionară, artistul se retrage, în 1917, în Crimeea;pentru ca în 1920, în căutarea unor tărâmuri exotice, fertile din punct de vedere grafic, să se stabilească în Egipt, mai întâi la Cairo şi apoi în Alexandria. Devine fin cunoscător al stilului bizantin, realizând icoane şi fresce solicitate de reprezentanţii coloniei greceşti;dar, în paralel, e uimit şi atras de arhitectura moscheelor, cu a lor „ornamentaţie care-ţi obligă capul să se întoarcă”. De altfel, în cadrul unei licitaţii organizate de către renumita casă de licitaţii Christie’s, o lucrare a lui Bilibin, intitulată „Curtea interioară a moscheii Al-Azhar şi ansamblul universităţii, Cairo”, se vinde cu 181.000 de dolari. Alte lucrări se vând cu mai puţin de-atât (dar tot cu mult, până la urmă):„La ţărm” (37.250 de lire sterline). În 1923, Bilibin se căsătoreşte cu artista Aleksandra Şcekotikina-Pototskaia, iar aceasta atrage după sine şi o nouă schimbare de domiciliu:soţia urma să-şi expună picturile la Expoziţia Universală de la Paris, din 1925, iar cuplul de artişti se mută în Capitala Franţei;iar Bilibin e din nou atras în pânza fermecată a lui Diaghilev:lucrează cu acesta la spectacole de operă şi de balet în calitate de scenograf (de altfel, din Cairo, Bilibin crease şi decoruri pentru spectacolele faimoasei balerine Ana Pavlova). Aşa cum o făcuse cu mulţi ani în urmă, artistul va relua în 1928 „Povestea ţarului Saltan” a lui Puşkin, creând schiţe de decoruri şi costume pentru opera compusă de Rimski-Korsakov.

 

Moare în asediul Leningradului, în februarie 1942

La Paris, Ivan Bilibin continuă să picteze biserici ortodoxe (dar şi să decoreze reşedinţe particulare), reia ilustrarea de basme ruseşti (dar şi orientale) pentru un editor parizian, iar la mijlocul anilor 1930, după ce în prealabil lucrase la decorarea Ambasadei URSS din capitala Franţei, artistul decide să se întoarcă în patrie. E 1936, iar în St. Petersburgul botezat Leningrad – după ce trecuse şi prin varianta Petrograd – Bilibin primeşte imediat un post de profesor la Academia de Artă pe care o absolvise cu mai mult de trei decenii în urmă. O nouă punere în scenă a operei „Ţarul Saltan” va avea loc în 1937, la Teatrul Kirov, cu ajutorul aceluiaşi Bilibin, care va imagina decoruri bogate, abundente;dar graficianul va ilustra şi romanul Petru Ial lui Alexei Tolstoi (în 1937), precum şi poemul „Cântec despre Kalaşnikov neguţătorul” al lui Mihail Lermontov (în 1939).

Artistul va muri la 66 de ani, în februarie 1942, în timpul asediului german asupra Leningradului şi va lăsa neterminate – ce credeţi? – tot câteva ilustraţii pentru o colecţie de basme:„Povestea oraşului Kiev şi a cavalerilor ruşi”. Punctele sale forte rămăseseră aceleaşi:acurateţea şi autenticitatea detaliilor istorice. Astăzi, Ivan Bilibin se odihneşte în cimitirul profesorilor Academiei de Artă, de lângă cimitirul Smolensk, iar crucea lui ar merita cu prisosinţă o ilustraţie cu călăreţul negru, care aducea noaptea, în povestea preafrumoasei Vasilisa.

 

Poveştile fantastice ruseşti, aşa cum şi le aminteşte scriitorul Amos Oz

 

„Poveştile mamei erau ciudate:nu semănau deloc cu poveştile care se spuneau pe atunci în alte case sau cu cele pe care le-am spus copiilor mei, ci erau învăluite într-un fel de ceaţă, ca şi cum nu ar fi început de la început sau nu s-ar fi sfârşit la sfârşit, ci ieşeau din tufişuri, se arătau o vreme, stârnind sentimente de înstrăinare sau spasme de teamă, se mişcau prin faţa mea câteva clipe, ca umbrele deformate de pe perete, mă uluiau, uneori îmi dădeau fiori pe spate, şi se furişau înapoi în pădurea din care veniseră înainte să-mi dau seama ce se întâmplă. Îmi amintesc până în ziua de azi unele dintre poveştile mamei, aproape cuvânt cu cuvânt. De exemplu, iat-o pe cea despre omul foarte bătrân, Aleluiev:

 

A fost o dată ca niciodată, dincolo de munţii cei înalţi, dincolo de râurile adânci şi stepele cele sterpe, a fost un sat mititel şi uitat de lume, cu cocioabe pe jumătate dărâmate. La capătul acestui sat, într-o pădure de pini întuneacoasă, trăia un om sărman, mut şi orb. Trăa singur, fără familie sau prieteni şi numele îi era Aleluiev. Bătrânul Aleluiev era mai bătrân decât cel mai bătrân om din sat, mai bătrân decât cel mai bătrân om din vale sau din stepă. Nu era doar bătrân, era matusalemic. Aşa de bătrân, că începuse să-i crească un covor de muşchi pe spate. În loc de păr, pe cap îi creşteau ciuperci negre, şi în loc de obraji avea scobituri în care se lăţeau lichenii. Rădăcini cafenii începuseră să-i răsară din tălpile picioarelor şi licurici strălucitori îşi făcuseră cuib în orbitele lui adânci. Bătrânul ăsta, Aleluiev, era mai bătrân ca pădurea, mai bătrân ca zăpada, mai bătrân ca Timpul însuşi. Într-o zi s-a ivit zvonul că în fundul colibei lui, ale cărei obloane n-au fost deschise niciodată, sălăşluia alt bătrân, Cerniciortin, care era mult, mult mai bătrân ca bătrânul Aleluiev, şi chiar mai orb şi mai sărman şi mai tăcut, mai cocârjat, mai surd, mai încremenit, şi era şlefuit de vremuri ca un ban tătăresc. Se povestea prin sat, în nopţile lungi de iarnă, că bătrânul Aleluiev se îngrijea de matusalemicul Cerniciortin, îi spăla rănile, îi aşternea masa şi îi făcea patul, îl hrănea cu fructe de prin pădure şi-i da să bea apă din fântână sau zăpadă topită şi, uneori, noaptea, îi cânta, cum îi cânţi unui prunc:«Lula, lula, lula, nu-ţi fie frică, odorul meu, lula, lula, lula, nu te-nfiora, dragul meu». Şi aşa dormeau amândoi, înghesuiţi unul într-altul, cel bătrân şi cel şi mai bătrân, când afară nu erau decât vântul şi nămeţii. Dacă nu i-au mâncat lupii, încă mai trăiesc acolo, amândoi, până în ziua de azi, în coliba lor dărăpănată, pe când lupul urlă în pădure şi vântul şuieră pe horn.

 

Singur în pat, până să adorm, tremurând de teamă şi de emoţie, şopteam iar şi iar cuvintele «bătrân», «matusalemic», «mai bătrân ca Timpul însuşi». Închideam ochii şi vedeam cu ochii minţii, cu o groază încântătoare, muşchiul care se întinde cu încetul pe spinarea bătrânului, ciupercile negre şi lichenii, şi acele rădăcini cafenii şi lacome, ca nişte viermi, care cresc în întuneric. Încercam să-mi reprezint în spatele ochilor închişi înţelesul lui «şlefuit de vremuri ca un băn tătăresc». Şi aşa mă înfăşuram în somn, în sunetul vântului care ţipă pe horn, un vânt care nu s-ar putea apropia vreodată de casa noastră, sunete pe care nu le-am auzit nicicând, hornul pe care nu l-am văzut altundeva decât în pozele din cărţile pentru copii, în care toate casele aveau acoperiş din ţigle şi horn”.

 

Amos Oz, Poveste despre dragoste şi întuneric, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, pp. 158-160.