Autor 110940 vizualizări


Adulterele consemnate de istorie sunt atât de palpitante încât depăşesc prin curiozitate căsătoriile şi divorţurile.

Lucreţia Borgia, femeia fatală

Lucretia Borgia, fiica nelegitima a Papei Alexandru al VI-lea, fiul Papei Callistus III, reprezinta incarnarea conceptului “Vaduva Neagra“. Amantii i “se trezeau morti“ dupa noptile necugetate de amor, otraviti cu un extract de “Degetel“ (Digitalis purpurea), pe care li-l turna in bautura dintr-un inel. Inclinatia Lucretiei catre incest, coruptie si crima i-a construit imaginea de femeie cu adevarat fatala si a dat rod imginatiei atat a artistilor, cat si raufacatorilor. Buffalo Bill, celebrul pistolar al Vestului salbatic, chiar si-a botezat unul dintre pistoale “Lucretia Borgia“.

Din relatia neoficiala a lui Rodrigo Borgia, cel care va deveni mai tarziu Papa Alexandru al VI-lea, cu amanta sa, Vannoza Catanei, s-a nascut la 14 aprilie 1480 Lucretia. La vremea aceea reputatia familiei lui Rodrigo, numit cardinal cu ajutorul tatalui sau, nu ii permitea sa-si faca publica relatia, drept pentru care a aranjat ca Vannoza sa aiba parte de un sot si tata adoptiv pentru copilul lor. Dintre numerosii ei frati si surori, cel care avea sa-i influenteze cel mai mult viata a fost Cezar (nascut in aprilie 1476).

Acesta era un vicios cu temperament agresiv, subjugat pasiunii pentru putere. In 1502, dupa jefuirea ducatului Urbino, a umplut cu opere de arta patru care. Valoarea obiectelor a fost estimata la 150.000 de ducati (1.900.000 de dolari). Cu toate acestea a fost numit capitanul general al bisericii si, folosindu-se de influenta tatalui sau, a incercat sa impuna o monarhie ereditara in Italia centrala. Numerosii sai inamici, printre care familiile Medici, Sforza si Savonarola, i-au impiedicat insa planul dupa moartea papei, in 1503. Patru ani mai tarziu, Cezar si-a gasit sfarsitul pe campul de lupta. Dupa doua tentative de mariaj cu Don Cherubino si mai apoi cu Don Gasparo, Lucretia s-a casatorit in final, in 1493, cu Giovanni Sforza, conte de Cotognola si vicar de Pesaro, mult mai avut decat rivalii sai. La numai 15 ani, fara macar a-si cunoaste viitorul sot, a trebuit sa accepte decizia politica luata de tatal sau.

Lupta pentru putere intre familiile nobililor italieni a facut ca in 1497 Papa Alexandru al VI-lea sa aranjeze anularea casatoriei Lucretiei. La acea data, motivele pentru care Rodrigo hotarase uniunea celor doi nu mai existau. Familia Sforza pierduse enorm din influenta sa in urma razboiului cu Franta. Un colegiu de inalti prelati a expus “impotentia coeundi“ de care “se facea vinovat“ Giovanni si a anulat casatoria. Dupa o nunta discreta, fara fast, Lucretia a devenit sotia lui Alfonso, fiul ilegitim al lui Alfonso al II-lea de Napoli, iar in 1499 l-a nascut pe Rodrigo, botezat astfel in onoarea bunicului sau, papa. Acest mariaj a durat mult mai putin decat primul, Cezar trimitandu-si patru dintre oamenii sai de incredere sa-l ucida pe Alfonso. Acesta a supravietuit atacului, dar la scurta vreme Cezar a creat o diversiune la poarta spitalului in care se refacea sotul Lucretiei, timp in care unul din capitanii sai l-a strangulat in pat pe Alfonso.

Fratele Lucretiei dorea o alianta cu o familie mai puternica, cea a ducilor de Ferrara. La 30 decembrie 1501, Alfonso d’Este, fiul lui Ercole, primul duce de Ferrara, devine cel de al treilea si ultimul sot al Lucretiei;18 ani mai tarziu, in urma complicatiilor aparute in timpul nasterii copilului lor, Lucretia isi gaseste sfarsitul. Iatacul Lucretiei avea doua usi, dintre care una ascunsa de o draperie de purpura. Prin cea bogat sculptata, cu capete de ingeri intra tanarul negustor de stofe fine. Era iarasi in orasul pe care il indragea cel mai mult, dupa o calatorie de cateva luni, pe drumuri nesigure, printre robii care nu se spalau decat atunci cand ploua torential.

Sufletul ii frematase la poarta urbei cu palate stralucitoare, atat de tare ca aproape ar fi aruncat un banut cersetorului olog. Sarmanul se aruncase la picioarele sale si a vrut sa-i stearga cizmele cu poala zdrentelor care curgeau de pe el. Giorgio intrase in curtea vilei Lucretiei urmat de carausii incarcati cu matasuri si giuvaeruri. Acum, la ceas de noapte, pasea cu mandria negustorului care facuse doua afaceri bune. Vanduse Lucretiei, printre altele, cele patru masuri de voal purtate in cel mai bine pazit cufar al caravanei si primise la sfarsitul tranzactiei un bilet. A urmat intocmai instructiunile si astepta cea mai promitatoare noapte de amor din viata lui.

Auzise cate ceva despre farmecele femeii, dar acum avea sa simta pe propria-i piele atingerea catifelata si sarutul buzelor mai rosii ca purpura de China. Pana in zori a aflat ca nu stia mai nimic despre viata si femei si ca bordelurile ieftine prin care trecuse ofereau placeri doar pe masura celor cativa banuti. A sorbit din paharul aflat in mana sidefie a Lucretiei pe care a depus cel mai cald si recunoscator sarut. “Ciudata apa prin partile astea“, a mai gandit si s-a intins la loc in pat, de asta data pentru vesnicie. O ciocanitura discreta a razbatut prin usa mascata si draperia s-a dat la o parte, iar cadavrul a disparut prin coridorul ingust si intunecos cascat in spatele ei. Lucretia Borgia poate fi un simbol al raului. Numarul impresionant de amanti care au sfarsit otraviti, relatia ei incestuoasa cu Cezar, la randul sau acuzat de numeroase crime si de fratricid (l-a ucis pe fratele sau Juan), coruptia si jocurile politice pe care le-a initiat sau sprijinit, i-au “castigat renumele de cea mai letala femeie fatala“.

Valeria Messalina, împărăteasa nimfomană


Izvoarele istorice o consemneaza pe Valeria Messalina (22-48 d.Hr.) drept una dintre cele mai focoase amante si remarca in mod deosebit insistenta cu care isi “vana“ partenerii. Intai pentru placere, apoi pentru a-i omori. Moravurile romane la inceputul mileniului ar putea fi considerate astazi mai mult decat libertine. Homosexualitatea era o practica obisnuita, desi “pasivii“ erau priviti cu ironie, cei “activi“ treceau drept oameni perfect normali. In schimb apar foarte rare referiri la sexul oral sau la cel cu doi parteneri deodata.

Casele de toleranta, lupanarele adunau sub acoperisurile lor, in afara de obisnuitele femei usoare, o parte din sotiile nobililor. Adulterul era considerat unul dintre cele mai mari pacate si pedepsit cu inchiderea in templul lui Venus, dupa care cele care “calcasera stramb“ erau violate in mod repetat.Probabil ca nu violul era cel ce inspaimanta desfranatele cu sange albastru, ci onoarea patata. Pentru a evita rusinea, doamnele din inalta societate isi inscriau fie numele adevarat, fie unul de imprumut in registrul lupanarelor astfel incat sa nu vina in contradictie cu legea. Pliniu relateaza ca, aflata intr-un bordel, Messalina a satisfacut intr-o zi 25 de barbati.

In acest context se spune ca Seneca ar fi afirmat:“Cel a carui sotie are numai doi amanti este un barbat norocos“. Unii istorici considera ca ea s-ar fi folosit de sex in jocurile politice, doar pentru pastrarea puterii. In perioada in care a fost imparateasa, loviturile de stat, crimele, fratricidul erau practici curente pentru accederea la tron. Indiferent de motivele Messalinei, placere sau consolidarea puterii, cert este ca si-a gasit sfarsitul in urma unei tentative de lovitura de palat. In timpul campaniei lui Claudius in Ostia, in 48, Messsalina a dat o petrecere la sfarsitul careia s-a casatorit cu Gaius Silus intr-o incercare de a-l sui pe acesta pe tron. La scurta vreme, Narcissus, secretarul imparatului, a tradat-o si Claudius a dat imediat ordin sa fie executata impreuna cu Silus.

Aventura doamnei Victor Hugo

La sfârşitul anului 1828, poetul Sainte-Beuve s-a îndrăgostit de Adele Hugo, soţia celui mai bun prieten al său, scriitorul Victor Hugo, pe care o cunoscuse cu doi ani în urmă. Dragostea a fost reciprocă.

Pe tânăra îndrăgostită, memorialistul Emile Faguet a caracterizat-o mult mai târziu cu cuvinte despre care e greu să spui dacă sunt o laudă sau o acuză:"Adele era foarte frumoasă, distinsă, indiferentă şi cam proastă".

Timp de aproape doi ani, n-a fost dragoste. A fost numai simpatie în trei: doi viitori monştri sacri ai literaturii plus soţia unuia din ei discutau despre literatură, filosofie şi înţelepciunea antică. În septembrie 1830, soţul nu ştia încă nimic, la începutul lui decembrie începuse să bănuiască ceva, iar la sfârşitul anului constatăm că Sainte-Beuve nu mai vizitează casa Hugo. În scurt timp revine, amanţii se întâlnesc în secret. La 1 aprilie 1831 are loc ruptura definitivă dintre cei doi rivali, dar nu şi dintre Sainte-Beuve şi Adele.

Idila continuă cu pasiune, iar după 1833, când Victor Hugo îşi găseşte consolarea în braţele unei oarecare doamne Juliette Drouet, Sainte-Beuve şi Adele se vor întâlni nestingheriţi până în 1836, când flacăra atât de fierbinte a dragostei se răceşte brusc. Victor Hugo o abandonează pe Juliette Drouet, Adele nu mai vrea să-l întâlnească pe Saint-Beuve, iar în căminul Hugo se instalează o neaşteptată linişte şi fericire. Saint-Beuve şi Adele nu se vor mai revedea timp de 12 ani, după care se instalează între ei o relaţie de prietenie sinceră, până când el trece în nefiinţă, urmat după un an de Adele.

Napoleon şi Maria Walewska

Căsătorită la 18 ani cu contele Anastasius Walewski, care avea atunci 70 de ani, contesa îl întâlneşte la Varşovia pe Napoleon Bonaparte şi acceptă, cu încuviinţarea soţului, să devină amanta împăratului, aflat în plină glorie. Timp de şapte ani, Maria îl însoţeşte pe împărat în campanile sale. Soldaţii francezi o numesc-mai în glumă, mai în serios, "soţia poloneză".

Când află că Maria a rămas însărcinată, Napoleon divorţează imediat de soţia legitimă, Josephine, care nu putea rămâne însărcinată. Totuşi, visurile Mariei sunt rapid spulberate când descoperă că statutul imperial nu-i permite împăratului divorţat să ia de soţie o metresă. După şapte ani, cei doi se despart. Împăratul se căsătoreşte cu o prinţesă austriacă, respectând statutul, iar Maria se va căsători abia în 1816, la Bruxelles, cu contele Philippe Antoine d’Ornano, un văr al lui Napoleon, cu care va avea de asemenea un fiu.

Marie Rieu, curtezana care l-a inspirat pe Alphonse Daudet

Nu se cunosc prea multe amanunte ale intalnirii dintre actrita Marie Rieu si celebrul scriitor Alphonse Daudet. Se stie ca s-au cunoscut in anul 1858. In acelasi an, scriitorul i-a dedicat unicul sau volum de versuri, “Les Amoureux“, dar motivul pentru care dragostea lor a devenit celebra a fost romanul autobiografic “Sapho“, aparut in 1884 si vandut in 200.000 de exemplare, o cifra record pentru acele vremuri. Certuri si suferinta au marcat o relatie in care si iubit, si iubita au de suferit deopotriva in viata reala si in fictiune. Alphonse nu a fost un model de fidelitate, la fel si Marie, o femeie senzuala si cu experienta intr-ale amorului. In 1861 cei doi locuiau impreuna pe rue d’Amsterdam nr. 24.


Se despart mai apoi, iar casatoria lui Alphonse Daudet cu Julia Allard (foto sus - tablou de Louis Montegut) nu o impiedica pe Marie Rieu sa-i trimita in continuare scrisori disperate scriitorului. In 1869 Marie Rieu este grav bolnava. Alphonse afla si, sub pretextul unei vizite, dispare o zi intreaga, pentru a o intalni pe cea pe care a iubit-o. Marie n-a acceptat niciodata pierderea lui Alphonse, ceea ce a marit intensitatea suferintelor. Dupa moarte, Marie devine personaj de roman. Curtezana Fanny Legrand, cea care a pozat pentru o sculptura infatisand-o pe poeta elina Sapho cum il ingenuncheaza pe Jean Gaussin. Tanarul incearca prin toate mijloacele sa scape de femeie, iar “Sapho“ este oglinda de peste ani a trairilor lui Alphonse Daudet. 

Maria Obrenovici şi Alexandru Ioan Cuza

Strada Biserica Amzei. In prag de seara a anului 1860, o silueta barbateasca, abia intrezarit chipesa, isi indreapta pasii spre casa cu numarul 3. Privirile curioase de dupa perdelele vecine s-au saturat demult sa iscodeasca ceva ce nu pot patrunde. Deoarece casa este bine ascunsa de grilajul inalt din fata, captusit, pe dinauntru, cu tabla de fier. Si daca privirile s-au lasat pagubase, urechile se lafaie demult in bratele scandaloase ale zvonurilor. Cum ca oamenii din mahalaua Amzei l-au vazut de multe ori pe domnitorul Cuza venind aici, in civil, pentru a-si odihni grijile pe umarul unei femei. Frumoasa, spirituala, cu ochi stralucitori…

Intr-adevar, Alexandru Ioan Cuza – caci el era barbatul care se indrepta hotarat spre casa cu numarul 3 (ce aminteste in mod izbitor de triunghiul conjugal) – cumparase un imobil pe care il vizita des. Il inzestrase cu mobila luxoasa de la Paris, covoare orientale si alte obiecte de pret:tablouri, icoane, carti rare… In mijlocul acestor “nimicuri“ valoroase, Ea, prezenta feminina ce-l subjugase pe noul domn al tarii. De unde a pornit totul? Caci nimic nu-i intamplator, mai ales cand vine vorba despre dansul pasiunii.

Cand Cuza a fost numit parcalab la Galati, in 1852, au aparut primele neintelegeri in casnicia lui cu Elena Rosetti-Solescu (viitoare “prima doamna“ a tarii). Cuza – ironic, misterios, indraznet, mereu in gratiile femeilor. Elena – inhibata de o mama dominatoare si de educatia rigida. Farmecul si aerul sugubat al parcalabului atrageau femeile din societatea galateana. Numeroasele sale infidelitati au devenit subiect de barfe, ajunse si la urechile mamei Elenei. Aceasta chiar ii scria unui prieten:“Traiasca libertatea, in special libertatea in dragoste“. Cuza era, dupa cum subliniaza unii dintre contemporanii sai, din nefericire, cam libertin.

“Mai frumoasa si mai feminina decat doamna Elena, aceasta fiica a antiunionistului si latifundiarului Costin Catargi voia sa ia locul doamnei nu numai in inima principelui, dar si pe tron. In acest scop a intrebuintat toate armele arsenalului feminin (…)“-Constantin C. Giurescu, istoric (“Viata si opera lui Cuza Voda“, Editura Curtea Veche, 2000) Si a venit dubla alegere a lui Cuza, ca domnitor, in ianuarie 1859. Se spune ca atunci cand a fost ales ca domn al Moldovei si al Tarii Romanesti le-ar fi declarat celor intruniti:“Domnilor, mi-e teama ca nu veti fi satisfacuti cu mine“. Cu cat devenea mai popular, cu atat se bucura mai mult de aprecierea femeilor. “Iubea sexul frumos sau cel putin avea reputatia aceasta“, spunea Dimitrie Bolintineanu.

Elena Cuza avea de infruntat o noua amenintare, in persoana Mariei Obrenovici, fiica lui Costin Catargi, vaduva lui Efrem Obrenovici si mama lui Milan, viitorul rege al Serbiei. Acea Ea din casa cu numarul 3… Saloanele palatului din Iasi, bata-le vina! Aici si-a etalat gratia Maria, fermecandu-l pe principele domnitor. Din 1860, destinul ei s-a intersectat cutremurator cu al lui Cuza. Sa recapitulam. Mai tanara cu 10 ani decat sotia principelui Cuza, atractiva, cocheta, ambitioasa, Maria a reusit sa-l seduca pe Cuza. Vorba poetului, avea “un nu stiu cum, si-un nu stiu ce“. Elena a pierdut confruntarea din start. A preferat sa-si gaseasca linistea intr-un exil indelungat la Paris, ratand astfel prezenta alaturi de sotul ei la evenimente majore, cum ar fi investirea formala de catre sultan, la Istanbul, si inaugurarea oficiala a domniei la Bucuresti.

La insistentele mamei sale, care ii cerea sa revina si sa reclame locul ce i se cuvenea, Elena raspundea:“Printul nu doreste sa ma intorc si trebuie sa ma supun vointei lui“. Elena revenea, incognito, in primavara lui 1862, dupa trei ani de absenta. Inca il iubea pe Cuza, in ciuda infidelitatii lui. E adevarat, nu cu dragostea pasionala, carnala, pe care i-o dovedea Maria, ci cu cea aproape materna. Bineinteles, Elena dorea sa isi recapete locul la Palat si sa obtina plecarea Mariei. Stupoare, insa. La scurta vreme dupa reintoarcerea ei, Cuza a informat-o ca Maria ii nascuse un fiu nelegitim, Alexandru. In 1865 i-a urmat un altul, Dimitrie. Atunci, pentru prima oara, Elena s-a gandit la posibilitatea unui divort. Se spune ca organizatorii loviturii de stat de la 11 februarie 1866 au planuit astfel lucrurile incat sa il surprinda pe Cuza in pat cu Maria Obrenovici. Conspiratorii au avut grija sa izoleze apartamentul Elenei, care incerca sa ajunga la sotul ei, dar i s-a raspuns ca nu se mai afla in Palat. Acesta a parasit tara doar cu amanta, fara sa o mai astepte pe sotie.

Elena va afla abia la 26 februarie ca ei ajunsesera deja la Viena. Intreaga familie i-a cerut Elenei sa divorteze, dar chemarea datoriei a fost mai puternica. Sotul ei era acum un exilat si ea dorea sa-i stea in preajma. Au calatorit impreuna, dar amanta continua sa se intalneasca cu fostul domn prin diverse hoteluri. Umbra Mariei era pretutindeni.Prin anii ’50, casa cu numarul 3 din Amzei a fost demolata. Zidurile s-au dovedit de neclintit, ca si pasiunea domnitorului pentru Maria:buldozerele nu le-au putut darama, prin urmare au fost dinamitate…Memoria Mariei a fost stearsa. Urmele trecerii ei prin viata? Portrete – unele de negasit, altele in colectii particulare, inregistrarea decesului, un document in care se precizeaza ca unul dintre copiii nelegitimi, Alexandru, a fost infiat de Elena Cuza, cavoul familiei Catargi din Cimitirul Eternitatea, Iasi, unde este inmormantata.

Slăbiciunile Reginei Maria

Despre viaţa intimă a reginei Maria a României s-a vorbit mult, s-a scris şi mai mult, s-a bârfit enorm şi se mai povesteşte încă. Prima bârfă începe în anii 1897-1898, când tânărul ofiţer Zizi Cantacuzino este adus la Cotroceni, ca profesor de gimnastică pentru micuţul Carol şi se antrenează în lungi conversaţii cu prinţesa Maria, soţia viitorului rege Ferdinand. În scurt timp, medicul îi recomandă prinţesei un tratament în Germania. La plecarea din Constanţa, înainte de a urca puntea vaporului, viitoarea regină îşi ia rămas bun de la autorităţi la braţul chipeşului ofiţer. În societatea bucureşteană circulau şuşoteli despre perspectiva unui divorţ, dar bătrânul rege Carol I le curma brusc. La întoarcere, principesa s-a pomenit, dintr-o dată, înconjurată de un grup compact de prietene ivite din senin. Era bine păzită, dar asta n-a putut-o împiedica să facă o scurtă escapadă, alături de William Waldorf Astor, idolul femeilor din acea vreme, un englez înalt, care tocmai absolvise studiile la Oxford.

Informaţiile sunt puţine. Nu se ştie dacă a fost un amor în toată regula sau numai o iubire întreţinută mai mult prin scrisori. Oricum, căsătoria englezului, în 1906, a curmat relaţia definitiv. Ce a însemnat această legătură pentru Maria rezultă dintr-o scrisoare a ei către principesa Paulina, căreia i se confesează:"Îl iubeam sincer şi natural cu tot ce are firea mea mi-a dăruit. El era suflarea, aerul şi spiritul vieţii mele şi era conştient de aceasta. Totuşi, în momentul când s-a căsătorit a renunţat total la mine, fără nicio milă". În 1907 îl cunoaşte pe Barbu Ştirbei, nepotul domnitorului Barbu Ştirbei, prinţ elegant, cu o foarte plăcută înfăţişare şi cu o minte ascuţită. Era un cuceritor. Pentru el, principesa era o provocare. Pentru ea, care încă mai oftă după Waldorf, însemna o potolire a setei de iubire.

Cei doi aveau nevoie unul de altul şi, pe fondul unor interese reciproce, iubirea nu s-a stins niciodată. Prinţesa frecventa adesea palatul Buftea, unde locuia prinţul, şi petreceau acolo mult timp împreună, călărind prin împrejurimi. Drumul făcut de prinţ prin pădure, anume pentru a facilita echitaţia, există şi astăzi. Când erau departe unul de altul îşi scriau scrisori pasionale. Se insinua că Ileana, al cincilea copil al Mariei, era făcută cu Barbu Ştirbei. În orice caz, seamănă izbitor cu una dintre surorile lui. Deşi zvonul despre relaţiile celor doi devenise public, în mod inexplicabil, în anul 1913, bătrânul rege Carol I îl numeşte pe Barbu Ştirbei administrator al domeniilor coroanei, apropiindu-l şi mai mult de Palat.

De acum încolo, prinţul Ştirbei şi soţia viitorului rege aveau în faţă facilităţi nesperate pentru a se întâlni, curmate numai de moartea regelui Carol I, urcarea pe tron a lui Ferdinand şi schimbarea statutului de principesă în cea de regină. S-a schimbat statutul de principesa, dar nu şi cel de femeie. Regina a mai trăit o scurtă aventură cu irezistibilul Joe Boyle, un canadian care a dispărut tot atât de rapid cum apăruse. Prinţul Ştirbei rămâne mereu prezent în viaţa reginei. Memorialiştii mai insinuează despre legăturile ei cu primul ministru Brătianu, ceva foarte greu de probat.

Țiitoarea “oficială“ a lui Mihai Viteazul


Ruda buna cu mitologia, aceasta le retine doar eroismul si-i preface in monumente care, oricat de marete, sunt departe de adevar. Pentru noi, un astfel de monument este Mihai Viteazul. Intr-o epoca in care, in afara razboaielor, principii se ocupau mai ales cu vanatoarea de fuste, slabiciunea Viteazului s-a numit Velica, a carei amintire s-a pastrat tocmai pentru ca a fost amanta “oficiala“ a marelui voievod. Desi insurat cu Doamna Stanca, nu-si ascundea aventurile amoroase. Iar Velica a fost marea lui pasiune. A cunoscut-o in 1595, cand, dupa victoria de la Calugareni, a fost invitat la Alba-Iulia, unde Sigismund Bathory l-a primit cu onoruri regale. Velica era fiica logofatului Ion din Pitesti si a Doamnei Stana, care la randul ei era fiica lui Mircea Ciobanul si a aprigei Chiajna.

Pe linie materna se tragea din Basarabi si Musatini, ruda prin timp cu Stefan cel Mare si Vlad Tepes. Stabilita in Ardeal cu familia, era maritata cu italianul Fabio Genga, favoritul lui Bathory. In 1600, Mihai a revenit la Alba-Iulia. De atunci, spre marea amaraciune a Doamnei Stanca, el s-a afisat cu amanta in public, impunand tuturor sa i se inchine “ca unei domnite ce era si ca unei doamne care ar putea fi“. Inca din 1599, ea isi zicea “Gospodja Velica“, adica “Doamna Velica“, titlu acordat doar sotiilor de voievozi.

In acelasi timp, pe sigiliul ei personal figura si pajura heraldica valaha. Gravul afront adus nevestei legitime a fost intrecut doar de umilinta indurata de barbatul ibovnicei. Mihai a instalat-o pe Velica la Targoviste. Si nu oricum, ci impreuna cu sotul ei, italianul, martor neputincios al aventurilor nevestei sale. Nu vom sti niciodata daca Mihai avea de gand sa scape de Doamna Stanca pentru a se insura cu Velica. Moartea neasteptata nu i-a lasat timp pentru o astfel de “rocada“, iar dupa asasinarea lui Mihai, despre Velica nu s-a mai auzit absolut nimic.