Istoria rachetei - cum a apărut această armă redutabilă

Dacă nu există nici un dubiu legat de faptul că racheta a fost inventată în China, data şi împrejurările n-au putut fi determinate cu certitudine.

Din cronicile existente nu reiese clar dacă descrierile făcute se referă la proiectile incendiare lansate cu ajutorul arcurilor, al balistelor sau a altor maşini, ori la rachete propriu-zise, propulsate prin ejecţia gazelor produse de pulbere. E posibil însă ca „săgeţile de foc” despre care vorbeau textele cele mai vechi nu erau decât suliţe purtătoare de subsţante aprinse.

Ţinându-se cont de informaţiile clare, se pare că focurile de artificii, prima aplicaţie a forţei propulsive a prafului de puşcă, au devenit populare în China în timpul dinastiei Tang (618-907). Cât despre folosirea acestei forţe propulsive pentru a transporta suliţele până în tabăra duşmană, aceasta este confirmată de numeroase relatări legate de luptele dintre chinezi şi mongoli în cursul secolului al XIII-lea. În timpul asediului capitalei, chinezii au folosit cu succes „săgeţile de foc” propulsate de o mică rachetă alcatuită dintr-un tub de bambus plin cu praf de puşcă, ataşat aproape de vârf. Mongolii au folosit tehnica rachetei în cursul campaniilor lor, lângă Budapesta în 1241, apoi la Belgrad în 1258.

Europenii au cunoscut praful de puşcă şi racheta prin intermediul arabilor. Deşi Albertus Magnus dăduse deja reţeta „focului zburător” în cartea sa „Despre minunile lumii”, cel care a făcut o descriere detaliată a rachetei a fost Marcus Graecus în „Cartea focului pentru ars duşmanul”.

Printre pionierii acestui domeniu se numără şi italianul Muratori care, începând cu anul 1379, a utilizat termenul de „rocchetta”, din care francezii au obţinut „roquette”, cuvânt care a inspirat, la rândul său, termenul enghezesc „rocket”.

Timp de secole, racheta n-a înregistrat nici un progres. Cartuşele erau confecţionate empiric, partea terminală, cu rol de gură de vânt, având un randament deplorabil. Începând cu sfârşitul secolului al XVII-lea, pentru obţinerea de efecte deosebite în cadrul jocurilor de artificii, s-au folosit rachete mai puternice, capabile să ridice o încărcătură, în special steguleţe sau alte obiecte mici, care, proiectate în spaţiu, cădeau separat pe pământ. În unele locuri a apărut ideea de a agăţa de rachetă câte un mic animal, care cobora apoi – teribil de înspăimântat – suspendat de o paraşută.

În 1804, ofiţerul enghez William Congreve a convins guvernul Majestăţii Sale britanice să-i încredinţeze ceea ce urma să fie primul studiu raţional al rachetei de război. El a pus la punct un model de 15 kg, ce se putea deplasa la o distanţă de 2500-3500 m, din care 2000 de exemplare au fost lansate asupra oraşului Boulogne în 1806.

Din acest moment, celelalte mari puteri s-au preocupat de perfecţionarea acestor arme, pe care le folosiseră sporadic în trecut. La mijlocul secolului al XIX-lea, racheta de război cu praf de puşcă a fost înlocuită cu obuzul.

Racheta propulsată cu lichide

Era prea devreme pentru ca puterea publică şi intreprinderile private să se ocupe de rachete. De aceea, în primii 30 de ani ai secolului al XX-lea, studiul rachetelor a constituit opera entuziastă şi dezinteresată a câtorva pionieri izolaţi. Ţiolkovski a furnizat o operă teoretică imensă. Fascinat de perspectiva zborurilor interplanetare, el a elaborat formulele matematice care guvernează mişcarea rachetelor. În 1903 şi-a publicat lucrarea care cuprindea nu numai teoriile matematice, dar şi propuneri foarte îndrazneţe cu privire la sateliţi artificiali, costume spaţiale, ba chiar şi duşuri pe care astronauţii să le poată folosi în starea de imponderabilitate din spaţiul cosmic.

Aşa cum se întâmplă adesea, cea mai mare parte a operei lui Ţiolkovski a fost ignorată la început. Ulterior, el a fost elogiat de sovietici ca adevăratul inventator al rachetei şi i s-au organizat funeralii oficiale la moartea sa, în 1935.

În aceeaşi perioadă, tânărul american Robert H. Goddard, profesor de fizică, a început o extraordinară carieră de cercetător solitar. Primele încercări cu rachete cu praf de puşcă datează din 1915. Apoi a lucrat pentru armata americană care, după armistiţiu, nu s-a mai interesat de cercetările sale. În 1919, a publicat o lucrare clasică de ştiinţa rachetelor: „Metoda de a atinge altitudini extreme”. În 1923 a adoptat linia lui Ţiolkovski, orientându-şi cercetările spre rachete cu propergol lichid. Trei ani mai târziu, a reuşit un prim zbor, foarte scurt, al unei mici rachete propulsate de un amestec de petrol lampant (kerosen) şi de oxigen lichid, care a făcut un salt de 30 metri. Indiferenţa manifestată de serviciile oficiale, de militari şi de industriaşii avizaţi, l-a determinat pe Goddard să-şi continue de unul singur cercetările. În ajunul celui de-al doilea război mondial, rachetele sale cuprindeau deja toate organele viitoarelor lansatoare de aparate spaţiale şi urcau până la 2200 metri, cu viteze 1100 km/h.

Un alt cercetător solitar a fost germanul de origine română Hermann Oberth, care a publicat, în 1923, o lucrare intitulată „Rachetele către spaţiile interplanetare”. Lucrarea cuprindea conceptele de bază ale astronauticii moderne, precum şi fundamentarea majorităţii aplicaţiilor vehiculelor spaţiale propulsate cu motoare-rachetă.

restul pe Istorii Regasite