Istoria – la timpurile trecut şi prezent

După numeroase eforturi de reîntregire naţională România a fost obligată să experimenteze regimul comunist. În acest context, soarta s-a dovedit ingrată şi pentru istorie ca disciplină. În anii comunismului istoria a fost un instrument utilizat cu abilitate de Secţia de propagandă a Partidului Comunist. Iar după revenirea la democraţie avea încă un statut incert. Fiind intens politizată, problema tuturor era cum să se revină la o materie de studiu neutră din punct de vedere politic şi cu obiective specific democratice.

Urmează un interviu cu domnul Viorel Irimia, profesor de istorie la Colegiul Naţional „Dinicu Golescu” şi la Colegiul Pedagogic „Carol I” din Câmpulung Muscel, judeţul Argeş.  Este absolvent al Facultăţii de Istorie  din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi în anul 1980. În aceeaşi localitate şi-a început şi activitatea didactică, iar din anul 1990 este profesor în municipiul Câmpulung. A publicat mai multe lucrări ştiinţifice, studii, articole şi cărţi de istorie şi didactica istoriei. A pregătit elevi pentru olimpiadele judeţene şi naţionale, este participant la sesiuni de comunicări ştiinţifice, fost inspector şcolar (2001-2005) şi membru în Comisia Naţională pentru Istorie.

Domnule profesor, ce anume v-a determinat să îmbrăţişaţi această carieră?

Fac parte din generaţia profesorilor de istorie care şi-a ales această profesie în perioada regimului comunist. În acei ani, în România existau trei importante facultăţi de istorie;cele din cadrul Universităţilor din Bucureşti, Iaşi şi Cluj. Motivaţia alegerii acestei profesii are în vedere cel puţin trei aspecte:pasiunea pentru istorie, pe care am avut-o încă din şcoala generală. A doua motivaţie are în vedere statutul de profesor bine apreciat în regimul trecut. În fine, al treilea aspect priveşte partea materială. Absolvirea facultăţii se transpunea în obţinerea unui post didactic garantat de stat prin repartiţie guvernamentală.

După absolvirea facultăţii a fost uşor să vă integraţi în sistemul educaţional?

La absolvirea facultăţii, după susţinerea examenului de licenţă, fiecare absolvent intra în competiţia pentru obţinerea unui post didactic, în funcţie de medie şi de opţiunea exprimată. Ministerul Învăţământului publica o listă de posturi pe baza propunerilor făcute de Inspectoratele Şcolare în funcţie de locurile vacante.

Interesant este faptul că puteai obţine un post didactic chiar dacă nu participai direct la această repatiţie guvernamentală. Una din colegele mele a fost repartizată din oficiu, deşi nu a fost prezentă la repartizarea posturilor.

Pentru generaţia mea, anul 1980 a fost un an de graţie, deoarece au fost deblocate posturile din centrele urbane de importanţă naţională, cum erau municipiile Bucureşti, Iaşi, Cluj, Constanţa, Timişoara.

În acest context, am putut obţine un post în municipiul Iaşi. Exista o practică ce avea în vedere criteriul social. Astfel, un absolvent care obţinea cel puţin media 7, 00 avea prioritate în obţinerea unui post didactic în localitatea de domiciliu. Doar şeful de promoţie pe ţară putea să opteze pentru oricare din posturile publicate şi să îl şi obţină.

Având domiciliul în oraşul Târgu Neamţ, judeţul Neamţ, puteam opta pentru un post la mine acasă. Însă datorită mediei de absolvire am ales un post în municipiul Iaşi. Opţiunea avea în vedere importanţa centrului universitar.

Prin urmare, nu a fost dificil să mă integrez în sistemul educaţional. Integrarea în colectivul didactic unde am funcţionat în primii ani de învăţământ a fost foarte uşoară. La Şcoala Generală 34 din Iaşi majoritatea profesorilor erau tineri, şcoala fiind dată în funcţiune în acel an – 1980.

Cu ce probleme se confrunta profesorul de istorie în perioada comunismului?

Pentru profesorul de istorie din anii comunismului existau deopotrivă avantaje, dar şi riscuri. Avantajul principal era statutul cadrului didactic bine definit şi respectat în societate. Riscurile asumate de profesorii de ştiinţe socio-umane derivau din statutul special al acestora în sistemul de propagandă al Partidului Comunist.

Profesorii de istorie sau de filosofie erau numiţi obligatoriu propagandişti ai învăţământului de partid, neavând posibilitatea unui refuz.

De asemenea, erai obligat să susţii lecţiile după tipicul ideologiei marxiste. Istoria era considerată o disciplină „ca vârf de lance” pentru ideologia Partidului. Istoria era menită să argumenteze şabloane bine concepute de propaganda oficială:teoria marxistă a luptei de clasă specifică orânduirilor social-economice sau rolul fundamental al Partidului Comunist în istoria naţională a României.

Odată cu revenirea la democraţie ce a câştigat istoria?

Revenirea la regimul democratic a marcat o schimbare fundamentală a statutului său. Ca disciplină de învăţământ, istoria şi-a modificat obiectivele generale şi de referinţă, abandonându-se în mod fundamental aservirea factorului politic.

În primii ani ai democraţiei (1990-1991) când se alcătuiau planurile manualelor alternative, elevii au învăţat istoria universală după manualele epocii comuniste. Din programa aferentă acestor manuale, au fost eliminate temele care făceau referire la comunism. Pentru Istoria Românilor a fost retipărit manualul din perioada interbelică a istoricului P.P. Panaitescu, care se oprea cronologic la domnia regelui Ferdinand. În plus, acest manual era depăşit ca informaţie istorică.

Spre deosebire de obiectivele istoriei din perioada comunistă, care îşi propuneau educarea în spirit comunist, „crearea omului nou”, noile obiective ale istoriei au avut în vedere valori ale democraţiei autentice:dezvoltarea capacităţilor critice ale elevilor, a abilităţii lor de a gândi pentru ei înşişi, de a manifesta obiectivitate şi rezistenţă la manipulare.

În prezent ne confruntăm cu o programă încărcată care nu este întotdeauna parcursă în întregime. Cum era structurată materia în anii comunismului?

În practica şcolară de dinainte de 1989 se punea accent pe asimilarea unei mari cantităţi de informaţii. Istoria era menită să evidenţieze contribuţia tuturor popoarelor la crearea civilizaţiei umane. De aceea erau studiate procese şi evenimente istorice ale unor ţări nu numai din Europa, ci de pe toate continentele. Scopul era formarea de factură enciclopedică a elevilor.

Se accentua în mod deosebit istoria naţională având în vedere că şi regimul comunist din perioada 1965-1989 a exacerbat naţionalismul. De aceea se evidenţiau fenomene istorice precum revoluţiile, răscoalele ţărăneşti, lupta proletariatului, fenomene menite să justifice lupta de clasă.

În ultimii ani ai regimului comunist, istoria României se studia în clasele a VIII-a, a IX-a şi a X-a:în clasa a VIII-a – „istoria orânduirii sclavagiste şi feudale”(Antichitate şi Ev Mediu), în clasa a IX-a – „orânduirea capitalistă” (Epoca Modernă), iar în clasa a X-a se studia Epoca Contemporană, în care accentul cădea pe istoria Partidului Comunist. De exemplu, în trimestrul al III-lea, erau studiate toate congresele Partidului Comunist din România, motiv pentru care majoritatea profesorilor de istorie se opreau, cronologic, la momentul anului 1948, anul instaurării regimului comunist în România.

Vă rog să îmi vorbiţi despre manualele şcolare după care se studia istoria.

În regimul comunist, nu existau manuale alternative, ci manuale unice care dezvoltau o programă oficială avizată de Secţia de propagandă a Partidului Comunist.

Care dintre cele două variante consideraţi ca ar fi cea mai potrivită pentru un studiu adecvat al istoriei?

Consider că cea mai bună variantă de studiere a istoriei trebuie să se realizeze după o programă unică, corelată cu cerinţele europene şi după manuale alternative. Programa şcolară, ca document oficial al curriculei şcolare trebuie să permită prezentarea faptelor istorice din perspectivă multiplă şi să ofere posibilitatea profesorilor să o aplice în mod personalizat.

Orientarea modernă în didactica istoriei presupune rolul profesorului în dirijarea unor activităţi didactice de tip participativ, precum:exprimarea unor puncte de vedere proprii, argumentare şi înţelegere, cooperare în rezolvarea sarcinilor de lucru, formarea de competenţe şi deprinderi practice, dezvoltarea de valori şi atitudini, etc.

În ceea ce priveşte atitudinea şi interesul elevilor faţă de istorie, vă rog să comparaţi situaţia din perioada comunistă cu situaţia actuală.

Realitatea ne demonstrează că în anii regimului comunist, interesul pentru disciplina istorie era mai mare decât astăzi. Acest lucru se datorează şi faptului că oficialităţile statului puneau mare accent pe istorie ca o componentă a ideologiei oficiale.

Participarea la concursurile şcolare (olimpiade) era aproape în proporţie de masă. La facultăţile de istorie, concurenţa era foarte mare. De exemplu, la Iaşi era o concurenţă de 17 candidaţi pe loc.

Astăzi, interesul pentru istorie s-a diminuat. Elevii îşi aleg disciplinele de studiu, la care depun eforturi intelectuale mai mari, în funcţie de viitoarea profesie. În general, elevii astăzi învaţă mai puţin decât generaţiile anterioare.

Ce anume vă lipseşte din experienţa acelei perioade? Regretaţi ceva în mod special?

În anii regimului comunist, elevii erau antrenaţi într-o mai mare măsură, nu neapărat fiind forţaţi să facă acest lucru, în activităţi de timp liber, care aveau tangenţă directă cu studiul istoriei. De exemplu, în perioada în care am profesat în Iaşi, am contribuit direct la organizarea a unor cercetări arheologice de teren (periegheze) împreună cu elevii, organizarea de muzee şcolare, organizarea lunară a unor sesiuni de comunicări ştiinţifice itinerante la şcolile cu tradiţie în domeniul istoriei şi arheologiei.

Ca o materializare a acestor activităţi, la nivelul judeţului Iaşi, sub coordonarea Institutului de Istorie şi Arheologie „A.D.Xenopol” s-a realizat „Repertoriul arheologic al judeţului Iaşi”, în care au fost cuprinse câteva zeci de noi aşezări preistorice identificate cu ajutorul elevilor.

Astăzi, elevii se angajează tot mai puţin în astfel de activităţi, poate şi din cauză că noi, profesorii, nu mai suntem la fel de entuziaşti în desfăşurarea diverselor activităţi.

Îmi puteţi prezenta o întâmplare din viaţa de elev sau ca profesor care să aibă legătură cu regimul comunist?

Sigur, în viaţa de elev şi în activitatea de profesor au existat nenumărate întâmplări strâns legate de profesiunea aleasă.

De exemplu, în anul 1975, când am absolvit clasa a XII-a, înscrierea la Facultatea de Istorie era condiţionată, pentru prima dată, de obţinerea unei recomandări din partea Organizaţiei de Partid. Iniţial, mi s-a refuzat această recomandare, deoarece am fost „turnat” de un coleg de clasă că spun bancuri politice la adresa partidului şi a tovarăşului. Doar la mari insistenţe din partea părinţilor am primit această recomandare de la Biroul Organizaţiei de Partid la nivelul liceului. Satisfacţia a fost cu atât mai mare cu cât la admitere am intrat primul pe listă.

O altă întâmplare de care îmi aduc aminte s-a petrecut în primul an de profesorat didactic. După doar câteva luni de la angajarea mea ca profesor, am fost inspectat de o „brigadă” a Comitetului Judeţean de Partid Iaşi. Tema pe care o dezbăteam cu elevii se referea la domnia lui Ştefan cel Mare. Nivelul de predispoziţie al clasei era redus şi eram în căutare de soluţii salvatoare.

Foloseam ca material didactic o hartă oficială a Moldovei în Evul Mediu, restrânsă teritorial până la Prut. Regimul comunist nu permitea evidenţierea Moldovei dintre Prut şi Nistru, deşi şi acest teritoriu aparţinuse domnilor români.

Am scos la hartă un elev, cerându-i să îmi arate localitatea Lipnic, locul în care Ştefan cel Mare i-a învins pe tătari. Elevul respectiv a căutat insistent circa 2 minute pe hartă această localitate pe care nu a găsit-o deoarece se afla pe Nistru.

Enervat de această situaţie, elevul mi-a replicat:„Tovarăşe profesor, Lipnicul nu este pe această hartă”. Replica mea a fost instantanee:„Când vei fi mare, vei vedea localitatea Lipnic pe o altă hartă”.

La sfârşitul orei, în cabinetul directorului, cei de la Comitetul Judeţean care m-au inspectat, m-au felicitat îmbrăţişându-mă, apreciind, se pare, maniera delicată cu care am rezolvat această sarcină didactică.

Avea profesorul de istorie un rol în pregătirea elevilor pentru manifestările organizate în cinstea tovarăşului?

În calitate de profesor, eram obligat să particip la diferite manifestări dedicate sărbătoririi zilei de naştere a tovarăşului, organizarea de concursuri şi dezbateri pe teme vizând programul partidului, rezoluţiile Congreselor şi plenarelor acestuia. Dar mai ales eram obligaţi să organizăm cu elevii dezbaterea principalelor evenimente politice desfăşurate săptămânal. Se numea „Ora de informare politică”.

Mi-aţi vorbit despre experienţa dumneavoastră ca profesor. Puteţi să îmi povestiţi şi despre profesorii dumneavoastră de istorie – atitudinea faţă de regim, metode?

Profesorii pe care i-am avut, atât la liceu cât şi la facultate, au făcut parte din generaţia mai nouă, neavând şansa cunoaşterii profesorilor din generaţia interbelică.

Pe unii dintre aceştia i-am cunoscut cu prilejul sesiunilor ştiinţifice, cum au fost Emil Condurachi, Dumitru Berciu, Constantin I.C. Giurescu, etc.

După practicile regimului comunist, mulţi dintre foştii profesori au fost eliminaţi de la catedră. Mi-aduc aminte de următoarea situaţie. Student fiind, în anul I de facultate, doream să redactez o comunicare ştiinţifică pe tema „Istoria Cetăţii Neamţului”. Directorul muzeului din Târgu Neamţ mi-a recomandat să mă adresez unui profesor pensionar care locuia în Târgu Neamţ, pe nume Mitiţă Constantinescu. Acesta nu m-a primit, refuzând să mă ajute. Mai târziu am aflat că respectivul profesor fusese un recunoscut medievist ieşean, care pentru activitate politică (fost cuzist) a fost eliminat din facultate şi s-a retras, trăind izolat la Târgu Neamţ.

Ce a însemnat pentru dumneavoastră regimul comunist? Restricţiile acelor timpuri v-au împiedicat să profesaţi aşa cum v-aţi fi dorit?

Regimul comunist a fost pentru mine perioada tinereţii şi a formării profesionale. Pregătirea mea şi a celor din generaţia mea s-a raportat la tiparele vremii, cu minusurile şi avantajele respective. Ca minusuri – nu aveam acces la informaţii de factură europeană, nu puteam comunica cu străinătatea, eram obligaţi să ne însuşim stereotipii pe care le repetam mecanic.

Ca avantaje, costurile educaţiei erau reduse, deoarece eram bursier al statului, fiindu-mi asigurate cazarea şi masa. Cărţile de specialitate erau ieftine, postul didactic era asigurat, iar salariul era decent pentru pretenţiile de atunci.

Interviu realizat de Bugheanu Ioana-Maria, studentă a Facultăţii de Istorie, Universitatea din Bucureşti, Anul III, Secţia Relaţii Internaţionale şi Studii Europene.