Autor 1733 vizualizări


Deşi cariera lui Tacitus se anunţa a fi politicã, el devenind în scurt timp unul dintre cei mai elocvenţi oratori ai epocii, dovadã fiind pasajele retorice reuşite din opera sa istoricã, el rãmâne în principal cunoscut ca istoric.

“Tacit străluceşte nu numai prin virtuţile captivante ale discursului său literar, ci şi prin capacitatea minunată de a medita asupra condiţiei umane, de a se erija într-un martor excepţional şi, totodată, într-un judecător al omului”[1]. Are un discurs problematizant, o operã cuprinzãtoare, în care nu se limiteazã doar la simpla expunere fapticã, ci judecã, mediteazã, conchide. „La Tacit se află totul”[2]. Încã de la Agricolase observã îmbinarea de tipare, unificate de caracterul personajului. Aceeaşi complexitate o gãsim si înGermania, lucrare cu numeroase valenţe, de la etnografice pânã la satirice, şi ea însã beneficiind de elemental unificator care îl constituie antinomia roman-germanic.

Înclinaţia spre investigaţie şi metodicã este vãditã şi în Dialogul despre Oratori, opuscul din care reiese strânsa legãturã perceputã între oratorie şi istorie. Maturitatea talentului sãu este atinsã în Istoriişi Anale, unde, pe de-o parte, face exerciţiul abilitãţilor sale oratorice, apropiind istoria de literaturã, pe de alta, îşi dezvoltã spiritul metodic şi analitic (de altfel lexemul anale se referã tocmai la o definire a metodei şi la apartenenţa la şcoala analisticã). Metoda însã este uzitatã cu limite. “Istoricul apelează frecvent la gruparea logică a faptelor, la rânduirea dramatică a evenimentelor şi pune adesea în contrast fenomene petrecute, de fapt, în momente diferite. Scuzele sale de transgresare a reguliianalistice au un caracter foarte convenţional”[3]. În genere compoziţia se muleazã pe mesajul dorit.

Formula binecunoscutã de a descrie propriul discurs, „fãrã teamã şi fãrã pãrtinire” are o aplicabilitate relativã, imparţialitatea doritã de autor fiind contrabalansatã de viziunea inevitabil deformantã asupra evenimentelor, de formaţia sa retoricã, de conexiunea între discursul istoric şi cel oratoric, diferenţa între cele douã dorindu-se a fi anihilatã în vederea accederii la adevãruri universale. „Istoricul îşi prezintă demersul istoric ca o întoarcere la metodologia istoriografiei din timpul Republicii. Scriitorul evidenţiază elocinţa şi lealitatea, integritatea vechii istoriografii. Căci, după Actium şi îndeosebi după moartea lui Augustus, relatările istoricilor ar fi fost deformate de adulaţie sau de ură faţă de împăraţii defuncţi. Pe de o parte, Tacit dă seama de părtinirea excesivă a istoriografilor din vremea Imperiului şi de utilizarea critică a izvoarelor sale, iar, pe de altă parte, el nu pledează niciodată pentru imparţialitatea absolută”[4]. El se vrea un observator al umanitãţii, iar pentru aceasta este necesar ca el sã şi judece, nu doar sã expunã succesiuni de evenimente, iar judecata sã aibã şi un înveliş artistic, în vederea conturãrii sensului moralizator.

Apologet al cauzalitãţii, Tacitus aspirã ca din faptele mãrunte şi singulare sã desprindã fundamentele fenomenelor istorice, ca triada cauzalã polybianã pe care o aplicã sã îi deschidã calea cãtre semnificaţii morale universale (de pildã, când explicã revolta care îl propulseazã pe Vitellius la putere aduce în prim plan factorul psihologic). Viziunea antropocentristã rezultã din susţinerea unui determinism uman psihologic ce conduce cãtre acţiunea istoricã, transcendentul având un rol minor şi modestia sa accentuând importanţa faptelor omeneşti, istoriei pe care Tacitus o trãieşte empatic. În virtutea filozofiei pragmatice a Noii Academii la care aderã, „Tacit se hărăzeşte investigării moravurilor, abordării concrete, fenomenologice a problemelor”[5], dar dincolo de probabilismul explicaţiilor sale gãsim drept constantã preocuparea pentru statul roman şi pentru o structurã de ordin mai vechi a societãţii romane aflate, în opinia sa, într-o crizã profundã.

Mentalitatea sa se centreazã pe concepte precum libertas, dignitas sau disciplinaîn contextul moral-axiologic în care identitatea romanã pare sã-şi fi pierdut valorile ancestrale, pe care Tacitus le vede drept instrumentul ce trebuie recuperat pentru ca societatea sã se regenereze. Principii rãi nu reprezintã decât expresia distorsiunilor morale suferite de întreaga societate. Dar şi pesimismul tacitian are limitele sale:la fel de conştient este cã viitorul Romei, în continuã expansiune, ar putea deveni foarte luminos, dacã s-ar ajunge la un compromis între autoritatea principelui şi libertate;pentru cã o Republicã în forma ei originarã nu se mai poate reface, atunci sã existe o monarhie bazatã pe virtute. Ca exponent alordinului senatorial, pe Tacitus îl preocupã tirania în care degenereazã monarhia, precum şi frãmântãrile sociale, dar încearcã sã adopte o atitudine a moderaţiei, între schimbãri sociale extraordinare şi stagnare în tradiţionalism.

Relativitatea condiției umane este o constantã a orizontului sãu scriitoricesc. Istoria este interpretatã ca un reflex al virtuţilor şi viciilor, de multe ori mai ales a acelor din urmã, care le-ar camufla pe primele, istoria este o emergenţã a unor trãsãturi psihologice complexe. „Dacă îndeobşte istoricul generalizează şi extrage concluzii asupra naturii umane, pornind de la un caz particular, el supune unei analize plurivalente fiecare personaj, întâmpinat de discursul său istoric. Comportamentele, mecanismele şi cauzele lor sunt atent disecate. Nu numai conştiinţele, ci şi zonele subliminare lor, largi felii din subconştient, emerg din observaţia psihologică taciteică”[6].

În prezentarea discursului istoric asupra devenirii umane, Tacitus se implicã în el, nu este în afara faptelor expuse, apropiind astfel istoria de literaturã, de genul romanesc. Dedublarea sa se reflectã în intervenţia rarã ca personaj exterior, dar în acelaşi timp personaj care trãieşte din interior ce se întâmplã, ipostazã auctorialã mai importantã. Dintre particularitãţile operei sale ar mai fi de menţionat abundenţa subtilitãţilor, înclinaţia spre stilul conotativ, tehnica manipulãrii zvonurilor, alternanţa între solemnitate şi ironie, amplificarea retoricã, utilizarea pe scarã largã a discursului narativ, dramatizãrile, accentual pe tabloul descriptiv, investigaţia motivaţiilor, concizia, concentrarea. Discursul sãu este plurivalent.

Ca sã încheiem aceastã scurtã incursiune în orizontul conceptual al lui Tacitus, vom spune cã el este unul dintre acei autori care surprind şi înţeleg marile procese şi fenomene istorice, cãutându-le cauzele şi sensurile profunde. El se afirmã nu doar ca martor al mersului istoric, ci şi ca moralist şi justiţiar al omului. Pentru aceasta el îşi construieşte un univers dens, tensionat, discontinuu, deschis interpretãrilor pluraliste, a cãrui complexitate de reflecţii şi mesaje îl transformã în artã.



[1]Cizek, Eugen, Istoria Literaturii Latine, Societatea Adevãrul, Bucureşti, 1994, vol. II, p. 553

[2]Ibid.

[3]Ibid.

[4]Ibid., p. 563.

[5]Ibid., p. 566.

[6]Ibid., p. 576.