Autor 16708 vizualizări


Schimbarea unui regim politic, fie că se face dinspre unul democratic spre unul totalitar sau invers, are consecințe pe toate planurile societății, inclusiv în cel al istoriografiei. Perioada interbelică și apariția celor trei state totalitare – sovietic, nazist și fascist – a adus schimbări majore în scrierea istoriei în cele trei țări. Istoricii trebuiau, din senin, să scrie o cu totul altă istorie, una favorabilă regimului, una care să glorifice fie statul, fie doctrina, fie liderul.

 

Uniunea Sovietică și istoriografia marxistă

După Revoluția Bolșevică din Rusia din 1917 și nașterea statului sovietic în 1922, istoriografia din spațiul rus a cunoscut o schimbare majoră. Instaurarea unui regim totalitar și-a pus adânc amprenta asupra modului în care se scria istoria în Rusia, permițând dezvoltarea unei istoriografii de sorginte marxistă.

Din punct de vedere al istoriei marxiste, Rusia era departe de a îndeplini condițiile pentru desfășurarea revoluției comuniste. Marx prevăzuse această schimbare de regim în țările capitaliste din Vest – Germania, Marea Britanie, nu în înapoiata Rusie a țarilor. Lenin este cel care a teoretizat posibilitatea izbucnirii unei revoluții proletare în Rusia în faimosul articol Ce-i de făcut?(1902)-  el susținea că partidul va fi cel care va declanșa revoluția, și nu proletariatul care, singur, nu poate căpăta conștiința revoluției. Era nevoie de un partid bine organizat și disciplinat. Articolul lui Lenin a fost cea mai semnificativă contribuție la marxism după scrierile lui Marx și Engels. Dacă aceștia din urmă plasaseră discuția pe tărâmul filosofiei, Lenin o mută în planul acțiunii. În plus, la schema istorică, deterministă, a lui Marx, Lenin adaugă elementul foarte important al Partidului.

Istoriografia rusească a secolului al XIX-lea fusese una de nivel european, dominată de modelul lui Karamzin. Tendința principală era de promovare a naționalismului și slavismului (un naționalism imperialist și un slavism de sorginte anti-germană). După istoriografia de tip romantic, s-a trecut – ca în toate țările europene – la modelul Școlii Critice, cele mai importante nume fiind cele ale lui Soloviov și Klyuchevsky. Revoluția leninistă a adus o mare ruptură în istoriografia Rusiei, și dintre istoricii sovietici se remarcă Mihail Nicolaevici Pokrovski (1868-1932).

 

Citește și Istoriografia comunistă:de la glorificarea slavilor la dacomanie

Acesta scrie în perioada 1910-1913 lucrarea Istoria Rusiei din cele mai vechi timpuri, lucrare de factură marxistă. Folosește conceptele de bază ale teoriei marxiste – baza și suprastructura-și consideră că factorul economic stă la baza tuturor fenomenelor sociale. După nașterea statului sovietic, publică Scurtă istorie a Rusiei, care va deveni lucrarea oficială de istorie a țării. Cartea se bazează pe schema marxistă a istoriei – periodizarea o face conform modurilor de producție din epocă, pune accentul pe determinismul economic și, foarte important, neagă rolul personalităților în istorie. Lucrarea reprezintă o ruptură totală cu vechea istoriografie rusă prin renunțarea la naționalism. Pokrovski privește lucrurile dintr-o perspectivă internaționalistă:acceptă rolul vikingilor în formarea statului rus, nu critică cucerirea mongolă. În mod evident, imperiul țarist e aspru criticat, prezentat ca o ”închisoare a popoarelor”.

 

Un istoric PREA marxist

Venirea lui Stalin în fruntea Uniunii Sovietice nu i-a priit lui Pokrovski. Motivul principal era că istoricul acentua rolul factorului economic și nega rolul personalităților. Astfel, vina lui Pokrovski ar fi fost că era preamarxist. Anii ´30 aduc o schimbare importantă:toate lucrările de istorie trebuiau să laude acțiunile lui Lenin, ale lui Stalin, ale Partidului și ale statului sovietic. Istoriografia anilor ´30 diferă destul de mult de cea anterioară prin mai multe elemente. Determinismul economic atât de drag lui Marx este abandonat. Istoriografia sovietică renunță la tezele lui Marx și Pokrovski și începe să susțină că Uniunea Sovietică este creația liderilor comuniști – Lenin și Stalin-și în primul rând a Partidului. Această teorie intră în contradicție flagrantă cu doctrina marxistă clasică. În plus, internaționalismul este abandonat pentru naționalism – apar conceptele de ”patriotism sovietic” și ”dragoste față de patria sovietică”. Acest naționalism se va accentua treptat pentru ca la sfârșitul anilor ´30 să capete și un caracter anti-german foarte virulent. Lucrările de istorie pun accent pe slavism, pe cultul personalităților din istoria rusească care au luptat împotriva germanilor, între care Alexandr Nevski are un loc de frunte.

Un alt concept semnificativ prezent în istoriografia sovietică a anilor ´30 este cel de ”războaie juste și injuste”. Evident că toate războaiele rușilor sunt prezentate ca fiind juste. Și, în mod curios, imperiul țarist începe să fie prezentat într-o lumină favorabilă.

 

Istoriografia fascistă – glorificarea romanilor

De partea cealaltă a spectrului politic, și istoriografiile de extremă dreaptă apar în interbelic. Este vorba de cea fascistă și de cea nazistă. În Italia, regimul fascist e instaurat în 1922. Teme principale ale istoriografiei acceptate de regim au fost glorificarea fascismului, a națiunii, a patriei și a liderului, considerat ca încarnarea spiritului și dorințelor națiunii. Accentul lucrărilor de tip fascist cade asupra perioadelor glorioase din istoria Italiei, în special Imperiul Roman, Renașterea și Risorgimento, iar conceptele cheie – reflectate și în acțiunea politică a Italiei lui Mussolini – au fost imperiu, război, victorieși națiune. Imperiul Roman era prezentat ca idealul spre care Italia trebuia să aspire, prin prisma politicii expansioniste, a imperialismului, politicii panmediteraneene și a regimului militarist.

 

Istoria nazistă:lider providențial, rasă superioară!

În Germania, istoriografia nazistă are drept concepte principale liderul, națiuneași puterea.O particularitate a scrierilor istorice din Germania nazistă este componenta rasistă foarte puternică, cu un accent deosebit pe antisemitism. După 1933, mediul academic german a păstrat principiile istoriografiei tradiționale, deja naționalistă. Ulterior, au apărut teoriile pan-germanismului, de unitate și superioritate germanică – idei care se reflectă în acțiunile statului nazist:invadarea Cehiei, ocuparea Austriei. În plus, se pune accent pe un anumit model de societate, guvernat de relațiile de putere, și pe ideea de stat ca un întreg ce trebuie servit de fiecare individ. Nu în ultimul rând, o poziție importantă o are conducătorul providențial.

Din 1935, statul reorganizează institutele de cercetare istorică, înlocuite cu Institutele Reichului. Acestea erau controlate de stat și trebuiau să formeze istorici care să adere la noua ideologie politică domnantă. Cei care au respins directivele centrului au fost înlăturați din universități și din instituții. Una din temele esențiale ale noii istoriografii a fost glorificarea strămoșilor germani, a eroilor din perioada medievală – Primul Reich. Rasismul, temă centrală a propagandei, ocupa un rol important și în scrierile istoricilor. Aceștia susțineau existența raselor superioare și inferioare (evrei, țigani, slavi). Istoricii naziști elaborează noi teorii cu privire la rolul arienilor în istorie sau la superioritatea culturilor vestice. Se susține că  rasa ariană-de tip germanic, cu oameni înalți, blonzi, cu ochi albaștri-era cea mai evoluată. La polul opus, latinii și slavii erau rase degenerate, iar evreii se aflau pe ultima treaptă a civilizațiilor.