Autor 2232 vizualizări


La Doftana se ajunge prin Telega. De precizat:la închisoarea Doftana. Calea Doftanei, strada pe care o iei făcând la dreapta, cum vii dinspre  Câmpina, se bifurcă la un moment dat:spre Valea Doftanei şi spre Telega.

Adepţii logicii clasice pot avea o mare problemă. Aşa cum i‑a învăţat Aristotel (azi, mort), ei vor face următorul raţionament:Doftana nu poate fi decât pe Valea Doftanei. Că doar n‑o fi Doftana pe Valea Crişului!

Ei, bine, dând cu tifla logicii, închisoarea Doftana nu‑i în localitatea Doftana şi cu atât mai puţin pe Valea Doftanei. Valea Doftanei nu‑i valea râului cu acelaşi nume, ci o localitate. Când ai făcut la stânga din Calea Doftanei, pentru a urca o pantă (destul de abruptă, de altfel), ai luat‑o spre Valea Doftanei (localitate) şi nu pe Valea Doftanei (arteră de circulaţie).

Ai pornit‑o, aşadar, spre Telega. Fără a fi lămurit dacă închisoarea Doftana e în Telega, sau dincolo de Telega, în satul Doftana.

Altădată, ţi‑ar fi fost mult mai uşor.

Unu:ai fi văzut înaintea ta autobuze cu pionieri veseli la ferestre, camioane (româneşti), ba chiar şi tractoare, având în remorci ţărani cooperativizaţi, aduşi să viziteze locul în care au fost închişi tovarăşul Dej (slavă!) şi  tovarăşul Ilie Pintilie (mort la cutremur).

 Doi:ţi‑ar fi spus pe unde s‑o iei toţi  cei întâlniţi în cale. Cine n‑ar fi ştiut ar fi riscat să aibă unele probleme. Cine ar fi refuzat, ar fi riscat să aibă  probleme. Probleme cu P mare.  Nu e nevoie să spunem cu cine. Îşi dă  seama până şi un ţânc. Urmând indicaţiile date de ospătăriţa în roşu (mai în vârstă) de la Terasa Muntenia (hotel şi restaurant) din Câmpina, nu mai faci la stânga.

O ţii tot înainte, spre Telega. Treci un pod incert, despre care nu ştii sigur dacă se va prăbuşi acum, în timp ce rulezi prudent, să nu‑ţi prăpădeşti pivoţii, sau după ce  vei ieşi de pe el, la o distanţă suficient de mare pentru a nu fi în pericol, şi suficient de mică pentru a putea filma cu telefonul mobil, luat în rate.

Urci un dâmb, cobori o vale

Ajungi astfel la o nouă bifurcaţie. Cele două indicatoare nu sunt în măsură să te clarifice. Unul îţi aduce la cunoştinţă că, făcând la  stânga, ajungi în locul numit Tabără. Celălalt e niţel mai precis:Spre Telega. Nici unul, nici celălalt nu‑ţi spun nimic despre cum să ajungi la închisoarea Doftana. Mă rog, înainte de a o lua la dreapta, arunci o privire chemării îmbietoare de pe un panou vopsit proaspăt:Vizitaţi Casa Brebu! Dincolo de panou se înalţă o clădire ce‑ar putea fi, la o adică, Casa Brebu! Pereţii de cărămidă sunt înconjuraţi de schele. Cocoţaţi pe ele, câţiva inşi dau alene  cu mistria. Înarmaţi  cu coifuri de hârtie împotriva soarelui potenţial.

Urci un dâmb, cobori o vale şi, tot mergând, îţi aminteşti spusele ospătăriţei, Sfânta Vineri a călătoriei tale:Doftana e la câţiva metri de cum intri în Telega. Tu te afli la câţiva kilometri şi nici un semn de Doftana prin apropiere.

Un tânăr plin de viaţă urcă panta pe lângă o bicicletă vioaie. Îl întrebi de închisoarea Doftana. Răspuns:ridică din umeri. Nu numai că nu ştie unde e celebra închisoare, dar, mai mult, habar n‑are despre ce‑i vorba. O fi crezând că e un bar de noapte cu stripteuze, neautorizat!

E prea tânăr ca să fi învăţat la şcoală despre eroica luptă a comuniştilor români în anii grei ai ilegalităţii!
Mergi mai departe, până dai de o porţiune mai dreaptă a şoselei, şi întorci. Într‑un loc mai larg, unde poţi parca, opreşti. Bar de zi, Flipere – scrie pe o bucată de placaj scorojit. Cocoţată cu fundul pe stinghia de sus a gardului din fier forjat, o fetişcană. Stă acolo fără nici un motiv aparent. De pe prispa Barului de zi un tânăr în tricou de alergător la maraton  se uită la tine. E pustiu înăuntru. La bar, un ins într‑o uniformă verzuie de atâta folosinţă pipăie expert o telecomandă.

Fetişcana ştie unde e închisoarea Doftana. Ţi se spusese, de fapt, de o casnică de peste drum. Când ai oprit şi  ai coborât geamul ca s‑o întrebi, tocmai scutura aşternuturile. Vă întoarceţi, urcaţi până sus, în vârf şi o luaţi la dreapta, pe o străduţă cu piatră cubică. Deşi te‑ai mirat niţel (îţi aminteşti, Doftana e aşezată pe un platou şi nu pe o străduţă de orăşel), ai întors şi ai ajuns aici, la Barul de zi. Tânăra generaţie, întruchipată de juna de pe stinghie, confirmă generaţia bătrână. Îi sare în ajutor tânărul în tricou. Trebuie să urci şi s‑o iei la stânga.

Printre un şantier şi gărduleţul unei vile în construcţie

Porneşti, ajungi în vârf, sau, mă rog, ceea ce‑ar putea fi aproximat drept vârf, şi faci la stânga. Nu înainte de a te asigura că nu vine vreo maşină din sens invers. Deşi mergi mai departe, nu‑ţi vine să crezi, totuşi, că asta‑i calea pe care se ajunge la Doftana. Pare o străduţă laterală dintr‑un orăşel de provincie, una dintre acele străduţe care te duc direct într‑un gard stricat, sau într‑o râpă transformată în groapă de gunoi. Străduţa suie cu şerpuiri. Ajuns la capătul pantei, te strecori cu greu printre un şantier şi gărduleţul unei vile în construcţie. Bărbaţi în chiloţi, cu acel aer dinamic, avântat, de oameni la începutul programului de lucru, întorc cu lopeţile un dâmb de nisip.

Ca să poţi trece, se întrerup din lucru. După o nouă pantă, ruptă de asfaltul cu şanţ săpat de ploi, vezi în capăt un gard şi o poartă. Dincolo de ele o clădire ponosită:Penitenciarul Doftana – scrie pe frontispiciu. După ce‑ai parcat în spaţiul nici prea larg, nici prea strâmt, te întrebi cum ai putea ajunge înăuntru. Cele trei porţi, două mici şi una mare, pentru camioane, sunt prinse de lanţuri ferecate cu lacătul. Ghişeul de pe dreapta e încuiat cu cheia. Hârtia din geam lasă impresia unei încăperi în care nu s‑a terminat zugrăvitul. Zăbrelele lasă spaţii mai largi în câteva locuri. La o adică, ai putea încerca să te strecori. Spre deosebire însă de pisică, nu ajunge să‑ţi strecori capul. Trebuie să‑ţi treacă şi fundul. Renunţi. Te urci în maşină relativ mulţumit. Ai fost la Doftana! Ca şi tovarăşul Gheorghiu‑Dej!