Între Austria și Rusia: cazul unuia din cei mai cunoscuți spioni antebelici

În primăvara anului 1913, în Austria izbucnește un mare scandal în momentul în care iese la iveală că unul din cei mai importanți ofițeri din Statul Major oferise Rusiei, în schimbul unor importante sume de bani, numeroase informații secrete privind armata austro-ungară. Era ultima picătură care arăta situația jalnică în care se afla armata Imperiului.

În aprilie 1913, la oficiul poștal din Fleischmarkt, Vienna, a sosit o scrisoare, marcată poste-restante, pentru un anume domn Nikon Nizetas. Scrisoarea fusese trimisă din Eydtkunen, un mic orășel german aflat în apropierea graniței cu Rusia. Neridicată, scrisoarea a fost trimisă înapoi la Eydtkunen și de acolo la Berlin, pentru a fi returnată expeditorului. Scrisoarea a fost deschisă și a trezit imediat suspiciciunile autorităților:în plic se aflau 6000 de coroane (circa 8000£). Scrisoarea a fost apoi dată serviciilor de informații germane, care au făcut legătura dintre adresa expeditorului (din Geneva) și un ofițer francez pensionat despre care se știa că e activ în spionaj. Autoritățile austriece au fost la rândul lor informate imediat, iar cercetările începute la Viena au fost preluate de șeful serviciilor de contra-informații militare, Max Ronge. El conducea departamentul de aproape un an de zile, preluând funcția de la Colonelul Alfred Redl.

La ordinul lui Ronge, s-a făcut un duplicat al scrisorii, iar acesta a fost trimis la oficiul poștal din Fleischmarkt pentru a fi ridicat de respectivul Nizetas, acum suspectat de spionaj. Trei ofițeri de poliție au fost trimiși acolo pentru a-l aștepta pe Nizetas. Acesta nu și-a făcut însă apariția în următoarele săptămâni;în schimb, au mai sosit pentru el alte două scrisori, cu 8000, respectiv 7000 de coroane. Una din scrisori venea tot de la Eydtkunen, iar cealaltă de la Berlin, provenind însă de la Sankt Petersburg. Autoritățile au bănuit atunci că spionul nu are doar legături cu francezii, ci și cu rușii.

Abia pe 24 mai, într-o zi de sâmbătă, Nizetas și-a făcut apariția pentru a-și ridica scrisorile. Fata de la ghișeu, instruită de polițiști, l-a ținut puțin de vorbă, și i-a anunțat pe polițiștii aflați la etajul clădirii – prin intermediul unui buton secret – de venirea lui Nizetas. Acesta a plecat destul de repede și s-a urcat într-un taxi;polițiștii au avut noroc că au găsit la rândul lor un taxi pentru a-l urmări. După ce au pierdut din vedere taxi-ul de câteva ori, l-au găsit în apropiere de Hotelul Klomser. Taximetristul le-a spus polițiștilor că Nizetas îi ceruse să-l ducă la hotel și că lăsase pe banchetă cutia unui briceag, folosit probabil pentru deschiderea scrisorilor.

Polițiștii s-au dus la hotel și i-au spus ușierului să-i spună lui Nizetas că taximetristul s-a întors să-i lase cutia. Au rămas apoi în apropiere pentru a-l aștepta pe suspect, care părăsise hotelul înainte de sosirea lor. Când s-a întors, polițiștii l-au observat în timp ce rupea o bucată de hârtie, pe care aveau ulterior să o recupereze. Situația s-a complicat când unul dintre polițiști a spus că-l recunoaște pe suspect:era nimeni altul decât colonelul Alfred Rodl, fostul șef al serviciilor de contra-informații militare.

Polițiștilor nu le-a venit să creadă, însă hârtia pe care Redl o rupsese intrând în hotel, pe care a aruncat-o apoi, a confirmat suspiciunile:era nota de primire de la poștă, de la ridicarea scrisorilor, iar semnătura îi aparținea lui Redl. Ronge și superiorul său, Colonelul Urbanski, șocați la rândul lor, l-au anunțat pe Generalul Conrad von Hotzendorf, șeful Marelui Stat Major.

Mulți au încercat atunci să găsească un răspuns, o explicație pentru trădarea lui Redl. S-au îndreptat spre faptul că acesta fusese crescut în regiunea Galiției;ar fi putut astfel deveni un susținător al panslavismului. Ideea era însă absurdă:Redl avea origini pur germane. Alții au spus că Redl era evreu, astfel că trădarea lui putea fi pusă pe seama tendințelor internaționaliste ale evreilor, care nu simțeau niciun fel de loialitate față de țările în care trăiau. Însă Redl nu era evreu, ci catolic.

Explicația pare a fi mult mai simplă. Redl a ajuns victima unui șantaj al rușilor. Se pare că rușii au aflat că Redl, ofițerul cu o carieră impresionantă în armata austro-ungară și deținătorul a numeroase medalii, era homosexual, și s-au folosit de această informație pentru a-l șantaja.

Când a ieșit la iveală adevărul, iar Redl a fost confruntat cu acuzația de trădare, s-a sinucis, spre dezamăgirea autorităților care ar fi dorit să afle precis câte informații le oferise rușilor. S-a dovedit că Redl furnizase rușilor informații extrem de important timp de mai mulți ani, și că prin trădarea lui se făcea vinovat de eșecul armatei austro-ungare din primele luni ale Primului Război Mondial și, implicit, de moartea a sute de mii de soldați.

Redl a transmis Rusiei planul de atac împotriva Serbiei, pe care rușii l-au dat apoi sârbilor. Era același plan urmat în vara lui 1914, la începutul războiului. A mai transmis, de asemenea, date despre mobilizarea armatei austriece, date extrem de importante în condițiile în care, în acea vreme, mobilizarea rapidă a armatei putea reprezenta cheia succesului în război. Mai mult decât atât, în perioada în care a condus serviciile de contrainformații militare, Redl a trimis în Rusia agenți austrieci pe care i-a vândut apoi rușilor.

Afacerea Redl a iscat un mare scandal în societatea austriacă, într-o perioadă în care tensiunile pe plan internațional erau foarte ridicate, iar lumea se afla la un pas de război. Loialiștii monarhiști au fost foarte dezamăgiți de scandalul Redl, iar în Imperiu lumea a început să se întrebe în ce măsură poate avea încredere în liderii săi, militari sau civili, dacă până și un membru-cheie al Statului Major vindea secrete rușilor pentru a-și apăra secretele vieții personale.

„Afacerea Redl nu poate fi privită ca o problemă privată. Redl nu este un indivit, ci un sistem. În timp ce soldații din alte țări sunt învățați să-și iubească patria, lipsa patriotismului e considerată cea mai mare virtute militară în această nefericită monarhie. La noi, educația militară culminează cu distrugerea oricărui sentiment național... Prin afacerea Redl, acest spirit și-a găsit răzbunarea.”

În ciuda scandalului, Împăratul a fost dezamăgit de sinuciderea lui Redl. Catolic convins, Franz Josepf nu-și dorea ca Redl să moară astfel, în păcat. Însă în ciuda faptului că populația imperiului era majoritar catolică, exista în societate un anume sentiment de apreciere pentru sinuciderea ca modalitate onorabilă de a muri. Astfel, s-ar putea trage o paralelă între gestul lui Redl și situația Imperiului în 1914. În vara acelui an, la un an după scandalul Redl, Austro-Ungaria începe un război – în ciuda slabei pregătiri a armatei – pentru a-și apăra statutul și onoarea. A fost, practic, o sinucidere, căci acest război avea să aducă sfârșitul Imperiului Austro-Ungar.

Surse:

Alan Sked, A Patriot for Whom? Colonel Redl and a question of Identity, în „History Today”, 36, nr. 7, 1986

Richard Grenier, Colonel Redl:the man behind the screen myth, în „The New York Times”, 13 octombrie 1985