Intrarea României în Marele Război: o „nuntă” a națiunilor și câteva milioane de înmormântări

Autor 3349 vizualizări


Succesiunea de evenimente care a condus către Primul Război Mondial pare inspirată mai puțin de manualele de război sau de teorie politică ‒ ale unor Sun Tzu, Machiavelli, Giovanni Botero sau von Clausewitz ‒ și mai mult de literatura clasică: un amestec de tragedii ale lui Eschile și drame ale lui Shakespeare. A fost Marele Război un complot gigantic și multietajat, la care fiecare participant a concurat cu propria sa lipsă de scrupule? Sau, mai curând, a fost el o defilare funestă a unor somnambuli ce înaintau, fără s-o știe, spre catastrofa comună ‒ acei „sleepwalkers” despre care vorbește cartea lui Christopher Clark, recent tradusă și în românește ? Oricare ar fi răspunsul, istoria contemporană a României nu poate fi înțeleasă în lipsa Marelui Război ‒ iar analiza acestuia, în toate componentele sale, trebuie să ne preocupe constant, nu numai în anii aniversari.

Cât de „anunțată” a fost prima conflagrație mondială? 

Ori de câte ori rememorez istoria Primului Război Mondial îmi revine în minte romanul lui Gabriel Garcia Márquez, Cronica unei morți anunțate (1981): povestea începe cu o nuntă în vecini (undeva, într-un orășel sud-american), de la care eroul tramei ‒ Santiago Nasar ‒ se întorcea liniștit într-o dimineață. Mireasa acelei nunți, Angela, se va dovedi în prima noapte maritală ca... nefiind tocmai virgină ‒ drept care proaspătul ei soț o trimite înapoi la părinți. În fața mamei sale, care o chestionează (contondent), Angela dă vina, într-o manieră fantasmatică, pe fostul ei prieten – nimeni altul decât Santiago. Deciși să răzbune onoarea familiei, frații Angelei decid să-l omoare pe Santiago – scop în care nu numai că ascut în târg niște cuțite de măcelărie, dar mai spun și la toată lumea ce au de gând să facă. Farmecul (tragic) al romanului constă în faptul că toți locuitorii urbei află că se pune la cale o crimă, unii cred și alții nu, dar nimeni nu vede necesar să avertizeze viitoarea victimă. Santiago Nasar merge astfel către propriul său sfârșit, ca singurul om din toată povestea care habar nu are de ceea ce se întâmplă în jur.


 La 100 de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial, putem discuta cine au fost victimele și cine criminalii în acel conflict, cine au fost naivii „gen Santiago” și cine (sau dacă) au fost „fecioarele”, mai mult sau mai puțin neprihănite politic. Dar mai ales e de datoria noastră să ne punem cele trei întrebări capitale: dacă România a ales cea mai bună tabără, dacă a găsit cel mai bun moment al intrării în război (august 1916) și dacă a atacat în direcția optimă (spre Vest, peste Carpați); mai existau și alte opțiuni, desigur, în toate cele trei alegeri.

Primordial în dezbatere, cred, este să renunțăm la principalul clișeu ‒ acela care (în logica unui determinism post factum de natură ideologică) spune că Primul Război Mondial ar fi fost anunțat din vreme, încă din perioada constituirii celor două alinaței rivale. Teza „agravării continue a contradicțiilor dintre marile puteri imperialiste” (dragă nu numai lui Lenin sau Stalin, ci și multor istorici europeni de stânga) părea a susține această idee a inevitabilității războiului. Dar analizele istoricilor contemporani o contrazic. Iar primul pas în a face mai multă lumină în această dilemă este să revedem situația de atunci.

Politica alianțelor europene 

 1) La începutul celui de-al doilea deceniu al secolului trecut, în Europa, șase puteri continentale își disputau statu quo-ul continental . Cinci puteri – Germania, Austro-Ungaria, Franța, Marea Britanie și Rusia ‒ puteau emite pretenții de schimbare a statu quo-ului, pe când a șasea, Imperiul otoman, era singura pentru care salvarea era strict legată de menținerea stării de fapt. Subminată atât de Austro-Ungaria cât și de Rusia (deci de membre ale ambelor alianțe rivale în epocă!), Turcia otomană era, în vara anului 1914, victima sigură a oricărui potențial conflict ‒ dacă vreți, în termenii literari de mai sus, un fel de „Santiago Nasar” al geopoliticii vremii.

 2) Decenii de diplomație febrilă conduseseră, până în acel moment, la un sistem de alințe: pe de o parte exista Tripla Alianță a Puterilor Centrale ‒ structurată, după 1882, cu Germania, Austro-Ungaria și Italia, la care România aderase, în secret chiar și față de proprii săi cetățeni (!), în 1883. De cealaltă parte, Tripla Înțelegere, sau Antanta, constituită mai recent: în aprilie 1904, Parisul și Londra semnaseră o înțelegere bilaterală ‒ al cărei scop pe termen scurt era rezolvarea problemelor coloniale (Franța primea mână liberă în Maroc, iar Marea Britanie în Egipt), iar pe termen lung era un avertisment la adresa unei Germanii ce renunțase la doctrina de stabilitate continentală din vremea cancelarului Bismarck și se încuraja în ambiții de Weltpolitik (politică la scară mondială), după noua strategie națională a Kaiser-ului Wilhelm al II-lea; iar mai apoi, în august 1907, Rusia regla cu Marea Britanie vechile lor probleme din marele joc asiatic: Imperiul Țarilor obținea „interese specifice” în Nordul Iranului de astăzi, iar Londra își rezerva sfera de influență în Afganistan și Tibet (pe drumul ei spre India).


 3) Ambele alianțe erau plecate nu din certitudini și nici din complementarități, ci mai curând din nesiguranța tuturor și a fiecăruia în parte. Aparent, Antanta era un castel din cărți de joc: nu exista nicio similitudine între regimul politic democratic de liber-schimb al Marii Britanii și post-feudalismul autoritar al Rusiei țariste. Aceste două țări se înfruntaseră constant în ultima jumătate a secolului XIX în Asia (marele joc amintit mai sus), după cum Anglia și Franța se înfruntaseră vreme de sute de ani atât pe continent, cât și pe mări. Nimic nu garanta că această alianță în trei va dura după ce cerneala se va fi uscat pe tratate. Tot aparent, alianța Puterilor Centrale era mai sudată – dar și ea avea fisuri: Germania și Austria erau aliați naturali, dar Italia avea propriile disensiuni cu Austro-Ungaria (și acest lucru se va vedea în 1915), după cum România avea propriile sale dispute cu jumătatea maghiară a Austro-Ungariei. Ambele țări latine intraseră în Tripla Alianță mai mult de nevoie: Italia, în 1882, de frica Franței, iar România, în 1883, de frica Rusiei.

 4) În fine, ce anume doreau fiecare din aceste puteri, atunci, în preziua Marelui Război? Simplificând lucrurile, să începem cu Rusia: înfrânt de japonezi în 1905, Imperiul Țarilor era blocat spre Est ‒ și singura sa șansă de expansiune rămânea în Sud-Vest, spre strâmtorile Bosfor și Dardanele, al căror control îl dorea atât de mult pentru a transforma Marea Neagră în lac rusesc și pentru a recreștina (și rusifica) fostul Constantinopole/Istanbul. Apoi, Marea Britanie: aceasta dorea să împiedice pe orice cale Germania să se apropie de o paritate cu ea în privința puterii maritime și, mai presus de orice, urmărea ca nicio putere europeană să nu amenințe neutralitatea Belgiei (cheie de boltă a securității proprii, în viziunea Londrei). Ce dorea Franța: pas moins et pas plus, cum ar fi spus-o parizienii, decât revanșa în fața Germaniei, după războiul pierdut (și umilința îndurată) în războiul franco-prusac și tratatul de pace aferent, din 1870-1871; desigur, recucerirea Alsaciei și Lorenei (pierdute în 1871) era parte din această revanșă. De cealaltă parte a viitoarei baricade, Austro-Ungaria dorea sfera sa de influență din Estul Europei (Cehia, Slovacia, Polonia și parte din Ucraina de astăzi) și propria sa expansiune spre Sud-Est (spre Balcani și spre Imperiul otoman muribund), iar Germania dorea să submineze, pe uscat, o încercuire franco-rusă, iar, pe mare, să facă imposibilă o supremație britanică. Dacă aceste două condiții ar fi fost îndeplinite, Germania lui Wilhelm al II-lea ar fi avut drum deschis spre redesenarea hărții coloniale a lumii ‒ o altă dorință de perspectivă.

România, în criza geopolitică a Balcanilor 

 Una dintre cele mai bine scrise vreodată istorii ale începutului Primului Război Mondial, lucrarea clasică a Barbarei W. Tuchman, Tunurile din august, rămâne o carte cuceritoare și astăzi, la aproape 55 de ani de la apariția sa . Câștigătoare a unui Premiu Pulitzer și aflată atunci, timp de 10 luni, pe lista de bestseller a ziarului „The New York Times”, această carte ‒ spun istoricii ‒ se afla pe noptiera președintelui John F. Kennedy atunci, în zilele și nopțile de încordare din timpul crizei rachetelor sovietice din Cuba , în toamna lui 1963. Totuși, cartea lui Tuchman are o mare scăpare: nu vorbește aproape deloc despre Balcani ‒ ba chiar emite ipoteza că începutul războiului (cu episodul Sarajevo din iunie 1914 și tot ce a urmat în zonă) ar fi o istorie cu totul separată de evoluția conflictului pe frontul de Vest (front căreia cartea îi era dedicată).

 Între timp, analiza istorică s-a diversificat mult. Din punctul meu de vedere, istoria Primului Război Mondial începe, de fapt, cu războaiele balcanice din 1912-1913. Privit de la Bucureşti, peisajul de ansamblu al Marelui Război nu poate fi înțeles fără criza balcanică, care l-a premers și care, din multe puncte de vedere, l-a pregătit. Ținând cont de impactul năucitor al viitoarei înfrângeri de la Turtucaia, din primele zile ale lunii septembrie 1916 (unde batalioanele române au fost surprinzător de ușor înfrânte de o forță mai bine organizată – și mai numeroasă – bulgaro-germană), având în vedere comportamentul vindicativ al trupelor bulgare atunci când au ocupat Dobrogea și au devastat Constanța (în toamna-iarna lui 1916), se poate spune, așadar, că – indirect – Primul Război Mondial a început pentru noi mai devreme: în iulie 1913, când armata română a trecut Dunărea, împotriva unei Bulgarii care, din acel moment și vreme de trei decenii, ne-a devenit inamică.


 Conflictul balcanic prinsese contur în martie 1912, când Bulgaria și Serbia semnau o alianță militară . Peste nici trei luni, la finalul lui mai 1912, această alianță căpăta un al treilea membru: Grecia. Lua astfel naștere o antantă balcanică în spatele căreia se afla Rusia – care spera, prin încurajarea acestor state mici din Balcani, atât jenarea expansiunii în zonă a Austro-Ungariei, cât și aneantizarea influenței Imperiului otoman. În martie 1913, trupele bulgare și sârbe ocupau Adrianopole ; ca urmare a acestei înfrângeri, în mai 1913 (printr-un tratat de pace la Londra) Imperiul otoman pierdea teritoriile sale europene (cu excepția Istanbulului și a Strâmtorilor, desigur). Numai că lucrurile erau chiar mai complicate. La două zile după ce Turcia se recunoscuse înfrântă, pe 1 iunie 1913, Serbia și Grecia semnau un tratat (inițial secret) împotriva Bulgariei ‒ Bulgarie care nu făcuse un secret din faptul că-și dorea porturile Salonic și Kavala. Noul conflict a fost un cadou pentru Austro-Ungaria (interesată ca învingătorii Turciei să se lupte între ei) și o surpriză neplăcută pentru Rusia. Instigată, foarte probabil, de Viena, Bulgaria ataca Serbia pe 29 iunie 1913. Pornea astfel al Doilea Război Balcanic.

 La Bucureşti, regele Carol I – gestionarul indiscutabil al politicii externe a țării ‒ a intuit de la bun început mizele crizei. Temător de Rusia (pe care o știa în spatele antantei balcanice din 1912) și la fel de temător de o Bulgarie cu pretenții de a deveni o putere regională (în 1913), Carol I n-a avut ezitări în a trece Dunărea cu armata, la mijlocul lui iulie 1913, împotriva bulgarilor. Din păcate, legenda acestei campanii este încă una caricaturizată la noi: se repetă ad nauseam că armata română s-a luptat mai mult cu puricii decât cu bulgarii etc. E clar că o campanie în Balcani, în plină vară, nu putea fi ferită de deficiențe igienice – de genul celor pe care, după 1914, la Marna, la Verdun etc., le vor întâlni pe front și armatele occidentale. Ceea ce contează, cred, este faptul că al Doilea Război Balcanic a fost, din perspectiva României, un război în care ne-am implicat din necesitate geostrategică, și nu din ambiție (un war of necessity, și nu un war of choice – cum ar spune, azi, politologul Richard N. Haass ). Intrarea armatei române a contribuit la dezechilibrarea raportului de forțe (în defavoarea Bulgariei) – și nicio surpriză că tratatul de pace de după cel de-al Doilea Război Balcanic, dintre Bulgaria și învingători, a fost semnat la Bucureşti, în august 1913. Desigur, este o altă discuție dacă anexarea de către Bucureşti a Dobrogei de Sud (sau Cadrilaterului) a fost o idee fericită sau nu (prin consecințele sale).

 Așadar: un proiect inițial nobil, cel al alianței unor mici state creștine în lupta pentru independența lor față de Imperiul otoman (1912), s-a terminat, în anul următor (1913), printr-o luptă deloc creștinească între chiar acele state mici. O primă concluzie: chiar dacă s-au purtat în Balcani, conflictele de aici au avut ecouri geopolitice mai extinse. A fost un nefast preambul al Marelui Război ce avea să urmeze. Cred că istoricii viitorului vor sesiza mai bine legătura directă dintre conflictele din 1912-1913 și 1914-1918.

„Trilema” românească: De ce împotriva Germaniei? De ce în vara lui 1916? De ce peste Carpați? 

 Aceste detalii preliminare sunt necesare pentru a înțelege mai bine intrarea noastră în Marele Război, în august 1916 – și mai ales modul în care s-a făcut. O carte a profesorului Lucian Boia vorbește magistral despre o dilemă: intrarea în război alături de Germania sau împotriva ei. Dar realitatea a fost încă și mai complexă: nu a fost o dilemă, ci o trilemă. Existau trei opțiuni, care priveau a) alianța la care aderam, b) momentul intrării în război și, tototadă, c) direcția de atac. Deși mărețul rege Carol I a murit (în septembrie 1914) de inimă rea, cum se spune în popor, grav afectat de faptul că elita politică nu-i ascultase dorința de a intra în război de partea Puterilor Centrale, trebuie să acceptăm că atunci, în 21 iulie/3 august 1914, la Consiliul de Coroană care a decis primii doi ani de neutralitate, toate opțiunile propuse, deși incompatibile, aveau logica lor.

Prima întrebare – dacă nu era mai bine să ne alăturăm Germaniei și Austro-Ungariei ‒ trebuie să ia în calcul următoarele elemente:

1) Pe de o parte, dorinţa regelui Carol I de a urma alianţa cu Puterile Centrale nu pleca din originea lui germană şi nici din tratatul din 1883 cu Austro-Ungaria şi Germania (ale cărui limite diplomatice regele român le cunoştea foarte bine – doar el fusese garantul său, în total secret faţă de opinia publică, presă şi chiar clasa politică). Carol I era mai curând obsedat de pericolul rusesc: o Rusie învingătoare, care ar fi ajuns la Strâmtori şi la Constantinopole, ar fi însemnat, credeau el și alți lideri politici români, catastrofa României (şi, foarte probabil, pierderea Dobrogei, pe care România o câştigase în timpul domniei aceluiaşi Carol I, în urma Războiului de Independenţă).


 2) Pe de altă parte, premierul Ion I. C. Brătianu şi cei (majoritari) care au susţinut neutralitatea aveau dreptate când spuneau că tratatul din 1883 nu era deloc constrângător: el era aplicabil în cazul în care Austro-Ungaria ar fi fost atacată ‒ or, pe 28 iulie 1914, Austro-Ungaria declarase război Serbiei! În aceste condiţii, nici România şi nici Italia nu erau obligate să intre în luptă (expectativă pe care, de altfel, au adoptat-o ambele).

Paradoxul situaţiei face că, inclusiv în acel ceas al 12-lea, conflictul ar mai fi putut fi evitat: unii autori – precum Christopher Clark ‒ sugerează că evoluția crizei ar fi fost alta dacă Austro-Ungaria ar fi atacat mai repede Serbia (când, după atentatul de la Sarajevo, opinia publică europeană era de partea Vienei) și nu ar fi așteptat o lună de zile – timp în care suspiciunile marilor puteri s-au accentuat, propaganda națiunilor s-a calibrat, iar calculele diplomatice s-au nuanțat. Chiar dacă este pură istorie contrafactuală, voi spune că, în cazul unui atac rapid, drept ripostă, al Vienei asupra Belgradului (imediat după atentatul din 28 iunie, de la Sarajevo), România s-ar fi poziționat foarte probabil de partea victimei ofensate (adică Austro-Ungaria). Dar luna care s-a scurs, sub amăgirea păcii remanente, n-a făcut decât să infecteze rana continentală. Pe 29-30 iulie 1914 (imediat după atacul Vienei asupra Belgradului), perfidul Albion, cu inteligenţa pragmatică a diplomaţilor Londrei (de urmărit şi azi!), a încercat o ultimă mediere: Marea Britanie a invitat Berlinul să facă presiuni asupra Vienei şi să-i sugereze că Antanta nu se opune ca Austro-Ungaria să dea „o mică lecţie” Serbiei şi să ocupe „temporar” Belgradul. Numai că Germania a considerat infamantă propunerea, iar Rusia a cerut ca, înaintea oricărei negocieri, atacul austriac asupra Belgradului să fie stopat. Alianţele, oricât de discutabile păreau, iată că începeau să funcționeze . Somnambulii mergeau către război. Europa, ca un Santiago Nasar cu milioane de fețe, nu știa nimic despre crima în pregătire. În cazul României, binomul ad hoc numit Ion I. C. Brătianu și Regina Maria au determinat, în vara lui 1916, intrarea României în război împotriva Austro-Ungariei și alături de antanta anglo-francezo-rusă. Evidențiind aceste nume, nu trebuie pierdute din vedere celelalte, care gândeau la fel: în primul rând regele Ferdinand, ca și marea majoritate a elitei politice. Opinia publică, în cea mai mare parte, chiar dacă era suspicioasă la adresa Rusiei, era clar de partea Franței și Angliei. Desigur, intrarea în război a fost un calcul politic – în astfel de cazuri, idealismul e mereu pe loc secund.

O mențiune: țările din Antanta au fost primele care au promis României Transilvania, dar nu și singurele. La începutul verii, cu cât semnele, zvonurile și informațiile speciale se adunau – în sensul unei intrări a României în război de partea Antantei ‒, Berlinul a sugerat Bucureștiului (iunie 1916) că, în schimbul menținerii neutralității (măcar), ar putea avea în vedere pretențiile românești asupra Ardealului. Dar era prea târziu.

A doua întrebare este dacă momentul verii 1916 a fost cel mai bun dintre cele posibile – și, iarăși, orice răspuns alternativ ne plasează tot în istoria contrafactuală. S-ar fi putut altcândva? Desigur, da ‒ dar tot ce urmează de aici ar fi speculații. În istoria reală, vecina (indirectă) de la Sud, Turcia, a semnat încă din 2 august 1914 un acord secret cu Germania – iar din noiembrie același an s-a aflat în stare de război cu Franța și Marea Britanie. La drept vorbind, Germania a fost mai curând stânjenită de această alianță – dar Berlinul accepta, în același timp că, în mod natural, Turcia, din motive pe care azi le-am numi „geopolitice”, nu putea fi în aceeași tabără cu Rusia. Pe 23 mai 1915, Italia declara război Austro-Ungariei – și aceasta ca urmare a unui veritabil ultimatum franco-englez. Iar pe 6 septembrie 1915, Bulgaria intra în tabăra Puterilor Centrale, producând criza armatei sârbe și retragerea ei în munții Albaniei – spre bucuria Vienei & Berlinului și spre marea uimire a Parisului și Londrei, iluzionate în ideea că Bulgaria nu poate să se plaseze în altă tabără decât cea a „fratelui mai mare rus”.

Așadar, la sfârșitul anului 1915 România era practic încercuită de Puterile Centrale – cu excepția Nordului, unde, de la Vest de Riga letonă și până la granița României, frontul dintre autro-ungari și ruși păruse a se stabiliza. O mențiune privind armata rusă: după unele probleme de la începutul războiului din Galiția, rușii și-au revenit notabil și au rezistat o vreme acolo unde nimeni nu le mai dădea vreo șansă. Generalul Paul von Hindenburg (viitor șef al Marelul Stat Major al armatei germane din august 1916) nota, în decembrie 1915, că „ursul rus a scăpat din legăturile în care doream să-l prindem” ; e drept că, peste un an, în 1917, armata rusă se va prăbuși – în contextul revoluționar – mai repede decât inamicii sau aliații săi ar fi putut bănui.


Anul 1916 a început relativ bine pentru alianța spre care tindeam. În februarie, începea marea bătălie a Verdunului, care va dura până în decembrie acel an – aceasta a fost marea încercare a armatei germane de a lichida rezistența franceză. La începutul lui iunie, trupele ruse ale generalului Brusilov porneau în Nord-Vestul României ofensiva împotriva austro-ungarilor, al căror front era străpuns pe 350 de kilometri – cu sacrificiul a aproape un milion de soldați ruși, obol de luptă pe care armata țaristă nu-l va mai putea recupera vreodată. Tot la începutul lui iunie 1916, în timp ce ambasadorul Germaniei la Bucureşti sugera continuarea stării de neutralitate promițând negocierea Transilvaniei, mareșalul francez Joseph Joffre se deplasa la Londra și încerca să-i convingă pe britanici să participe la ofensiva de la Salonic, în sprijinul viitoarei intrări în război a României. Dar Londra a rămas sceptică în privința reușitei acelei operațiuni – iar Bucureștiul nu a fost anunțat despre acest impas tactic. În consecință, cel puțin pe hartă, intrarea României în război trebuia însoțită de două mișcări de sprijin aliat: continuarea ofensivei rusești în Nord și revitalizarea frontului de la Salonic, în Sud. Din rațiuni diverse, care nu cad în totalitate în vina aliaților, aceste două condiții nu s-au materializat. Dar, în egală măsură, intrarea în război a fost întârziată și de negocierile diplomatice ‒ premierul Ion I. C. Brătianu dorind să obțină de la toți aliații recunoașterea țelului național românesc privind Transilvania (dacă aliații chiar internționau să-și respecte promisiunile reprezintă un alt subiect, pe care istoricii îl dezbat încă).

Și astfel ajungem la cea de-a treia întrebare: a fost atacul nostru peste munți („Treceți, batalioane române, Carpații!”) cea mai bună alegere pentru startul campaniei? Pur teoretic, am fi putut ataca Austro-Ungaria în Nord, spre Bucovina, sau în Sud-Vest, spre Banat. În realitate, conform planurilor, după intrarea în război din 27 august 1916 principalele operațiuni urmau să fie ofensiva spre Vest, în Transilvania, și defensiva în Sudul țării, pe linia Dunării (și Cadrilaterului) până la Marea Neagră. La drept vorbind, frontul total al României era oricum uriaș: din Nord, din Bucovina, pe linia Carpaților până la Orșova, apoi pe Dunăre până la noile granițe din 1913 ‒ peste 1000 de kilometri, pe care armata română de circa 600.000 de combatanți trebuia să împletească ofensiva și defensiva. Indiferent de calculele și planurile militare (în momentul atacului din 27 august, superioritatea în privința forțelor combatante din Ardeal era de partea noastră), trebuie spus că ofensiva în Transilvania a fost logică și legitimă: ea a avut și rolul, deloc simbolic, al unei declarații politice ‒ am atacat acolo dorind să arătăm clar care era pentru noi scopul războiului.

Război care, peste Carpați, a început bine. Dar, la câteva zile, avea să vină, ca un duș rece, dezastrul din Sud, de la Turtucaia.


""