Întoarcerea religiosului în societatea modernă
Pe parcursul anilor ’60-’70 Biserica Catolică a suferit o criză de proporţii, care i-a surprins pe mulţi, având în vedere stabilitatea organismului. Multitudinea de abjurări politice, plecarea unui număr mare de preoţi, contestarea autorităţii au arătat însă că lucrurile nu stau chiar aşa…Presa vorbea despre prăbuşirea creştinismului şi în general a religiei.
Prezenţa religiosului în viaţa cotidiană oricum se diminuase considerabil, deci nu era nici pe departe exagerat să se vorbească despre triumful secularizării, în condiţiile modernizării, consumerismului, individualismului.
Dar iată că nu s-a petrecut chiar aşa. Sfârşitul religiei pare mai degrabă o revoltă împotriva instituţiilor specializate decât împotriva credinţei în sine. În mod vizibil asistăm astăzi la o reînviere a sentimentului religios, a confesiunilor, atât în Europa cât şi în afara ei. Iar credinţa se afişează, mai mult sau mai puţin ostentativ, vedem asta în mărcile exterioare:kipa la evrei, voaluri la musulmani, crucea la vedere la creştini. Manifestarea discreţiei, cum se petrecea odinioară, nu mai este un obicei. Ba în plus se pare că a reînviat şi misionarismul. Primirea mesajului este mai puţin importantă decât formularea acestuia, iar transmiterea sa a fost clar facilitată de mijloacele media. Teleevangheliştii americani de pildă orchestrează adevărate show-uri, dar nici predicatorii musulmani nu se lasă mai prejos în răspândirea islamului fundamentalist. Francisc I sau Dalai Lama sunt personalităţi mediatice de mare succes.
Avem până la urmă o căutare a identităţii, dar şi o afirmare puternică a sa, pe logica individualismului. Totodată, această căutare se exprimă şi prin aplecarea spre studiul religiei, fie că este teologie creştină sau tradiţie ebraică sau orice altceva, preocupări şi ele de succes dacă ne luăm după vânzările reeditărilor. De ce bunăoară teribila pasiune pentru Catehismul Bisericii Catolice, cartea oficială despre dogme? Poate că este o nevoie de certitudini, de repere, o admiraţie care se preface într-o mişcare cu iz existenţialist dacă ne gândim la grupurile de rugăciune sau adunările organizate de comunitate. Fel şi fel de practici religioase, unele mai laxe, altele foarte riguroase.
Aceeaşi dorinţă de identitate şi apartenenţă nu ocoleşte, ba chiar stimulează atitudinile sectare, exclusiviste, îndreptate împotriva anumitor aspecte ale lumii moderne sau ale întregului sistem, demonizat şi renegat. Într-o epocă de dialog religios, în care se generalizează schimburile de idei din cele mai diverse, asistăm totodată şi la o competiţie între credinţe. Competiţie care nu rareori încă mai iau aspectul vechilor războaie religioase. Să ne gândim la hinduiştii şi musulmanii din India sau la sectele protestante şi tradiţia catolică din America latină. Micile secte o duc de altfel mai bine decât marile grupuri, bisericile aflate în criză internă, lipsite de coeziune.
Către un Dumnezeu impersonal
Dar reacţia identitară a religiosului nu este decât una din probleme. De fapt, ostentaţia relansării cultice este mai slabă decât ne este prezentată de mass-media, dar acţiunile uneori violente au un impact deosebit asupra opiniei publice. Mai răspândite sunt credintele vagi, imprecise, nebuloasa sincretismului religios. Practicile din Orient cunosc o ascensiune deosebită, poate şi pentru că reduc religiosul la preocuparea pentru îmbunătăţirea sinelui, pentru regăsirea şi accesarea potenţialului maxim al fiintei umane. Ce să mai zicem de pasiunea pentru megie, ocultism, parapsihologie, atrologie, chiromanţie, spiritism, ufologie? Factorul comun este căutarea fericirii, obţinută prin acapararea unor cunoştinţe extrasenzoriale, prin iniţierea în tainele universale.
Credintele nu sunt exclusive în spaţiu şi timp, ele se pot schimba, se pot combina, totul depinzând de satisfacţia subiectului. Funcţionează terţul neexclus. Ca să dăm un exemplu din medicină:întâi se apelează la medicul generalist, apoi la specialist, şi dacă nimic nu mai funcţionează, ba uneori chiar şi de la început, se recurge la medicina alternativă, la homeopatie, acupunctură, etc. Si să nu uităm un alt aspect care poate tulbură mai mult decât multe alte aspecte ale întoarcerii religiosului:faptul că nu puţine companii apelează la astrologie sau numereolgie pentru a angaja cadrele…Cu alte cuvinte, şi epoca actuală este un amestec savuros de raţionalitate şi iraţionalitate.
Apelul tot mai frecvent la spiritualitatea extremului orient, la aventura interioară, de recuperarea a sinelui pe care o propune aceasta, cu sau fără îndrumarea unui guru, vorbeşte şi despre insatisfacţia occidentalilor în faţa propriilor tradiţii. Poate şi pentru spiritualitatea, în sensul ei mistic cel mai pur, nu mai ocupă primul plan, devansată de organizarea birocratică, dogmatism sau voluntarism moral. Şi din tradiţia creştină oamenii tind să-I reţină mai mult pe marii mistici, de tipul lui Meister Eckhart. Evreii reţin mai multe despre kabbalah, iar musulmanii despre sufism. Per ansamblu avem de-a face cu o relativizare a religiilor consacrate, cu un Dumnezeu mai vag, mai impersonal, un soi de panteism.
Toată această reînnoire religioasă sub forma unei credinte fără frontiere este percepută de miscarea New Age drept o intrare într-o epocă nouă, o eră a spiritualităţii profunde care va lua în seamă toate dimensiunile omului, în care contrariile se vor reconcilia şi diviziunile religioase vor dispărea, în favoarea conştiintei universale. Separarea va ceda în favoarea unităţii. Şi poate că, într-adevăr, schimbăm paradigma şi ne îndreptăm spre un postmodernism care va dori să recupereze acel illud tempus…
Şi în sânul bisericilor consacrate au loc modificări. Mulţi evrei vor să se întoarcă la iudaismul ortodox, islamul experimentează mişcări de pietate, mişcarile evanghelice din protestantism o duc foarte bine chiar dacă mizează pe o lectură literală a Bibliei şi sunt extrem de conservatoare. Tendinţa penticostală s-a înrădăcinat puternic inclusiv în Biserica catolică. Miscarea insistă îndeosebi asupra laturii emoţionale a credintei, durerea din cauza păcatului, bucuria în faţa convertirii, fenomenele extraordinare ca vindecarea sau profeţia.
“Carismaticii”, reprezentaţi prin mişcări autonome sub conducerea unui păstor, au contribuţii recunoscute de Biserica catolică, dar nu de multe ori au fost criticaţi pentru sectarismul lor. Religiile emoţionale şi terapeutice cunosc o mare înflorire, răspunzând mentalităţii contemporane de a pune pe primul loc experienţele trăite şi sănătatea trupească. Dar sunt şi un soi de compensaţie a raţionalităţii rigide a mediului de lucru, a rolurilor publice pe care le joacă mereu. O nevoie de libertate, de depăşire a cotidianului. Numai că din păcate, de multe ori tocmai cei care îşi revendică autonomia sufletească ajung din nou supuşi, de data aceasta indivizilor care pretind elevarea spirituală…
Având în vedere toate aceste manifestări, mai vechi sau mai noi de credinţă, putem vorbi despre un regres al secularizării? Nu, dimpotrivă, aceasta continuă ca şi până acum, fără instanţa religioasă. Dar asta nu înseamnă nici contrariul, adică eliminarea religiosului, care va continua şi el să facă parte din lumea noastră interioară, de multe ori ca o reacţie în faţa unui lumi care pare uneori lipsită de sens…
Recomandare:
Mayer, J.F., Les Nouvelles Voies Spirituelles, Lausanne, 1993.
