Interviu-document nepublicat în România. Regele Mihai, în septembrie 1989: „Sunt în mod legal şeful statului România“
La începutul lui septembrie 1989, în satul Versoix, complet calm, reşedinţa regelui Mihai, cu nimic deosebită de vilele vecine:mi-a deschis chiar el, şi tot el mi-a servit un ceai;nici urmă de personal. Tocmai această simplitate m-a fermecat. Mi-am dat seama, pe măsură ce vorbeam, că ea definea nu un aşa zis rege burghez, ci o aristocraţie mai subtilă, de structură, nu de gesticulaţie.
Tot ce a spus a mers în acelaşi sens:nu mi-a vorbit nici de sus, nici ca martor al istoriei, ci ca un om care a făcut istorie, dar cu simplitate, fără emfază. Acelaşi lucru îl recitesc acum în text, retraducându-l în română după 17 ani căci discuţia noastră de atunci, din română, a trebuit să fie tradusă în olandeză de Jan Willem Bos. Regele Mihai vorbea o română extrem de curată, fără pic de accent, cu expresii cotidiene, dar nu ironice, ci serios, respectuos chiar faţă de adversar. Niciun cuvânt tăios, nici faţă de comunism, deşi l-a combătut, nici faţă de tatăl său, Carol al Il-lea, deşi a refuzat să-l mai vadă după ce acesta a plecat din ţară. Interesul penru fapte, nu pentru verbalizarea lor, această transparenţă a discursului este, şi a fost totdeauna, cred, transparenţa firii sale. Un om care vorbeşte la fel de egal despre vizita sa la Regele Angliei, după război, în Palatul Buckingham, încercând, fără succes, să-l convingă să ajute România invadată de Stalin, precum vorbeşte mai târziu despre cum testa aparate radar în Elveţia, este, cred, o mare personalitate pentru că numai aceasta se poate înălţa de-asupra evenimentelor, şi nu să rămână, vorba cronicarului, „sub vremi“.
Mihai se considera Şeful legal al Statului Român, aşa cum cotidianul NRC a ales să titreze pagina din ziar – het wettige staatshoofd van Roemenië – referindu-se la Constituţia din 1923, singura neimpusă nici de dictatori interni, nici de ocupanţi sovietici. Alt text de referinţă, el, ca Rege nu (re)cunoştea. El vorbea de lege şi după lege. Nu cerea tronul înapoi, ci dorea doar să revină, îndată ce se va putea, pentru „a-şi sufleca mânecile“ şi a se apuca de lucru. Nu puterea, ci refacerea ţării, era obiectivul lui, motiv pentru care un eventual vot despre monarhie putea să mai aştepte. Regăsesc aici, la nivel politic, aceeaşi simplitate şi directeţe ca şi în restul comportamentului său. Nu ştiam atunci, în septembrie, că după numai 3-4 luni va cădea Ceauşescu. Nu mă refer aici la modul în care Regele, după Revoluţie, nu a fost lăsat să intre în ţară, ci chiar întors din drum o dată, de poliţie. Vreau numai să spun că simplitatea nobilă a viziunii lui politice era atunci, în septembrie, aceea a unui om din „vechiul regim“, crescut în spiritul legii, nu al puterii, sau al manipulării ei. Nu este naivitate în această viziune, ci un respect al legii drepte, tot una, pentru el, şi atunci când l-a înfruntat pe Antonescu, ori pe Groza, şi când lucra într-o întreprindere, şi când vorbea cu mine, un necunoscut. Viziunea lui asupra evenimentelor este istoric perfect exactă şi a fost repetată de nenumărate ori. Atunci era, însă, pentru prima oară că aceste adevăruri erau spuse celor mai tineri care nu participaseră la evenimente, ca mine însumi. Am fost uluit. Aveam 52 de ani şi el, doar la 24-25, dar înfruntase puteri care sfărâmaseră ţara mea şi pe părinţii mei şi de care eu scăpasem prin noroc. El nu, le înfruntase, singur. Mitologizez? Poate, dar într-o anumită dimensiune, acest mit este Istorie.
