Interpretarea comunistă a istoriei

În opinia celor mai importanți teoreticieni ai comunismul. Karl Marx și Friedrich Engels, proletariatul care reprezenta „noul om’’ își are orginea tocmai în antichitate, mergându-se până la susținerea faptului că răscoala lui Spartacus avea o origine socială. Într-adevăr, statutul sclavilor în Roma antică era unul cel puțin modest, dar tot ce a intenționat vreodată Spartacus a fost să evadeze pentru a putea ajunge înapoi în Tracia. Istoricii comuniști au mers mai departe, definind Franța de la 1789 sau Anglia anilor 1600, drept state „sclavagiste”. Teoria este total eronată, la acele vremuri aceste două state fiind într-o continuă dezvoltare:ele nu pot fi definite la acea vreme ca fiind feudale sau capitaliste.

Mitologia comunistă se defineşte înainte de toate ca filozofia istoriei. Ambivalenţa lui Marx-omul de ştiinţă dublat de utopist-lasă să planeze un echivoc asupra virtuţilor şi viciilor teoriei sale istorice (şi ale adaptărilor sale ulterioare). Abordarea sociologică, reliefarea faptelor economice şi sociale, analiza problematizată, un fel de structuralism "avant la lettre" fac din el un pionier al noii istorii. O istorie mai puţin evenimenţială şi narativă, o istorie conceptualizată şi mai deschisă întrebărilor şi aspiraţiilor omului contemporan.[1]

Mihai Roller, istoricul de serviciu al noului regim

Petru Groza și membrii guvernului comunist încep excluderea membrilor Academiei Române care nu erau de acord cu noua politică de stanilizare a țării, care afecta și domeniul cultural. Adevărata epurare a membrilor Academiei are loc după abdicarea forțată a regelui Mihai.

La 9 iunie 1948 însă, o mare parte din vechii academicieni au fost excluși (îndeosebi membrii marcanți ai fostelor partide istorice, dar și persoane care se manifestaseră critic la adresa P.C.R.), fiind înlocuiți cu oameni fideli noii puteri. Motivul principal pentru care toți acesti academicieni au fost îndepărtați și ulterior chiar încarcerați l-a constituit fosta lor implicare politică, și nu activitatea desfașurată în plan științific. Marea majoritate a celor care le-au luat locul nu avea însă o activitate științifică care să le permită accederea în forul suprem al știintei din România, fiind persoane cu o poziție periferică în profesia lor. Rolul lor era însă acela de cerberi ideologici, de instrumente de impunere a noii politici culturale, mult mai importantă fiind adeziunea totală la comunism. În istoriografie, cele mai ilustrative exemple sunt Mihail Roller, Petre Constantinescu-Iasi, Victor Cherestesiu, Ladislau Banyai sau Barbu-Câmpina, istorici de partid care au ocupat poziții importante în sistem.[2]

Unii dintre cei mai importanți savanti al acelor vremuri sunt excluși:Simion Mehedinti, Alexandru Lapedatu, Dimitrie Gusti sau Ion Nistor. Înlocuitorii lor aveau să urmeze politica PMR, adică, în acea vreme, politica Moscovei.

Născut la 6 mai 1908 la Buhuși, într-o familie cu origini evreiești, Roller își face studiile tehnice la Paris și Berlin. Se remarcă însă prin activități ilegale de membru al P.C.R. În 1940 pleacă în Basarabia, de unde ajunge în capitala U.R.S.S.-ului, unde urmează până în 1944 cursurile Facultății de Istorie ale Universității din Moscova. Deține diferite funcții propagandistice în cadrul P.M.R, iar în perioada 1948-1955 este profesor și șef al catedrei de istorie din cadrul Academiei Militar Politice din București.  Roller dorea introducerea studiilor marxiste în cadrul învâțâmântului superior:„Trebuie sa introducem în universitati studierea marxism-leninismului […]. Trebuie rezolvat radical această problemă”[3]

Noua viziune a lui Roller asupra istoriografiei românești era una tranșantă:ideiile venite de la Moscova aveau să fie implementate până la cele mai mici detalii.

Dintre acestea, amintim:preamărirea U.R.S.S. și a lui Stalin, viziune extinsă și asupra Rusiei țariste si a migratorilor slavi (Roller afirma că studiul marxism-leninismului duce la „însușirea culturii cei mai înaintate din lume – cultura sovietică”);condamnarea celorlalți factori externi, îndeosebi a acelora de inspirație occidentală, începând cu Roma antică (de altfel, în scurt timp, regimul a decis închiderea bibliotecilor de limbă franceză, italiană, americană și arestarea persoanelor care le frecventau);condamnarea vechilor clase dominante din trecut boierimea („tradătoare” în favoarea otomanilor) si burghezia („cosmopolită”, „supusă imperialiștilor capitaliști” etc.) – și minimalizarea rolului personalităților istorice românești.[4]

Roller încerca să grăbească procesul rescrierii istoriei României. În opinia sa:„neîntocmirea unei noi istorii a României ar fi însemnat a lasa în mâna dusmanului de clasa o armă ideologică împotriva clasei muncitoare”[5]Astfel, Mihai Viteazul devenea omul împăratului Rudolf, alipirea Basarabiei în 1918 devenea o intervenție imperialistă a statului burghez, iar demonstrațiile și protestele comuniste din perioada interbelică erau tratate în detaliu și descrise ca evenimente de prim rang în istoriografia românească. După o greșeală politică și, probabil, teama de represaliile lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Roller se sinucide la 21 iunie 1958. Ulterior, după instalarea lui Ceaușeșcu și începerea destanilizării României, operele lui Roller sunt trecute în umbră, deoarece acestea nu corespundeau cu noua politică național-socialistă.

Cazul  Petru P. Panaitescu

Membru corespondent al Academiei Române din 1934, P.P. Panaitescu este activ politic, susținând mișcarea legionară. În timpul guvernării legionare este numit rector al Universității din București. Ulterior după instalarea guvernului comunist este iertat pentru trecutul său. Motivul? P.P Panaitescu era profesor de istorie slavă. Așadar, comuniștii trec cu vederea trecutul său legionar, dar Panaitescu nu mai are parte de activitatea academică din perioada interbelică. Scrie puțin, majoritatea operelor sale având ca subiect legăturile istorice ale românilor cu rușii sau activitatea țărănimii din principatele române.  Lucrările sale sunt cenzurate, acest lucru determinându-l pe marele istoric să se oprească din scris.

Național-comunismul

După 1960, cu pași mici, dar constanți, instalarea național-comunismului duce la modificări în istoriografia română. Supunerea față de politica URSS se schimbă, iar rolul slavilor în istoria românilor este treptat redus. Mihai Viteazul redevine un simbol național, iar personalitatea lui Ștefan cel Mare nu mai este atacată. Curentul dacic are câștig de cauză, rolul romanilor fiind treptat minimalizat. Avram Iancu nu mai este considerat un contrarevoluționar, iar revoluția de la 1848 nu mai aparține exclusiv burgheziei. Desigur, rolul țăranului-muncitor își păstrează un loc marcant în istoriografie.

Istoriografia română a avut de suferit în timpul comunismului, iar foștii ei exponenți au devenit martiri, fiind înlocuiți de oameni ai partidului cu o lipsă crasă de cultură. Experimentul comunist rămâne un eșec petru români atât în domeniul politic cât mai ales în cel cultural.

[1]Lucian Boia, Mitologia științifică a comunismului, Editura Humanitas, București, 2011, p. 92

[2]http://diam.uab.ro/istorie.uab.ro/publicatii/colectia_auash/annales_10/studii/10%20liviu_plesa.pdfaccesat la 16.12.2013

[3]Arhivele Nationale Istorice Centrale (în continuare:A.N.I.C.), fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr.9/1948, f. 5.

[4]http://diam.uab.ro/istorie.uab.ro/publicatii/colectia_auash/annales_10/studii/10%20liviu_plesa.pdfaccesat la 16.12.2013

[5]Mihail Roller, Realizari si sarcini noi pe tarâmul stiintelor istorice, în Studii. Revista de istorie si filozofie, nr.

4/1949, p. 15.