Autor 3871 vizualizări


Între 1946 și 1954 a avut loc așa numitul „război din Indochina”, unde s-au înfruntat, Franța colonială, și patrioții vietnamezi, laoțieni și cambogieni, una pentru a-și păstra dominația, cealaltă pentru a-și obține independența. 

Colonialism vs naționalism

Războiul a fost deznodământul unui secol de prezență franceză în peninsulă. Prezența a debutat în 1867 cu instaurarea protectoratului asupra Cambodgiei, Laosului 1895, și Tonkinului, 1897. Metodele folosite de Metropolă, au resuscitat sentimentele naționaliste ale localnicilor. Totuși, Franța a încercat prin înființarea unor instituții, atragerea indigenilor la administrarea locală.

În 1913 sunt înființate Camere Consultative în Tonkin și Annam, extinse în 1920, în Cambodgia, și în 1923, în Laos. Dar regimul electoral restrictiv nu permitea accesul elitelor tradiționale și celor formate sub impactul francez, la puterea politică. Constituirea după 1906 a unor partide politice nu este privită cu ochi buni de Franța, care trebuie să facă față unor noi provocări: panasiatismul promovat de Japonia, și naționalismul importat din China.

După modelul chinez, în 1927 este creat Partidul Naționalist Vietnam care decide să lupte împotriva Franței. Insurecția declanșată de acesta la Tonkin, în februarie 1930, este dur înăbușită de francezi. Efectele au fost contrare, idealul independenței fiind preluat de comuniști, care sub conducerea lui Ho și Min, înființează în 1930 Partidul comunist indochinez. Înaintea celui de-al doilea Război Mondial, Franța se confrunta cu intențiile expansioniste ale Japoniei, în fața cărora a încercat un compromis.

În schimbul recunoașterii suveranității franceze, Japonia obținea unele concesii militare și economice. Dacă Japonia a încercat să-și atragă aspirațiile naționaliștilor, francezii au promovat localnici în administrație. În 1941, forțele naționaliste au creat în China, Liga revoluționară pentru independența Vietnamului – Vietminh, condusă de Ho și Min. Pe parcursul războiului, Vietminh, a fost sprijinit militar de China și SUA.

Datorită acestui ajutor și fiind convinși că aliații pregătesc o debarcare, Japonia a ocupat Peninsula, și la 10 martie 1945, proclamă independența Annamului, Laosului și Cambodgiei. Acesta nu a durat, pentru că pe fondul prăbușirii Japoniei, Vietminh declanșează, la 13 august 1945, o insurecție generală care duce, la 19 august, la ocuparea Hanoiului, unde, la 2 septembrie 1945, Ho și Min proclamă independența Republicii Democrate Vietnam.

Francezii se reîntorc la 5 octombrie, când generalul Leclesc debarca la Saigon în fruntea unităților corpului expediționar. Franța nu mai putea reveni la situația de dinainte de 1940 pentru că în primul rând trebuiau reașezate raporturile cu statele din Peninsulă. De Gaulle nu era ostil reformelor, dar mai întâi trebuiau restabilite pozițiile pierdute, iar Tonkin era dificil de obținut de la Ho și Min.

După lungi negocieri, la 6 martie 1946 trimisul Parisului, Sean Sainteny, semnează cu Ho și Min o înțelegere care făcea din Republica Vietnamului un stat liber în cadrul Uniunii Franceze și Federației Indochineze. Erau prevăzute referendumuri pentru a delimita întinderea exactă a autorității sale, iar prezența militară franceză era stabilită pentru cinci ani. 

Franța cere ajutorul S.U.A.

Guvernul francez a fost nemulțumit de termenii acordului, dorind renegocierea lui, negocieri care eșuează. Totuși, la 15 septembrie, s-a ajuns la un modus vivendi referitor la încetarea ostilităților. Izbucnirea războiului era iminentă, și la 19 decembrie 1946, Vietminh-ul atacă Hanoiul. Franța a încercat să dea conflictului o soluție militară, dar și politică în aceeași măsură.

Militar, ofensivele corpului expediționar nu au dat rezultatul așteptat, deoarece trupa era formată din voluntari și auxiliari africani și asiatici, ofițerii provenind din armata regulată. În plus tehnica nu era performantă, iar trupele cerute ca întăriri nu au fost trimise. În plan politic lucrurile nu stăteau la fel. Franța încerca să găsească parteneri cărora să le cedeze o parte din suveranitate.

Franța cerea la 15 septembrie 1949, prin vocea ministrului său de externe, Robert Schumann, ajutorul SUA, ajutor dat de americani sub forma echipamentului militar. Lucrurile se complică, când la 18 ianuarie 1950, guvernul de la Beijing recunoaște Republica Democrată Vietnam, gest urmat și de alte state comuniste, printre care și U.R.S.S. Mai mult, China se angajează să sprijine militar Vietminh, oferindu-i baze de antrenament pe teritoriul său.

Datorită acestui ajutor, trupele franceze sunt înfrânte pe 4 octombrie 1950 la CAO BANG. În fața acestui eșec, francezii sunt nevoiți să evacueze LANGSONG, LAO KAY și HOA BIUH. Numirea generalului Sean de Lattre de Trassigny în fruntea corpului expediționar, redresează situația, reușind să se împiedice ocuparea Deltei Fluviului Roșu, și să-i determine pe americani să sprijine mai intens războiul. Generalii care au urmat la conducerea corpului expediționar, Raoul Salan și Henri Navarre, n-au reușit să redreseze situația.

În cursul anului 1953, o decizie militară favorabilă era o prioritate. Planul lui Navarre avea trei etape: eliminarea inamicului din Delta Fluviului Roșu, restabilirea controlului asupra Annamului, și slăbirea Vietminh în zona Tonkin. Pe teren, planul debutează cu o victorie în Delta Fluviului Roșu, iar debarcarea în Annam reușește.

Giap, comandantul Vietminh, decide schimbarea direcției de atac spre Laos, de unde putea face joncțiunea cu trupele din Tonkin, Annam și Cochinchina. Franța în virtutea tratatului cu Laosul trebuia să-i asigure apărarea. Astfel, Navarre decide ca paralel cu apărarea Laosului să obțină o victorie decisivă. Este începutul “operațiunii Castor”, sau bătălia de la Diên Biên Phu.

Catastrofa de la Dien Bien Phu

La 20 noiembrie 1953, corpul expediționar de parașutiști, 16.000 de luptători de elită sub comanda lui Christian de Castries, este lansat la Diên Biên Phu. Poziția era apărată de șapte linii defensive și o puternică concentrare de artilerie, și părea de necucerit. Dar planurile au fost date peste cap, Giap plasând în jurul fortificațiilor peste 100.000 de oameni și numeroase piese de artilerie.

Pe 13 martie 1954 începea bătălia de 57 de zile și nopți, printr-un atac al Vietminh care capturează fortificațiile GABRIELLE și BEATRICE. Peste câteva zile, o altă fortificație, ANNE-MARIE este cucerită, iar aerodromurile devin inutilizabile. Era clară înfrângerea franceză; de Castries este capturat pe 7 mai, iar pe 8 fortificația ISABELLE capitulează. Pierderile au fost imense, 1142 morți, 1606 dispăruți, și 10.000 de prizonieri, de partea franceză, iar Vietminh a pierdut 20-30.000 de oameni.


Așa cum preconiza Navarre bătălia a fost urmată de negocieri de pace. La începutul anului 1954, în timpul unei conferințe internaționale de la Berlin asupra Germaniei, marile puteri au decis convocarea unei conferințe asupra Asiei, la Geneva. Pe 5 martie premierul francez, Joseph Laniel, prezintă în Parlamentul francez, condițiile încetării focului: evacuarea Laosului și Cambodgiei de către Vietminh; retragerea acestuia din Annam și Delta Fluviului Roșu; dezarmarea sau evacuarea Vietmnih din Indochina. Conferința de la Geneva debutează pe 26 aprilie, cu participarea a 19 țări – SUA, URSS, Anglia, Franța, R.P. Chineză, RPD Coreană, Coreea de Sud, Australia, Belgia, Canada, Columbia, Etiopia, Grecia, Luxemburg, Olanda, Noua Zeelandă, Thailanda, Filipine și Turcia.

Cele două probleme ce urmau a fi discutate erau legate de Coreea și restaurarea păcii în Indochina. Franța se afla într-o poziție ingrată, încercând să mai salveze ce se putea, iar șeful delegației, Bidault, părea intransigent. Delegația vietnameză condusă de Pham Von Dong, ministrul de externe, la presiunea Chinei, admite la împărțirea Vietnamului între nordul controlat de Vietminh și sudul de Armata Uniunii Franceze.

Schimbarea politică de la Paris, Pierre Mendes devine premier, duce la încheierea negocierilor și semnarea acordurilor pe 21 iulie. Vietnamul era divizat de-a lungul paralelei de 17°. Armistițiul trebuia aplicat în 30 de zile sub controlul a două comisii: una mixtă Vietminh - Vietnam, și una internațională - Canada, Polonia, India. Laos și Cambodgia erau recunoscute independente, iar alegerile fixate pentru 29 iulie 1956.

La 9 octombrie francezii se retrăgeau din Hanoi, iar pe 15 mai 1955 și din Haiphong, trupele franceze părăsind sudul în aprilie 1956. Impactul pentru Franța e greu de evaluat: uman 75.000 de morți, economic 11 miliarde dolari. Cea mai afectată a fost armata franceză, care va căuta o revanșă, găsită imediat în Algeria, iar ascensiunea lui De Gaulle era rezultatul acestor urmări.