Autor 6636 vizualizări


Perioada interbelică reprezintă un moment de o extremă importanță în ceea ce privește viața politică cât și culturală a României. În genere, în ceea ce privește dezvoltarea, formarea și modernizarea ei. Confruntată mereu cu perioade zbuciumate, România și-a trăit în cele din urmă marele vis al întregirii. După secole de divizare Transilvania, Țara Românească și Moldova – împreună cu regiunile aferente – s-au prins în cele din urmă mână de mână.Unirea Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei cu patria mamă și formareastatului național unitara reprezentat, în timp, aproximativ două decenii. O perioadă extrem de scurtă dacă ne raportăm la trecutul secular al provincilor românești. Însă o perioadă care îşi va pune amprenta pe tot ce va reprezenta România. Din punct de vedere cultural în doar două decenii perioada interbelică a reușit să propulseze România într-un salt atât de mare încât cu greu mai poate fi egalat. A fost o fascinantă lume în care în cele două decenii am avut parte de intrigă politică, jocuri monarhice amoroase, corupție, modernizare, reforme, afrimarea naționalismului și ultranaționalismului, nașterea extremelor de stânga și dreapta, primele semnale spre totalitarism și dictatură, regim autoritar monarhic dar foarte important și un mare succes cultural pe plan literal și nu numai.

Tot acest peisaj interbelic cu domni eleganți și domnițe cochete care traversau Calea Victoriei într-o caleașcă având  din punct de vedere social, în spate țăranul român abia ieșit din Marele Război. Acesta, traverseasa o perioadă de emancipare, începea să își ceară dreptul prin reforme și înțelegea importanța politică pe care o avea într-un stat preponderent agrar. Toate, au fost cancerizate timp de patru decenii de regimul comunist care a comandat cenzura perioadei interbelice. Înainte de 1989 cele două decenii atât de esențiale în istoria României au reprezentat un subiect tabu sau un studiu lăsat să decurgă pe directivă de partid și al cărui concluzii și evenimente istorice erau manipulate și raportate în favoarea ideologiei Partidului Comunist. În  următoarele rânduri vă propunem o incursiune în ceea ce a însemnat perioada interbelică românească de la politică externă, internă și până la viața ei socială și culturală.

 

Politica externă a României în perioada interbelică. Tratate și alianțe

 

La finele Primului Război Mondial politica externă a fiecărui stat implicat in conflagrație și nu numai va fi total revizuită. România nu va facea nicio excepție. Ieșită din război prin Pacea de la Buftea – martie 1918 – (preliminară) și Pacea de la București – mai 1918 – (definitivă) aceasta pierde  Dobrogea și lanțul de munți de la frontiera cu Austro-Ungaria iar economia și politica intră în subordinea Puterilor Centrale. În martie 1918 în mijlocul dezastrului, România are parte de un câștig nesperat, unirea cu Basarabia, ca rezultat direct al înfrângerii Rusiei. Urmează la scurt timp ieșirea din război a Germaniei și destrămarea Austro-Ungariei. Pentru o Românie înfrântă alipirea continuă cu Bucovina iar într-un final obiectivul principal al intrării în război, unirea cu Transilvania, la 1 decembrie 1918. Un paradox istoric, intrată în război pentru Transilvania, România se alege și cu Basarabia, printr-o fericită conjunctură. Și toate acestea nu în urma unei victorii, ci în urma unei înfrângeri[1].

 

La finele războiului granițele Europei s-au schimbat. Imperii au plătit prețul suprem și s-au prăbușit. Situația geopolitică din jurul său, a obligat noua Românie întregită să se îndrepte spre o politică externă antirevizionistă prin alianțe care să îi ofere siguranța granițelor. În cele din urmă singurul vecin prieten al României era Marea Neagră.[2].

Cu toate că România purtase lupte grele cu Germanii împotriva cărora obținuse victorii strălucite precum cele de la Mărăști, Mărășești și Oituz și avuse de suportat jaful ocupației germane, Marile Puteri au pregătit tratatul de pace cu Germania fără a îngădui delegației române să participe. Aceasta l-a semnat în prealabil la 28 iunie 1919. În aceste condiții liberalul I.C. Brătianu, seful delegației române cere ca proiectele tratatelor să le fie comunicate din timp pentru a putea fi analizate. Atât părții române cât și celei grecești, polone, sârbe și cehoslovace. Consiliul acceptă să prezinte doar un rezumat al tratatului de pace cu Austria.  În urma unui nou protest al lui I.C. Brătianu și al delegațiilor menționate se obține amânarea emiterii proiectului către delegația Austriei. Documentul conținea clauze care obligau România să accepte amestecul Marilor Puteri în politica internă pe fondul grijii minorităților naționale. Totodată ea este obligată să acorde pentru o perioadă de 5 ani drepul de liber tranzit pentru toate mărfurile și mijloacelor de transport a Puterilor Aliate fără a percepe nicio vamă. În aceste condiții I.C. Brătianu părăsește conferința păcii și demisionează din fruntea guvernului României. După amenințări care au mers până la excluderea României de la Conferință, guvernul condus de Alexandru Vaida-Voievod semnează tratatul de pace cu Austria care recunoștea unirea Bucovinei cu România. Tot în acea zi, 10 decembrie 1919 este semnat și tratatul cu Bulgaria care stabilea granița dintre cele două țări la cea din 1913.

O problemă aparte a ridicat-o tratatul cu Ungaria. Delegația maghiară susținută de unele cercuri politice din Marea Britanie, Franța sau Italia care urmăreau interesul financiar se împotriveau destrămării Ungariei. Cu toate acestea partea română din care făceau parte numeroși oameni abili din punct de vedere politic reușește să susțină punctul exprimat de Adunarea Națională de la Alba Iulia și să demonstreze cu date concrete faptul că Transilvania este un străvechi teritoriu românesc. Guvernul comunist de la Budapesta, de comun acord cu cel bolșevic de la Moscova refuză să își retragă trupele din Transilvania și atacă armata română aflată în Munții Apuseni. După lupte grele în 16-18 aprilie 1919 atacul este respins iar la 20 iulie 1919 armata română începe contraofensiva. Totul se sfărșește cu celebrul episod al ocupării Budapestei la 2 august 1919 iar după ce ordinea fusese restabilită trupele române se retrag în teritoriul național. La 4 iunie 1920 la Trianon este semnat tratatul de pace cu Ungaria prin care se recunoaștea unirea Transilvaniei cu România.[3]

De acum încolo România își îndreaptă politica externă spre asigurarea integrității teritoriale. Astfel se naștere în iunie 1919 Societatea Națiunilordin care România făcea parte ca membru fondator. Pactul avea menirea de a menține pacea și de a evita o nouă conflagrație mondială. Se prevedea angajamentul  tuturor statelor membre de a menține și de a apăra integritatea fiecărui stat semnatar. România a promovat creșterea rolului internațional al acestui tratat militând pentru dezarmare și descurajarea revizionismului. Meritele politicii externe ale României sunt recunoscute prin ocuparea funcției de preșetinde al Adunării Generale al importantului tratat, de către Nicolae Titulescu, de două ori consecutiv în 1930 și respectiv în 1931.


Un nou moment important pe plan extern este nașterea primei alianțe cu caracter regional care se baza pe Pactul Societății Națiunilor mai sus amintit și care avea ca principal obiectiv crearea unui climat de securitate în sud-estul Europei. E vorba de Mica Înțelegere sau Mica Antantăcare ia naștere în intervalul 1920-1921. În rolul principal se afla reprezentantul diplomației române, ministrul de externe Take Ionescu . El dorea un sistem de alinațe care să se opună oricărei mișcări revizioniste și care să cuprindă România, Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia și Grecia. Disensiunile dintre Polona și Cehoslovacia, dintre Iugoslavia și Grecia dar și războiul greco-turc au dus la eșuarea planului. În această situație Mica Înțelegere a fost semnată ca un tratat de alianță între România, Cehoslovacia și Iugoslavia.[4]

Pe lângă cele menționate România a continuat să își îndrepte politica externă spre Marea Britanie și Franța în care regăsea cel mai viabil argument al siguranței naționale. Succesul însă nu a fost decât unul palid. Astfel după lugi demersuri diplomatice la 10 iunie 1926 este semnat tratatul de alianță cu Franța, care nu are decât o valoare morală. Era un tratat de prietenie, practic cea mai slabă valoare a unui pact. Se prevedea că în cazul unui atac neprovocat cele două țări se vor consulta asupra măsurilor ce trebuiau luate. Tratatul nu avea nicio obligație militară precum prevedea Mica Antantă și asta pentru că Franța a evitat un asemenea act.[5]Din punct de vedere politic pentru Franța nu era un câștig sprijinirea României. Dimpotrivă.  Franța încerca să recupereze enorma datoria pe care Rusia o avea din împrumuturile Marelui Război. În condițile în care după revoluția din octombrie 1917 din Rusia, bolșevicii aflați acum la putere refuzau să plătească datoria fostului Imperiu Țarist și care nu recunoșteau unirea Basarabiei cu România, era greu pentru partea franceză să semneze un asemenea act. Practic distrugeau orice speranță al unui angajament de plată din partea rusă.

Cu Italia, este semnat un tratat la 17 septembrie 1926 prin care cele două state se angajau să se ajute reciproc în cazul unui atac neprovocat. Este de subliniat faptul că actul româno-italian își pierde din eficineță iar la 1934 își pierde valabilitatea. Totul se petrece în contextul în care Italia lui Benito Mussolinii semnează un tratat de alianță cu Ungaria la 5 aprilie 1927 care vorbește de revizuirea granițelor și sprijinirea revizionismului horthyst.

În ceea ce privește relația cu Rusia, ea nu putea fi decât, desigur, tensionată. De altfel raporturile diplomatice româno-sovietice fuseseră rupte din ianuarie 1918 la inițiativa conducerii bolșevice. Problema se numea evident, Basarabia. S-a încercat readucerea la normalitate a relaților cu Rusia prin anumite contacte în perioada 1920-1924. În acest sens între primul ministru român Alexandru Vaida-Voievod și comisarul poporului pentru afaceri externe, Gheorghi V. Cicerin are loc un schimb de radiotelegrame la începutul anului 1920, care aveau ca obiectiv tratative directe între cele două țări. Nu se ajunge la niciun consens, tratativele nu vor avea loc. Se stabilește totuși organiarea unei conferințe româno-sovietice la Viena în martie 1924 care eșuează din pricina aceleiași cauze. Partea sovietică refuză să recunoască unirea Basarabiei cu România. 


Pactul de la Paris (sau Pactul Briand-Kellogg) semnat la 27 august 1928 ne aduce o  premieră. Este primul tratat care interzicea recurgerea la război pentru rezolvarea diferendelor între state. Statele semnatare se angajau să își rezolve problemele exclusiv prin mijloace diplomatice și pașnice. România aderă la acest pact după care semnează protocolul de la Moscova la 9 februarie 1929 protocol prin care România, Uniunea Sovietică, Polonia, Estonia și Letonia se angajau să-l pună imediat în vigoare. Până în 1933 la tratat aderaseră 33 de state.[6]Cu toate acestea instaurarea hitlerismului în ianuarie 1933 a dus la o politică de revanșă din partea uneia din marile puteri europene. Se urmărea revizuirea tratatelor de la Versailles. Acest aspect a încurajat și celelalte state revizioniste, mai ales Ungaria. Din pricina factorilor menționați Pactul Briand-Kellong a eșuat.

După lungi negocieri este semnată la Atena în ziua de 9 februarie 1934 Înţelegerea Balcanică de către reprezentanţii Greciei, României, Iugoslaviei şi Turciei. Ea era deschisă adeziunii oricărui stat balcanic ce dorea respectarea principiilor Societăţii Naţiunilor. S-a militat pentru consolidarea securităţii şi pentru garantarea reciprocă a frontierelor balcanice.

O nouă  apropiere a relaților româno-sovietice se pentrece la negocierile dintre ministrul de externe al României, Nicolae Titulescu și ministrul de externe rus Maksim Litvinov.  După negocieri se perfectează un protocol la 21 iulie 1936 privind pactul de neagresiune între România și URSS. În document este precizat că Nistrul este granița dintre cele două state, iar nici România cât nici URSS nu puteau din punct de vedere militar să treacă Nistul fără acordul celeilalte părți.[7]Acest aspect l-a făcut pe Titulescu să creadă că Uniunea Sovietică recunoștea unirea Basarabiei cu România. Totuși, Litvinov nu avea mandat din partea guvernului său și solicită amânarea semnării. În cele din urmă în august 1936 Nicolae Titulescu e îndepărtat din fruntea externelor iar în aceste condiții așa cum va afirma și Litvinov semnarea pactului nu mai era de actualitate. Chiar dacă URSS l-ar fi semnat, putem afirma cu tărie că nu ar fi reprezentat decât o mișcare diplomatică și nicidecum renunțarea la Basarabia și recunoașterea unirii acesteia cu patria mamă.

 

Politica interna

 

Politica internă a României a fost dominată și influențată de trei mari factori. În primul rând Unirea, urmată de război și reforme. Unirea nu reprezenta doar o întregire teritorială ci și o importantă regândire a factorului economic. Formarea statului național unitar a dus la remodelarea scenei politice autohtone. După Marea Unire și-au continuat activitatea partidele înfințate înainte de Primul Război Mondial dar s-au impus și altele noi provenite din provinciile unite. După realizarea unirii România avea o suprafață de 295.049 km² față de cei  137.000 km² înainte de 1918. Pe plan politic după Unire din cauza lipsei de filiale în noile provincii partidele mari decad. Datele recensământului din 1930, primul al României întregite ne arată un total al populației de 18.057.028 dintre care cele mai importante procente reprezentau 71%-români, 7%-maghiari, 4%-germani și 4 %-evrei.[8]. Acești factori au jucat un rol important în economia și în politica interbelică. La finele războiului ţăranul român se schimbase complet. A înțeles rolul important pe care îl jucase, în condițiile în care majoritatea hainelor de ostași fuseseră îmbrăcate de țărănime sub promisiunea împroprietăririi și a reformei agricole. De altfel toate partidele vor susține după 1918 reforma agrară, diferențele vizau cantitatea de pământ care trebuia expropriată și cuantumul despăgubirii. Un alt factor esențial l-a reprezentat reforma electorală. Mai exact masa țăranilor devine activă politic prin acordarea dreptului de vot. Prima victimă a acestei reforme a fost Partidul Conservator.El fusese măcinat încă de la începutul secolului de o puternică criză cauzată de procesul accelerat de dezvoltare și modernizare. La finele Marelui Război existau două partide conservatoare și anume:Partidul Conservator și Partidul Conservator Naționalist. Baza partidului fusese distrusă de reforma agrară iar reforma electorală i-a dat lovitura finală. La alegerile din 1922 Partdul Conservator – Progresist nu obține nici măcar un mandat. Voturile celor câteva mii de moșieri se pierdeau în masa covârșitoare a voturilor țărănimii. Pentru o mai amplă înțelegere a cifrelor ce vor fi prezentate, menționăm că în perioada interbelică nu îți garanta guvernarea câștigarea alegerilor. Partidul aflat la guvernare era stabilit de rege iar de regulă acesta folosea un sistem rotativ.

Partidul Poporului – ’’muncă, cinste, legalitate’’

Rezonanța acestei formațiuni politice se leagă de numele generalului Alexandru Averescu. Inițial acesta i-a naștere sub forma unei organizații la finele războiului în aprilie 1918 iar la 17 aprilie 1920 își schimbă numele în Partidul Poporului. Succesul de care s-a bucurat a fost reprezentat de ’’mitul Averescu’.  Pe fondul unei puternice nemuțumiri împotriva PNL considerat principalul vinovat de toate greutățile prin care trecea România însă mai ales pentru pierderile din campania militară ce avusese loc în 1916 se năştea neîncrederea în politicieni care devenea aproape generală. În aceste condiții foarte mulți și-au agățat speranțele de generalul Al. Averescu.  Mitul ia naștere datorită faptului că Averescu reușise mai mereu să îndrepte corabia în momentele de mare criză ale armatei în timpul Primului Război Mondial. De altfel, se apela mereu la el. Țăranii de pe front, reîntorși acum în sate au adus cu ei de pe tranșee mitul salvatorului și al omului aflat mereu în slujba neamului și a soldatului.  Popularitatea lui devenise mistică, legende se nășteau în jurul său. Generalul Al. Averescu ajunsese un adevărat Mesia al neamului românesc.[9]


Este primul partid ce își întinde organizația la scara întregii țări după fuziunea cu o grupare a Partidului Național Român, cu o fracțiune a Partidului Țărănesc din Basarabia și cu încă una bucovineană. La alegerile din mai-iunie 1920 Partidul Poporului câștigă detașat și obține 199 de mandate din cele 169 369. Speranțele puse în el erau mult prea mari. Cu toate că aduce o importantă contribuție reformei agrare și celei electorale nu și-a putut onora programul și a început să piardă din susținerea electoratului. Mai mult, divizat de lupte interne odată cu autoproclamarea în funcția de președinte al partidului a lui Constantin Argetoianu în 1923 și fuziunea cu resturile Partidului Conservator-Progresist din 1925, Partidul Poporului decade. În cele din urmă intră în sfera de influență a liberalilor. La intervenția lui Ion I. C. Brătianu, la 4 iunie 1927 guvernul Al. Averescu este demis.  Din acel moment partidul nu a mai putut reveni în prima linie a politicii românești. La alegerile din 1927 nu a reușit să întrunească nici 2% din totalul voturilor.

Partidul Național Țărănesc – ’’deschiderea porților’’

PNȚ a fost una dintre marile formațiuni politice ale perioadei interbelice. Datorită necesității unei opoziții solide împotriva puternicului PNL, la 10 octombrie 1926 ia naștere Partidul Național Țărănesc prin fuziunea dintre Partidul Național Român și Partidul Țărănesc.

Partidul Național Româns-a aflat în fruntea românilor din Transilvania. A fost principalul partizan al apărării drepturilor românilor și al unirii Transilvaniei cu patria mamă. De altfel el a fost și partidul care a condus acțiunea care a culminat cu marea adunare de la Alba Iulia din care a rezultat unirea Transilvaniei cu România la 1 decembrie 1918. PNR s-a bucurat de o puternică popularitate în rândul populației transilvănene.  Milita pentru libertatea democratică, descentralizarea administrației sau unificarea învățământului pe întreg teritoriul României. Partidul Național Român opta pentru o politică a porților deschise, deviză ce va fi preluată ulterior după fuziune și de Partidul Național Țărănesc. Liderii și reprezentanții acestuia considerau că economia României se poate dezvolta doar prin capital străin împotrivindu-se astfel politicii ’’prin noi înșine’’ a liberalilor. Dintre liderii de marcă ai partidului menționăm numele lui Iuliu Maniu (președinte), Alexandru Vaida-Voevod, Vasile Goldiș, Ioan Lupaș sau Octavian Goga.

Odată cu Unirea, misiunea PNR părea că se încheiase. Se confruntă la fel ca și celelalte partide, după întregirea României cu lipsa de popularitate și de organizații din celelalte regiuni. Pentru a umple acest gol se ridică în cele din urmă problema fuziunii partidului cu unul dintre partidele puternice din vechiul regat. Cu toate că partidul a reprezentat o puternică forță de opoziție a guvernării liberale era limpede că pentru a putea ține piept PNL, se impunea o fuziune. După lungi negocieri se ajunge în iunie 1924 la o înțelegere pentru fuziune cu Partidul Țărănesc. Totuși, fuziunea nu este dusă până la capăt din cauza unor elemente politice care s-au opus prezenței lui Constantin Stere în guvern. În aceste condiții în ianuarie 1925 Iuliu Maniu face un apel de fuziune către toate partidele de opoziție. La acest apel a răspuns pozitiv doar Partidul Naționalist al Poporului condus de Nicolae Iorga și Constantin Argetoianu (care intră alături de grupul care îl susținea în partidul lui Iorga odată cu îndepărtarea lui Argetoianu de către Al. Averescu din Partidul Poporului după ce primul se autoproclamase președinte). La 8 martie 1925 este ratificată fuziunea dintre cele două partide care însemna practic intrarea în Partidul Național Român a lui Nicolae Iorga, Constantin Argetoianu și a adepților lor. Alături de Iuliu Maniu, Nicolae Iorga a devenit președinte al Partidului Național. Însă la doar un an distanță în martie 1926 Partidul Național este îndepărtat de la succesiunea guvernării de către rege. În aceste condiții Iuliu Maniu se îndreptă spre fuziunea cu Partidul Țărănesc lucru care îl nemulțumeşte pe Nicolae Iorga. Marele istoric decide să își reînfințeze vechiul partid. Și Constantin Argetoianu părăseşte partidul în 1927 când se înscrie în PNL.

Partidul Țărănesca luat naștere la 5/8 decembrie 1918. El a fost creat de un grup de învățători, preoți și țărani ce îl aveau în frunte pe Ion Mihalache. Partidul și-a consolidat popularitatea direct proporțional cu ascensiunea și emanciparea țărănimii. În 1921-1922 are loc în cadrul partidului un proces de extindere a organizației. Se realizează fuziune cu o grupare a Partidului Țărănesc din Basarabia. Se întemeiază mai multe organizații regionale iar partidul se extinde la scara întregii țări. Partidul se va afla într-o puternică opoziție împotriva guvernului liberal. Condamnă politica de sprijinire a marii burghezii industriale și financiare a liberalului I.C. Brătianu și ia atitudine împotriva politicii antisemite a Ligii Apărării Național-Creștine conduse de profesorul Alexandru C. Cuza și din care făcea parte viitorul lider al Mișcării Legionare, Corneliu Zelea Codreanu.

În vederea realizării unui guvern muncitoresc – țărănesc și a răsturnării guvernului liberal, Partidul Comunist din România a propus Partidului Țărănesc un program politic comun. Programul a fost respins categoric de liderii ţărănişti care nu îmbrățișau ideologia comunistă și au preferat să se orienteze spre alte formațiuni politice. Atenția acestora a fost întreptată spre Partidul Național Român. Așa cum am arătat mai sus, se ajunsese la un consens în ceea ce privește fuziunea dintre cele două formațiuni în iunie 1924. Cu toate că partea țărănistă a acceptat să facă mai multe concesii, grupul politic condus de Iuliu Maniu a insistat ca țărănistul Constantin Stere să nu facă parte din noua formațiune pe motiv că a colaborat cu ocupanții germani în timpul Primului Război Mondial. Deoarece Partidul Țărănesc nu a dorit să facă și asemenea sacrificii proiectul fuziunii a intrat în colaps. El avea să fie ratificat în cele din urmă iar la 10 octombie 1926 când cele două partide au fuzionat, odată cu sacrificarea lui Constantin Stere și astfel a luat naștere Partidul Național Țărănesc.

Partidul Național Țărănesc își propunea să acorde o atenție prioritară agriculturii și pornea de la concepția că România era și trebuia să rămână o țară agrară. El a reprezentat o puternică opoziție împotriva dominației liberale. Programul partidului cuprindea garantarea drepturilor și libertăților cetățenești, reformă administrativă pe baza descentralizării și a autonomiei locale, scoaterea justiției din influența politică, acordarea creditelor pentru țărani, dezvoltarea învățământului, stabilizarea monetară, recunoașterea unor drepturi pentru muncitori, dezvoltarea capitalului străin etc. Președintele partidului era Iuliu Maniu, iar vicepreședinți Ion Mihalache, Nicolae Lupu, Al. Vaida-Voevod, Pavel Brătișteanu. Funcția de secretar general era ocupată de Virgil Madgearu. Disensiuni au existat încă din primele luni în cadrul partidului iar în februarie 1927 o grupare în frunte cu Nicolae Lupu părăsește Partidul Național Țărănesc și pune bazele Partidului Țărănesc care își propunea să reia activitatea vechiului partid întreruptă de fuziune. Preşedinţii din perioada interbelică a PNŢ au fost Iuliu Maniu(1926-1933), Alexandru Vaida Voievod (1933), IonMihalache(1933-1937)şi din nou Iuliu Maniu(1937-1947).

Apogeul şi obiectivul formaţiunii este atins la alegerile din 1928. PNŢ şi-a zdrobit adversarii politici şi a obţinut un procentaj record de 77%. Este important de precizat că PNŢ a beneficiat şi de aşa numitul “bonus electoral. Mai exact, legea menţiona că formaţiunea care reuşea să realizeze un procentaj de 40% era declarat majoritar şi obţinea jumătate din mandate iar cealaltă jumătate era împărţită între toate formaţiunile– inclusiv cea majoritarăproporţional cu numărul de procente obţinute.[10]În aceste condiţii PNŢ a reuşit să acapareze o covârşitoare majoritate prin care reuşise în sfârşit să învingă prima mare guvernare liberală şi care îi oferea posibilitatea să îşi implementeze programul. Aşadar, după această răsunătoare victorie PNŢ îşi începe guvernarea. Aspiraţiile erau uriaşe iar dezamăgirile vor fi pe măsură. Ca să putem înţelege politica ţărăniştilor este necesar să ne întoarcem din nou la cifre. Pentru a-şi putea implementa cu succes programul pe care întreaga masă a ţăranilor conta, guvernul ţărănis a decis să apeleze la două împrumuturi externe. Analizând cifrele situaţia va deveni dramatică pentru populaţiea interbelică. Dacă în 1915 datoria externă a României reprezenta 372, 1 mil. dolari aur iar plata ei era de 47 de dolari/locuitorîn 1931 – 1932 după împrumuturile ţărăniştilor aceasta ajugea la 1, 022, 7 mil. dolar aur şi 57/locuitor.[11]Adică datoria externă se dublase.Ghinionul ţărăniştilor a fost marea criză care a lovit întreaga planetă din 1929 – 1933. Din cauza crizei de supraproducţie care a paralizat economia la nivel mondial, datoria externă a României nu mai putea fi acoperită de guvern. Din totalitatea acestor factori se va naşte a doua mare guvernare liberală peste care vom zăbovi în cele ce urmează.

Pe lângă problemele economice cu care se confrunta România, guvernul ţărănist va fi lovit şi de cel mai mare scandal de corupţie din perioada interbelică. Este vorba de celebra ’’afacere Skoda’’ care va ţine capul de afiş mult timp în presa interbelică. Scandalul izbugneşte în 1933 după o percheziţie a organelor fiscale româneşti. Aşa cum se va arăta în 1930 statul român încheie cu uzinele ceheşti Skoda un contract pentru achitziţii de armament. Mai exact 600 de tunuri de calibru mare împreună cu muniţia aferentă. Costurile erau colosale şi foarte păguboase pentru stat. Mai exact, plata urca până la 40 de miliarde de lei. În dosarul Skoda erau implicate nume mari ale politicii interbelice iar aprobarea încheierii contractului fusese girată chiar de primul ministru, Iuliu Maniu. Desigur, liberalii nu vor rata oportunitatea să lovească în cabinetul Maniu şi PNŢ prin acest imens scandal de corupţie. Toţi aceşti factori vor alimenta nemulţumirea populaţiei şi vor contribui la eşecul guvernării ţărăniste.

Partidul Naţional Liberal –‘’prin noi înşine’’

PNLa reprezentat de departe cea mai mare putere politică a României în perioada interbelică. Datorită unei solide baze economice, cadre foarte bine pregătite, o influenţă covârşitoare asupra regelui Ferdinand, promotor al unităţii statale şi al reformelor agrară şi electorală şi fără rival pe măsură până în 1926 PNL a dominat cu autoritate scena politică a primului deceniu interbelic.

Doctrina economică prin care îşi promova ideologia PNL se regăsea în politica‘’prinnoi înşine’’. Practic statul trebuia să intervină în economie prin protejarea burgheziei autohtone. Se urmărea dezvoltarea capitalului românesc. Printre măsurile pe care le promova se regăsesc:descentralizarea administrativă, impozit progresiv pe venit, dezvoltarea învăţământului, largi drepturi pentru muncitori, ziua de lucru de 8 ore sau îmbunătăţirea situaţiei funcţionarilor. Toate trebuiau implementate prin dezvoltarea capitalului autohton în pofida politicii pe care o vor promova ulterior ţărăniştii şi anume dezvoltarea României prin capital străin. Preşedinţii PNL în perioada interbelică au fost:Ion I.C. Brătianu(1909-1927), Vintilă Brătianu(1927-1930), I.G. Duca (1930-1933)şiConstantinBrătianu(1937-1947).

Partidul Naţional Liberal s-a lovit de aceeaşi situaţie critică pe care au întâmpinat-o şi celelalte formaţiuni politice din perioada interbelică. Anume, odată cu formarea statului naţional unitar, adică a României Mari se ridica problema filialelor pe întreg teritoriul ţării. În aceste condiţii PNL a depus eforturi enorme pentru a-şi întinde organizaţia la scara întregii ţări. În ianuarie 1923 fuzionează cu Partidul Ţărănesc din Basarabia şi cu Partidul Democrat al Unirii din Bucovina. Reuşeşte totodată să atragă oameni politici din Transilvania sau Banat.

Prima mare guvernare liberalăs-a conturat sub semnul puternicei personalităţi a celui ce a fost lordul politicii interbelice a României, Ion I.C. Brătianu. Acesta deţinea un atuu puternic, prin influenţa pe care o avea asupra regelui Ferdinand. La 15 octombrie 1922  organizează încoronarea regelui Ferdinad şi a reginei Maria la Alba. În semn de protest, Iuliu Maniu şi partidul său refuză să participe. Maniu îl acuza pe Ion I.C. Brătianu de monopolizarea clasei politice.  Tot sub tandemul Ion I.C. Brătanu – Fedinand în martie 1923 este adoptată constituţia care vorbea deschis de separarea puterilor în stat. Influenţa pe care Brătianu o avea asupra regelui Ferdinand era de necontestat.  În timpul aceleiaşi guvernări România avea să se confrunte şi cu criza dinastică asupra căreia ne vom axa în cele ce vor urma.  Un gol imens care nu putea fi acoperit îl vor reprezenta evenimentele din vara şi toamna lui 1927. La 20 iulie 1927, la Sinaia, Castelul Peleş se stinge din viaţă regele Ferdinand. Este urmat într-un timp foarte scrut de Ion I.C. Brătianu care trece în nefiinţă la 24 noiembrie 1927. Golul lăsat în conducerea liberalilor era imens. Şef al partidului va fi ales Vintilă Brătianu. Acesta din urmă nu era înzestrat cu aceleaşi calităţi politice deosebite. Astfel după numai un an, PNL era nevoit să se retragă de la putere.

A doua mare guvernare liberalăare loc între 1933 şi 1937. Contextul politic era total diferit însă politica promovării capitalului authton se regăsea în continuare în doctrina liberală. După moartea lui Vintilă Brătianu, I.G. Duca preia şefia PNL. În 1937 acesta este asasinat de către legionari în gară la Sinaia iar Gheorghe Tătărescu este desemnat de regele Carol al II-lea ca prim ministru. Odată cu eşecul guvernării ţărăniste, liberalii se vor impune printr-o nouă guvernare. Dar de această dată situaţia nu era deloc roz. Datoria externă a României, dublată de guvernul ţărănist obliga noua guvernare la o plată cât mai rapidă în timp ce mapamondul abia îşi revenea după marea criză. Începând din 1937 politica se schimbă radical. Aşa cum am menţionat deja liberalii erau opozanţii împrumuturilor externe. Astfel se trece la tăieri drastice pentru stabilizarea ţării şi vor impune austeritatea. O măsură necesară considerând situaţia economică a României din acea decadă. Aşa se naşte şi termenul de‘’naţionalism economic’’prin care liberalii promoveză ulilizarea strict a industriei româneşti ca măsură a ieşirii din recesiune. Practic atât statul care beneficia de taxe cât şi industria autohtonă aveau de câştigat. Era un câştig de ambele părţi iar politica urmărea să creeze o economie îngrădită naţional care să aducă profit strict mediului autohton. Rezultatele începeau să se vadă. Economia României se afla într-o evidentă creştere. Lentă, este adevărat, tot procesul de altfel impunea un ritm de creştere lent, dar economia României interbelice începea uşor să zărească luminiţa de la capătul tunelului. Acest proces, este oprit brusc de evenimentele ce vor urma odată cu anul 1939. Izbugnirea celui de-al Doilea Război Mondial va stopa o politică ce începuse uşor să dea roade. A doua guvernare liberală se prăbuşeşte în umbra evenimentelor care vor zgudui întreaga Europă şi vor avea o imensă influenţă şi asupra României interbelice. Evenimentele ce se vor desfăşura în anii următori vor definitiva sfârşitul României interbelice.

După moartea lui I.C. Brătianu din 1927 și mai ales după retragerea de la guvernare din anul următor frământările din partid s-au înmulțit, ducând la constituirea mai multor grupări disidente și chiar la sciziuni. Astfel în 1929 fostul ministru de Justiție Ioan Florescu a creat o grupare disidentă ’’Omul iber’’ care ulterior se va intitula Partidul Liberal-Democrat. În 1930 o grupare masivă care îl avea în frunte pe Gheorghe Brătianu va părăsi partidul și va întemeia un nou Partid Național Liberal. Perioada 1934-1938 adâncește criza liberalilor din cauza confruntărilor dintre ’’tinerii’’ liberali conduși de Gheorghe Tătărescu și vechea gardă. Tătărescu deținea funcția de președinte al Consiliului de Miniștri, adică primul ministru al României. Tătărescu fusese numit în funcție la insistențele regelui Carol al II-lea după asasinarea președintelui PNL și totodată primul ministru al României I.G. Duca.

Atât PNȚ cât și PNL au fost scoase de pe scena politică după război, la finele anului 1947. Au căzut victimele (la fel ca și celelalte formațiuni) măsurilor represive a Partidului Comunist Român. Cadrele lor au fost arestate iar cei mai mulți  şi-au găsit sfârșitul în închisoare.

Frontul Renașterii Naționale – regimul autoritar carlist

Perioada interbelică a adus și celebre scandaluri monarhice. E vorba de scandaluri amoroase care l-au avut în prin plan pe regele Carol al II-lea, o personalitate foarte dificilă și independentă. Se remarcă încă din timpul Primului Război Mondial când dezertează și se căsătorește ilegal cu ”Zizi” Ioana Lambrino. Din această relaţie Zizi Lambrino a născut un băiat. După dizolvarea mariajului se va căsători în martie 1921 cu principesa Elena a Greciei. În urma căsniciei se năştea principele Mihai viitorul rege Mihai al României. Dar lucrurile nu se vor îndrepta spre normalitate, dimpotrivă, Carol o întâlneşte pe Elena Lupescu, marea sa dragoste, care îi  devine amantă și pentru care va renunța chiar și la tronul României. Încercând să infirme zvonurile nefavorabile monarhiei, Regele Ferdinand l-a trimis pe Carol la funerariile reginei mamă Alexandra.[12]La aflarea acestei vești Carol a avut o reacție violentă, fiind convins că era menită să-i reprime relația sa cu Elena Lupescu. Cu toate că asista la ceremonia din capitala Angliei pleacă în Franța la Paris împotriva protocolului, unde s-a întâlnit cu Elena Lupescu. Această acțiune va stârni indignarea curții britanice. Ulterior, la 12 decembrie 1925 Carol, redactează o scrisoare adresată regelui Ferdinand în care afirmă concis că renunță la tron pentru a doua oară:“renunț la toate drepturile mele de principe moștenitor al României. Conform Statutelor familiei regale, rog pe Majestatea Voastră de a-și da înalta sa aprobare acestei hotărâri irevocabile[13]

La presiunea partidelor politice regele Ferdinand dă gir acestei cereri. Monarhia României se adâncește în criza dinastică. După moartea regelui Ferdinand, regatul României era condus de un consiliu de Regență, viitorul rege Mihai fiind minor. Se urmărea aducerea lui Carol pe tron în special de către Partidul Național Țărănist prin vocea lui Iuliu Maniu. Maniu spera să joace un rol dominant asupra lui Carol la fel cum o făcuse Ion I.C. Brătianu cu Ferdinand. Se va dovedi însă un lucru imposibil. Carol nu putea fi manipulat şi mai mult va fi el cel care va duce o politică de răzbunare împotriva clasei politice pe principiul roman ‘’divide et impera’’.Iuliu Maniu i-a propus să intre în Consiliul de Regenţă dar Carol a refuzat categoric. Acesta a insistat şi a  menţionat clar că nu acceptă să se întoarcă dacă nu va fi numit rege al României. Se ajunge în cele din urmă la un consens cu o singură condiţie pusă de partidele politice şi anume, regele Carol al II-lea promitea că renunţă la relaţia cu Elena Lupescu. La 8 iunie 1930 Carol al II-lea este proclamat ca rege al României Mari. Monarhul nu a respectat înţelegerea şi după doar două luni Elena Lupescu se întoarcea la Bucureşti. În urma acestei situaţii Iuliu Maniu a demisionat.

Pe plan politic în acestă perioadă România a cunoscut primul regim autoritar. E vorba, desigur, de regimul autoritar carlist. La alegerile din 1937 rezultatele erau următoarele:PNL – 35, 92% PNŢ – 20, 40 Partidul Totul pentru Ţară(Mişcarea Legionară) – 15, 58% Partidul Naţional Creştin – 9, 15%. Aşa cum am menţionat ulterior câştigarea alegerilor nu îţi garanta guvernarea. Aşadar, prin politica ‘’divide et impera’’Carol îi încredinţa guvernul lui Octavian Goga liderul formaţiunii de extremă dreapta care a obţinut cel mai slab procentaj la alegeri, PNC – Partidul Naţional Creştin. În cele doar aproximativ 40 de zile de guvernare PNC a adoptat măsuri extremisete. A implementat‘’numerus clausus’’prin care studenţilor străini le era îngrădit accesul în universităţi. Era practic o pondere pe etnie, desigur, ţinta principală fiind evreii. Tot sub guvernul PNC au fost închise toate ziarele de stânga. După doar aproximativ 40 de zile la presiuni externe regele Carol al II-lea a acceptat demisia lui Goga şi a încredinţat guvernarea patriarhului Miron Cristea.

În urma unor măsuri autoritare şi populiste la 28 februarie 1938 a fost promulgată Constituţia printr-un plebiscit(referendum). Momentul culminant este atins la 30 martie 1938 când partidele politice sunt desfinţate. Astfel la 15 decembrie 1938 Carol al II-lea a înfinţat Frontul Renaşterii Naţionale – FRN. FRN nu a avut un program propriu-zis. Elementul fundamental îl constituia sprijinirea monarhiei şi a regimului de autoritate instaurat de regele Carol al II-lea.  Întreaga putere era acaparată de rege care avea dreptul inclusiv de a schimba miniştrii. Pe plan politic dreptul de a fi ales în Parlament ţinea de apartenenţa la partidul unic FRN. Constituţia preluase elemente fasciste ca de exempludrept de vot doar pentru persoanele care muncesc.

Din acel moment pentru regimul carlist a urmat decăderea totală. Regele a intrat în conflict deschis cu Mişcarea Legionară sprijinită iniţial de Adol Hitler. La 30 noiembrie 1938 liderul legionarilor Corneliu Zelea Codreanu este asasinat împreună cu mai mulţi legionari din ordin monarhic. După trecerea în nefiinţă a patriarhului Miron Cristea guvernul i-a fost încredinţat lui Armand Călinescu, un apropiat al regelui. La 21 septembrie 1939 acesta este asasinat la Bucureşti de către legionari, o lovitură imensă pentru Carol al II-lea care va adânci şi mai mult situaţia tensionată dintre Legiune şi Casa Regală.

1940, a fost anul fatidic pentru România Mare. Tot ce a fost clădit în 1918 s-a spulberat fără niciun glonţ tras. La 28 iunie 1940 prin Consiliul de Coroană, România acceptase ultimatumul URSS privind cedarea Basarabiei. La 19 august 1940 la Craiova au avut loc negocieri cu privire la cedarea Cadrilaterului. Inevitabil, la 19 august 1940 România a fost forţată să ia act asupra Dictatului de la Viena prin care pierdea şi nordul Transilvaniei, anexată Ungariei. În plină criză teritorială Carol al II-lea i-a convoacat pe liderii PNŢ şi PNL în încercarea de a crea un nou guvern. La refuzul acestora la 4 septembrie 1940 a fost numit în funcţia de prim ministru, generalul Ion Antonescu care i-a pus anumite condiţii. După doar două zile, 6 septembrie 1940, regele Carol al II-lea abdică iar pe tronul României urcă regele Mihai. Ion Antonescu devenise şeful statului. Puterea regelui era limitată. Acesta juca un rol secundar. Iuliu Maniu şi Brătianu i-au cer lui Ion Antonescu alegeri libere dar Antonescu refuză. Sub influenţa victoriilor germane la 14 septembrie 1940 a fost instaurat Statul Naţional Legionar.

Carol al II-lea părăseşte România sub focul gloanţelor legionare care încearcă, fără succes, să-l asasineze. Odată cu abdicarea sa şi cu părăsirea României putem afirma că perioada interbelică în România şi-a cunoscut sfârşitul. Carol al II-lea a reuşit să subjuge clasa politică, să instaureze un regim totalitar dar a căzut victimă politicii externe al celui de-al Doilea Război Mondial. A fost o personalitate extrem de dificilă şi controversată care a intrat în istorie ca monarh al unei Românii prăbuşite.

Extrema stângă şi extrema dreaptă în perioada interbelică

În perioada interbelică se vor afirma în România atât extrema stângă cât mai ales extrema dreaptă care va juca un rol esenţial şi în evenimentele politice.Nicio formaţiune politică democratică nu a vrut să fie asociată atât cu stânga extermă cât nici cu extrema dreaptă. Extrema stângă reprezentată de comunişti nu a avut niciun succes. Nu a fost îmbrăţişată de România interbelică. Dependenţa faţă de URSS au scos-o în afara legii. Dictatura clasei muncitoare a fost piperată de naţionalism de către Mişcarea Legionară care preia elemente de stânga însă aduce ingredientul esenţial dreptei extreme şi anume:ultra – naţionalismul. În comparaţie cu fascismul din Italia sau nazismul german, Mişcarea Legionară promova şi ultra – creştinismul. E o diferenţa notabilă, având în vedere că atât fascismul cât mai ales nazismul promocvau ateismul. Totuşi, acţiunile Mişcării Legionare o vor apropia de politica fascistă şi nazistă însă vom lăsa istoricii mult mai legitimi să contureze idea.

Partidul Comunist Român

Partidul Comunist Român a luat naştere în 1921 după scindarea Partidului Socialist. Popularitatea sa era extrem de redusă din pricina faptului că acesta era obligat să adere la Internaţionala a III-a care îl plasa sub conducerea politică a Moscovei. URSS nu a recunoscut niciodată unirea Basarabiei cu patria mamă iar Partidul Comunist Român era implicit obligat să joace cartea politică a Kremlinului. Într-o perioadă de accentuată creştere a naţionalismului şi a întăririi principiului, României Mari această politică revizionistă nu putea fi văzută de societate decât prin adversitate. Interesant e faptul că PCR nu avea un preşedinte. De altfel, niciun partid comunist recunoscut care adera la Internaţionala a III-a nu avea în fruntea sa un preşedinte, ci un secretar general. Asta pentru că singurul preşedinte era Vladimir Lenin iar toate filialele nu erau decât formaţiuni politice internaţionale afiliate ideologiei bolşevice din patria mamă URSS. Secretari generali ai Partidului Comunist Român au fost:Gheorghe Cristescu, Elek Koblos, Vitali Holoscenco, Alexander Stefanski, Boris Stefanov şi Ştefan Foriş. Într-o covârşitoare majoritatea aceştia nu erau români, iar asta spune  multe despre politica anti-naţionalistă pe care PCR o promova.

Partidul Comunist Român s-a creat prin hotărârea Congresului Partidului Socialist de a adopta bazele comunismului. Decizia a fost una controversată şi a scindat însăşi Partidul Socialist. În cele din urmă latura radicală reuşeşte să se impună iar la 11 mai 1921, Congresul a hotărât transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist din România şi s-a votat afilierea lui la Internaţionala a III-lea.  428 de mandate s-au pronunţat pentru afilierea necondiţionată iar 111 pentru afilierea cu rezerve. A doua zi din cei 77 de delegaţi care au votat afilierea fără rezerve 51 au fost arestaţi din ordinul guvernului iar Congresul nu şi-a putut finaliza lucrările. Astfel, Partidul Comunist din România devenea prima formaţiune politică din istoria ţării care îndeplinea rolul de secţie al unei organizaţii internaţionale. În România interbelică această situaţie era una gravă mai ales că organizaţia la care PCR se subordona nu recunoştea integritatea statului român. Acţiunile ce vor urma, ne vor demonstra întreaga loialitate pe care PCR a avut-o Internaţionalei a III-a şi implicit URSS-ului.

În timpul tratativelor dintre diplomaţia României şi cea a URSS din primăvara anului 1924 ce au avut loc la Viena, Partidul Comunist din România s-a plasat pe poziţii anti-naţionaliste, de partea URSS care nu recunoştea unirea Basarabiei cu România. Reprezentanţii sovietici şi implicit PCR au solicitat un plebiscit(referendum)în ceea ce privea situaţia din Basarabia. În aceste condiţii, în vara lui 1924 guvernul Brătianu decide dizolvarea Partidului Comunist din România şi tuturor organizaţiilor care se aflau în subordinea sa.

Punctul culminant l-au reprezentat răscoalele de la Tatar-Bunar, un oraş care în perioada interbelică făcea parte din România Mare, astăzi este situat în regiunea Odesa, Ucraina.  Populaţia rusofilă a fost incitată de PCR şi agenţi ai URSS la acţiuni revizioniste print-un plebiscit prin care să se rupă de România. Rezultatul a fost o serie de răscoale în adevăratul sens al cuvântului care au avut loc pe la mijlocul lui septembrie 1924. Este mai mult decât evident că aceste acţiuni nu puteau avea loc fără acordul Moscovei.  Răscoala va fi în cele din urmă înăbuşită sângeros de armata română. Evenimentele de la Tatar-Bunar au lăsat în urmă zeci de morţi, cifrele exacte sunt astăzi greu de stabilit. Înăbuşirea violentă a răscoalei de către armata română poate fi explicată din punct de vedere politic şi diplomatic. Într-o perioadă în care România Mare se zbătea să-i fie recunoscute pe plan internaţional graniţele, acceptarea unui asemenea referendum din punct de vedere politic era o slăbiciune. Ar fi reprezentat o acţiune prin care guvernul Brătianu  punea un semn de întrebare asupra legitimităţii unirii Basarabiei cu România.

Rezultatul evenimentelor de la Tatar-Bunar a fost celebra „lege Mârzescu”. Legea îi purta numele lui Gheorghe Mârzescu, iniţiatorul ei. Mârzescu deţinea funcţia de Ministrul al Justiţiei în perioada respectivă iar guvernul era condus de Ion I.C. Brătianu. Pe data de 18 decembrie 1924 era adoptatălegea pentru reprimarea unor infracţiuni contra liniştii publice’’iar pe data de 19 decembrie 1924 ea fusese publicată în Monitorul Oficial.[14]Este acţiunea  prin care Partidul Comunist din România era scos în afara legii iar activitatea PCR  interzisă. El a rămas în ilegalitate până în 1944.   

Legiunea Arhanghelului Mihail

Cu siguranţă, de departe cel mai important exponent al extremei dreapta româneşti a fost Mişcarea Legionară. Totuşi, nu a fost singura formaţiune de extremă dreapta pe care România a cunoscut-o în perioada interbelică. În  1923 ia naştere Liga Apărării Naţional-Creştine, o formaţiune cu orinetare naţionalistă şi antisemită. Ea era condusă de către profesorul Alexandru C. Cuza iar Corneliu Zelea Codreanu era însărcinat cu organizarea ei.

Partidul Naţional-Creştin a fost înfinţat în 1935 şi era condus de Octavian Goga iar preşedinte de onoare era Alexandru C. Cuza.  El a rezultat în urma fuziunii cu Liga Apărării Naţional-Creştine. Reuşeşte print-o fericită cojunctură politică să ajungă la guvernare, preţ de aproximativ 40 de zile, timp suficient pentru a-şi promova caracterul extremist şi antisemit prin închiderea ziarelor de stânga şi mai ales prin implementarea‘’numerus clausus’’.

La 24 iunie 1927 la Iaşi ia naştereprincipalul exponent al extremismului de dreapta interbelic, şi anume Legiunea Arhanghelului Mihail iar în 1930 s-au pus bazele Gărzii de Fier, menită să dea formă politică Mişcării Legionare.

Mişcarea Legionară se declara mişcare naţionalistă, de resuscitare spirituală. Urmărea să încorporeze credinţa creştină ortodoxă prin formarea‘’omului nou’’. Se adresa în special tinerilor, studenţiilor dar şi preoţilor şi a acaparat şi o parte din intelectualitate. Caracterul extremist se indetifica prin lupta împotriva bolşevismului, denigrarea clasei politice şi prin antisemitism.

Nucleul organizatoric al Legiunii era‘’cuibul legionar’’care era format dintr-un număr restrâns de membrii iar conducătorul lor era‘’şeful de cuib’’.Pe măsura creşterii numărului lor, ei se organizau în comune, judeţe şi provincii.

Pe plan politic ea s-a evidenţiat şi prin asasinate. În 1931 Mişcare Legionară este dizolvată formal însă îşi va continua activitatea electorală sub numele de ’’Gruparea Corneliu Codreanu’’, numele charismaticului ei lider, ’’Căpitanul’’. Guvernul liberalului I.G. Duca va dizolva Garda de Fier în 9 decembrie 1933 când mai mulţi legionari au fost şi arestaţi. Răzbunarea legionară a fost cruntă iar la 29 decembrie 1933 pe peronul gării Sinaia, primul  ministru al României I.G. Duca este asasinat de legionari. Cei trei, participanţi, Nicolae Constatinescu, Ion Caranica şi Doru Belimace vor rămâne cunoscuţi sub numele de Nicadori.

În 1935 Mişcarea Legionară a revenit în viaţa politică sub numele de Partidul Totul Pentru Ţară. Şeful partidului era Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul iar după trecerea lui în nefiinţă, Gheroghe Clime. Seful partidului se afla sub comanda ’’Căpitanului’’, Corneliu Zelea Codreanu care controla Mişcarea Legionară. Între timp, în 1934 un fost colaborator apropiat al lui Corneliu Zelea Codreanu, Mihail Stere a cosntituit o grupare disidentă intitulată ’’Cruciada Românismului’’. Stere a coordonat o amplă şi vehementă campanie împotriva lui Zelea Codreanu. Legionarii l-au condamnat la moarte iar la 16 iulie 1936, zece legionari ce vor fi cunoscuţi sub numele de Decemviri îl vor asasina pe Constantin Stere.

Asasinatele politice legionare sunt departe de a se încheia.  Partidul Totul pentru Ţară obţinuse locul trei la alegerile parlamentare din 1937 cu aproximativ 15%. Iniţial regele Carol al II-lea a privit Mişcarea Legionară cu simpatie. Considera că se va putea utiliza de ea pentru a-ţi atinge obiectivele politice. A eşuat însă şi a intrat în conflict cu Zelea Codreanu. Aşa cum nici Carol al II-lea nu a putut fi controlat de elementul politic, mai exact de ţărănişti aşa şi legionarii erau imposibil de manipulat. Între rege şi legionari s-a încins o luptă sângeroasă.

După instaurarea regimului carlist, Corneliu Zelea Codreanu a simţit pericolul şi Mişcarea Legionară a făcut un pas în spate. S-a anunţat încetarea activităţii partidului Totul pentru Ţară. Codreanu intră însă în conflict cu Nicolae Iorga care îi intentează un proces de calomnie. Ulterior Iorga va dori să-şi retragă acuzaţiile dar profitând de situaţie, lui Zelea Codreanu i se aduc şi alte acuzaţii. În final este condamnat la nu mai puţin de 10 ani de închisoare. În noapte dintre 29 şi 30 noiembrie 1938 din ordinul primului ministru Armand Călinescu şi evident cu acordul Regelui Carol al II-lea, Corneliu Zelea Codreanu împreună cu alţi 13 legionari, Nicadorii şi Decemvirii sunt asasinaţi sub eternul pretext pueril al‘’încercării de a evada’’. 

A urmat replica legionară:la 21 septembrie 1939 este asasinat prim ministrului Armand Călinescu. Asasinarea lui Armand Călinescu a fost o lovitură extrem de grea pentru Carol al II-lea. El va trece cu greu peste dispariţia primului ministru, de care era foarte apropiat. Ca o replică la replică au fost executaţi sumar peste 200 de legionari. Practic între Stat şi Legiune se ducea un război bazat pe execuţii. Fără să îşi dea seama Carol al II-lea şi Statul au devenit complicii unor asemenea acţiuni.[15]

După asasinarea‘’Căpitanului‘’ în fruntea Mişcării Legionare s-a impus Horia Sima. El a cunoscut alt context politic. Carol al II-lea în 1940 era obligat să ducă o politică de reconciliere cu partidele politice. Pierderile teritoriale erau enorme. În acest context juca ultima sa carte, apropierea de Germania nazistă. Evident, s-a încercat o reconciliere şi cu Mişcarea Legionară. Cu toate că Horia Sima acceptă şi intră pentru foarte scurt timp în guvern situaţia monarhiei era compromisă. După cedarea fără niciun glonţ a Basarabiei, a Cadrilaterului şi a unei părţi mari din Transilvania, în urma dictatul de la Viena toate în 1940, Carol al II-lea abdică.

În timpul reconcilierii politice a lui Carol al II-lea niciun partid nu a dorit evident, guvernarea. Aşa se va ajunge la un regim militar condus de generalul Ion Antonescu, unde noul rege Mihai I nu avea decât o calitate simbolică. Partidele istorice vor cere alegeri libere însă se vor lovi de refuzul lui Ion Antonescu care va oferi guvernarea legionarilor. Astfel,   prin decret regal din 14 septembrie 1940 România a fost proclamată“stat national legionar“. Mişcarea Legionară devenea singura mişcare recunoscută. Horia Sima urmărea lichidarea tuturor structurilor democratice în timp ce Ion Antonescu cerea respectarea ordinii.

 

În noimebrie 1940 legionarii au asasinat 64 de foşti demnitari aflaţi în închisoarea Jilava. Dintre ei îi amintim pe fostul prim ministru Gh. Argeşeanu sau ţărănistul Virgil Madgearu. A fost asasinat mişeleşte de legionarii aflaţi acum la putere şi enorma personalitate a istoriei româneşti şi nu numai, Nicolae Iorga.

Inevitabil aceste asasinate nu erau deloc pe placul lui Ion Antonescu. Între Legiune, care oricum îşi propunea să conducă singură şi Ion Antonescu s-a născut un conflict ce se va dovedi sângeros. În această confruntare Adolf Hitler, s-a poziţionat alături de Ion Antonescu pe care îl vedea capabil să menţină ordinea în România.

În cele din urmă s-a ajuns la confruntarea finală a conflictul dintre Ion Antonescu şi legionari, în zilele de 21-23 ianuarie 1941 când a izbugnit rebeliunea legionară. Între armată şi legionari s-au dat lupte grele. În timpul rebeliunii legionare, a avut loc şi pogromul de la Bucureşti când zeci de evrei au fost măcelăriţi. Acţiuni violente şi distrugeri au existat în mai multe oraşe din ţară. În cele din urmă legionarii sunt înfrânţi, iar mulţi dintre ei vor fugi în Germania. Odată înfrântă rebeliunea, urmează numeroase arestări.  După 23 august 1944 mulţi legionari se vor înscrie în PCR.  Alţii vor rămâne în ţară unde vor încerca palid să continue lupta dar cei mai mulţi şi-ai găsit sfârşitul în închisorile comuniste.

Vom lăsa istoricii mai mari să se pronunţe asupra caracterului fascist şi terorist al Mişcării Legionare. Diferenţe de conducere între Zelea Codreanu şi Horia Sima inevitabil au existat. Pe fondul contextului istoric şi al apogeului puterii naziste dar şi al declanşării holocaustului în timpul lui Horia Sima, Legiunea a cunoscut o mult mai mare violenţă. Caracterul ei fascist e argumentat de unul dintre cei mai importanţi istorici ai Mişcării Legionarei, Armin Heinen.[16]

 

Viaţa culturală în România interblică

 

Cele două decenii reprezintă o perioadă foarte scurtă în istorie. Însă din punct de vedere cultural realizările au fost atât de bogate încât cu greu pot fi egalate. Progresele din învăţământ au rezultat prin afirmarea în perioada interbelică a şcolilor româneşti de matematică, medicină, istorie, geografie, sociologie, filosofie. De altfel,   toate guvernele interbelice de după 1918 au promovat învăţământul care este baza principală a culturii.

Medicina românească este ilustrată de personalităţi precum Victor Babeş, creatorul şcolii româneşti de morfopatologie şi microbiologie. Ioan Cantacuzino va pune bazele şcolii naţionale de imunologie şi patologie experimentală în timp ce Gheorghe Marinescu va întemeia şcoala românească de neurologie. Savanţii Nicolae Paulescu şi Ştefan Odobleja au fost privaţi pe nedrept de obţinerea Premiului Nobel după ce au cercetat diabetul şi au descoperit medicamentul pe care aveau să-l numească, pacreină.

Ştiinţele tehnice au cunoscut şi ele vaste descoperiri după ce Aurel Pleşu construieşte primul automobil aerodinamic din lume.  Traian Vuia a realizat generatorul cu aburi cu ardere internă iar în perioada 1918 şi 1921 reuşeşte să construiască două tipuri de elicoptere prevăzute cu mai multe rotoare de propulsie şi sustentaţie. În aerodinamică un rol esenţial l-a avut şi Henri Coandă care a adus importante contribuţii în ceea ce priveşte construcţia de avioane. Totodată, Henri Coandă a fost inventatorul dispozitivului care devia un fluid printr-un alt fluid, fenomen cunoscut sub numele de Şefectul Coandă.

Istoriografia românească s-a conturat sub semnul uriaşului Nicolae Iorga o importantă personalitate şi în istoriografia universală. Nicolae Iorga a adus contribuţii majore în studiul istorie universale, publicând în mai multe limbi. El este şi autorul‘’Istoriei Românilor’’ publicată în 10 volume 1936 – 1939. Tot marele istoric este cel care a intergrat istoria românilor în istoria universală.  Cu toate că activitatea politică i-a îngreunat foarte mult munca, opera lui Nicolae Iorga numără aproximativ 16.000 de titluri. Tot în domeniul istoriografiei s-a afirmat şi Vasile Pârvan, înteiemetorul şcolii româneşti de arheologie. A publicat studii foarte complexe şi bine documentate arheologic precum ’’Începuturile vieţii romane la gurile Dunării’’ (1923), ’’Getica’’ (1926) şi ’’Dacia’’ (1937). Şi Gheorghe Brătianu s-a impus prin studii privind continuitatea românilor, istoria Bizanţului sau istoria Mării Negre.

În literatură prin opere excepţionale vor rămâne mereu prezenţi în amintirea tuturor generaţiilor ce vor urma nume precum Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Octavian Goga, Lucian Blaga sau Radu Gyr dar şi filosofi precum Emil Cioran sau Petre Ţuţea. Reprezentativ este şi criticul George Călinescu care va publica excepţionala lucrare‘’Istoria literaturii române de la origini până în prezent’’ (1941).

În perioada interbelică se va remarca şi geniul lui Constantin Brâncuşi unul dintre cei mai mari sculptori. El a sculptat între 1935 – 1938 la Tg-Jiu Masa tăcerii, Poarta sărutului şi Coloana infinitului ca omagiu adus poporului român. Tot la nivel mondial se va remarca în muzică şi George Enescu în primul rând datorită simfoniilor. Nume grele va cunoaşte şi teatrul românesc prin Constantin Nottara, Tony Bulandra, Constantin Tănase, Maria Ventura, Elvira Popescu sau Alice Cocea.

 

Aşadar, aceasta a fost scurta incursiune prin cele două decenii interbelice ale României. Pe plan extern politica României s-a îndreptat prin acţiuni diplomatice şi tratate militare împotriva revizionismului ţărilor vecine. Din punct de vedere politic intern România făcea primii paşi în democraţie. Fragedă, aşa cum era democraţia românească a reuşit să ţină cât de bine a putut piept autoritarismului. Iar meritul revine unor foarte abile personalităţi politice asupra cărora am zăbovit şi în textul de faţă. În cele din urmă, inevitabil politica internă a fost condimentată şi de extremism şi autoritarism.

Fără îndoială în perioada interbelică România Mare a trecut printr-un proces de modernizare. Industrie(în special cea petrolieră), telecomunicaţii, transport etc. Toţi aceşti factori au contribuit şi la dezvoltarea economică a ţării. Totuşi, perioada interbelică nu trebuie divinizară. România, din cauza corupţiei a bătut mult timp pasul pe loc în dezvoltare şi modernizare dacă facem o comparaţie cu marile puteri europene. Cu toate elementele pozitive, corupţia a stopat dezvoltarea economică a României. Este adevărat că centru Bucureştiului, cochetul‘’micul Paris’’ s-a ridicat prin eleganţă şi stil la standardele unei capitale europene dezvoltate dar la fel de adevărat este şi faptul că periferia în multe zone era lipsită de canalizare, electricitate şi apă curentă. Zonele periferice din cauza mizeriei şi a lipsei de igienă erau adevărate focare de infecţie şi de boli precum TBC-ul.

Cu toată cenzura impusă de regimul comunist, perioada interbelică reprezintă două decenii fascinante şi esenţiale din viaţa României, pline de intrigi politice şi personale învăluite în mister care aşteaptă în continuare ample studii. Deoarece chiar şi studierea istoriei comunismului românesc trebuie să înceapă din perioada interbelică!



 

 



[1]Lucian Boia, Primul război mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări, Editura Humanitas, Bucureşti, 2014, pp. 76-77

[2]GheorgheI. Brătianu, Marea Neagră. De la origini până la cucerirea otomană, Editura Polirom, 2000

[3]Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX (1918-19148), București, 1999

[4]Mihai Retegan, În balanța forțelor. Alianțe militar românești interbelice, Editura Semne, București, 1997, pp. 29-30

[5]Ibidem, p. 56

[6]Ibidem, p.63

[7]Documente privind istoria României între anii 1918 – 1944p. 515

[8]Recensământul general al populației din 29 decemvrie 1930, Vol. II, p. XXIV

[9]Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, Arhivele Istorice Centrale

[10]Ioan Scurtu, Istoria contemporană a României 19182001, p. 102

[11]Axenciuc:III, 706;CEHE:VIII, p. 938 (capitol de Alice Teichova)

[12]Alexandra a Danemarceia fost împărăteasă a Indiei și soție a regelui Regatului Unit, Eduard al VII-lea. După moartea acestuia până la trecerea în neființă, va fi regină mamă pentru monarhul George al V-lea

[13]Ioan Scurtu, Criza dinastică din România (1925-1930), Editura Enciclopedică, București, 1996, p .37

[14]Adrian Cioroianu, Comuniştii înainte de Comunism, procese şi condamnări ale ilegaliştilor din România, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2014, p.92

[15]Lucian Boia, Suveranii României Monarhia, o soluţie?, Editura Humanitas, București, 2014, p. 58

[16]Armin Heinen, Legiunea ‘’Arhanghelului Mihail’’, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006

 

 

 

 

Bibliografie

 

1.      BRĂTIANU, Gheorghe, Marea Neagră. De la origini până la cucerirea otomană, Editura Humanitas, Bucureşti, 2014

2.      BOIA, Lucian, Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări, Editura Humanitas, Bucureşti, 2014

3.      BOIA, Lucian, Suveranii României Monarhia, o soluţie?, Editura Humanitas, Bucureşti, 2014

4.      CIOROIANU, Adrian, Comuniştii înainte de Comunism, procese şi condamnări ale ilegaliştilor din România, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2014

5.      HEINEN, Armin, Legiunea ’’Arhanghelului Mihail’’, Traducere din germană de Cornelia şi Delia Eşianu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006

6.      RETEGAN, Mihai, În balaţa forţelor. Alianţe militare româneşti interbelice, Editura Semne, Bucureşti, 1997

7.      SCURTU, Ioan, Criza dinastică din România (1925-1930), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996

8.      SCURTU, Ioan, BUZATU, Gheorghe, Istoria Românilor în secolul XX (1918-1948), Bucureşti, 1999

9.      STĂNESCU, Marin, Moscov, Cominternul, filiera comunistă balcanică şi România (1919-1944), Bucureşti, 1994

""