Închisoarea comunistă de la Râmnicu Sărat – închisoarea tăcerii (1945-1963)
Închisoarea de la Râmnicu Sărat, denumită “puşcăria izolării totale”, a fost una dintre cele mai dure închisori comuniste. Aceasta a depăşit, prin regimul sever aplicat cu religiozitate de călăii totalitarismului roşu, celebrele închisori de la Aiud, Gherla sau Suceava. A fost cel mai oribil loc de detenţie pe care l-au inventat comuniştii. Prin metodele folosite s-a dovedit a fi o barbarie incredibilă. Dacă deţinuţii politici ar fi avut o Golgotă, atunci ea s-ar fi numit Râmnicu Sărat.
Proiectul originar al comunismului îşi propusese eliberarea omului, a omului “alienat”, aşa cum susţinea Karl Marx, de nedreptatea, ipocrizia şi minciuna orânduirilor bazate pe exploatare. Omul avea să se ragăsească pe sine, să devină liber. Orice constrângere trebuia să dispară, conform planului. A fost aşa? Istoria ne-a demonstrat că nu. Iar cazul închisorii de la Râmnicu Sărat ne-o dovedeşte, în mod special.
Însă, până a prezenta ororile ce s-au petrecut la Râmnicu Sărat, se impun câteva precizări în ceea ce priveşte istoricul închisorii. Construcţia penitenciarului a început în 1899, abordând un stil neoclasic şi neogotic, realizat după modele britanice şi franceze, şi a funcţionat sub denumirea de Arestul Preventiv. Construcţiile şi amenajările ce pot fi văzute şi astăzi datează din perioada interbelică, doar sârma ghimpată fiind înlocuită de comunişti, între 1948-1949, cu zid.
Aici au fost întemniţaţi cei 1200 de ţărani după reprimarea răscoalei din 1907, iar în 1938 au fost încarceraţi capi ai mişcării legionare, în frunte cu Corneliu Zelea Codreanu. După anul 1945 în cele 32 de celule ale închisorii au fost aduşi miniştri din perioada guvernului Antonescu, fruntaşi PNŢ, generali ai armatei române, intelectuali de marcă. De asemenea, aici au fost izolaţi Vasile Luca, Titel Petrescu şi Lucreţiu Pătrăşcanu, pentru ca în 1957 să fie transferaţi aici de la Sighet Corneliu Coposu, Ilie Lazăr şi Ion Diaconescu. Tot în închisoarea de la Râmnicu-Sărat şi-a aflat sfârşitul, în 1963, şi Ion Mihalache, unul dintre conducătorii Partidului Ţărănesc, al Partidului Naţional Ţărănesc şi ministru, în mai multe rânduri. Cei care ajungeau aici erau consideraţi „duşmani de clasă”, „bandiţi” şi „contrarevoluţionari”. Directorul închisorii din Râmnicu Sărat a fost informat printr-o adresă oficială că pentru aceşti „instigatori, complotişti, sabotori, duşmani de totdeauna ai clasei proletare pe care au exploatat-o şi maltratat-o până la sânge, şi care au astăzi un regim de favoare”, trebuie să se introducă un regim special astfel încât să nu mai poată părăsi „celulele, camerele şi curţile, decât la ordin” şi numai pentru a beneficia de asistenţă medicală sau pentru a fi deferiţi instanţelor judecătoreşti. La finalul acestei adrese se preciza faptul că nu trebuie să se mai permită pe viitor „nicio îngăduinţă, niciun fel de slăbiciune omenească pentru aceşti infractori, care la timpul lor, nu au făcut decât să împrăştie suferinţă în sânul poporului muncitor”.
Închisoarea de tristă amintire de la Râmnicu Sărat a fost considerată cea mai dură dintre închisori, aici murind peste 90% dintre deţinutii politici. Condiţiile erau strigătoare la cer:mâncarea nu depăşea 5-600 de calorii pe zi (supă de orz fiert, fără nicun adaos, ceea ce provoca inaniţie şi avitaminoze). Aceasta li se dădea încarceraţilor de 2 ori/zi, fără pâine., care era înlocuită cu o turtă făcută din seminţe de mătură, opărite şi coapte în cuptor. Cazul lui Corneliu Coposu este o dovadă a tratamentului de aici – când a fost arestat avea 114 kg pentru ca la ieşirea din închisoare să rămână cu doar 51 kg.Tot Corneliu Coposu descrie foarte bine atmosfera penitenciarului de la Râmnicu Sărat:“Puşcărie monocelulară, fiecare deţinut fiind singur în celulă, nu avea deloc lumină naturală, iluminarea era asigurată de un bec de 15W, iar în timpul iernii nu se făcea încălzirea celulei. E adevărat că fiind foarte veche şi clădită din două rânduri de cărămizi nu se simţea nicio deosebire între vară şi iarnă;era aceeaşi temperatură rece şi întuneric. Ferestruica celulei era în permanenţă oblonită pe dinafară ca să nu se poată vedea cerul de altfel geamul şi de neatins la înlăţimea la care era situată. Era interdicţia absolută de a face uz de pat, în afară de cele 8 ore care erau destinate somnului, în timpul zilei trebuia să stai în picioare sau să stai pe tinetă.” Mai mult, Corneliu Coposu susţinea că în ultimii opt ani de detenţie nu rostise niciun cuvânt şi la ieşirea din închisoare uitase să vorbească, fiindu-i necesară o perioadă îndelungată până la redobândirea graiului. Şi asta se întâmplase pentru că izolarea fusese aproape absolută. Mai reuşeau, în schimb, să comunice folosind alfabetul Morse:bătăi în ziduri sau prin tuse. Cel din urmă sistem era însă foarte obositor din cauza stării de slăbiciune în care se aflau deţinuţii.
“Bă, noi avem puterea să vă facem praf”
Gardienii de la Râmnicu Sărat nu erau de origine română – ei vorbeau o limbă stranie, un fel de kirghizi, turkmeni. Erau în număr de vreo 80 şi lucrau în patru schimburi, iar numărul ofiţerilor era dublu. Cei din urmă erau români. Pentru gardieni, deţinuţii nu erau decât nişte cifre pentru menţinerea ordinii.
Gardienii aplicau ca metodă de disciplinare bătaia-îi băteau pe toţi fără deosebire şi fără a ţine cont de nimic. De pildă, în 1959, Ion Mihalache a refuzat să se mai ridice din pat la ora 5 dimineaţa, declarându-i astfel “război” administraţiei. Unui om bolnav de 80 de ani îi era imposibil să stea 15 ore pe scaun, cu faţa la vizetă. Drept urmare, l-au bătut dur. A fost şi cazul lui Rădulescu Pogoneanu, care era semiparalizat. În 1963, Mihalache a murit din cauza tratamentului primit în închisoare şi, asemenea celorlalţi deţinuţi decedaţi, a fost aruncat în pielea goală, într-un cimitir mlăştinos, motiv pentru care nu i-au fost niciodată recuperate osemintele.
Penitenciarul de la Râmnicu Sărat a fost, aşadar, cel mai oribil loc de detenţie. Dacă închisoarea din Piteşti s-a caracterizat prin violenţa colectivă, cea din Râmnicu Sărat a excedat prin exterminarea individuală într-o linişte de mormânt. Singuri în celulă, supuşi unui regim de înfometare, mâncând paiele din salteaua pe care dormeau, statul în frig, bătaia şi teroarea fizică, izolarea, au făcut din această închisoare “iadul pe pământ”. Amiralul Horia Măcelaru, sosit în 1963 la Gherla, după o experienţă de 6 ani la Râmnicu Sărat, exclamând:“Aici e raiul pe pământ!”
Închisoarea de la Râmnicu Sărat a fost închisă, în mod oficial, în aprilie 1963. Supravieţuitorii au fost trimişi în domiciliu obligatoriu, însă au rămas sub atenta supraveghere a Securităţii, fiind chemaţi aproape zilnic pentru declaraţii şi investigaţii. Despre regimul dur aplicat aici s-au pronunţat puţinii supravieţuitori, care au oferit informaţii importante despre izolarea îndurată la Râmnicu Sărat. După 1963, închisoarea a fost folosită drept depozit. În 2007, închisoarea a fost trecută din administrarea Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional în administrarea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România (devenit ulterior IICCMER).
Bibliografie1. Cioroianu, Adrian, Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 20052. Nicolescu, Valeriu, Buzău – Râmnicu-Sărat. Oameni de ieri, oameni de azi, volumul II, partea I, Editura Evenimentul Românesc, 20013. Zorojanu, Tudor, Călin, Viaţa lui Corneliu Coposu, Bucureşti, Editura Maşina de scris, 19964. www.memorialulramnicusarat.ro
