În vremuri grele
Vlad al II-lea, a cărui poreclă, Dracul, a fost transformată într-una şi mai celebră, a fiului său, Vlad Ţepeş sau Dracula, ajuns, prin contribuţia lui Bram Stoker, vampirul universal iubit de Hollywood, a avut o viaţă şi o domnie care merită să fie mult mai mult cunoscute. Pentru că reprezintă, într-un fel, esenţa a ceea ce a însemnat mirajul şi fragilitatea puterii în vremuri tulburi.
După moartea lui Mircea cel Bătrân, urmaşii săi, care au fost mulţi, s-au angrenat într-o serie sângeroasă de lupte pentru obţinerea domniei. Era o competiţie în care perdantul plătea, de cele mai multe ori, cu viaţa. A lui şi, uneori, a fiilor lui. Vlad Dracul se înscrie în acelaşi tipar. Fiu al lui Mircea cel Bătrân, se angajează în lupta cu alţi pretendenţi. Va sfârşi, la rându-i, executat, împreună cu fiul lui.
În epoca cruciadelor târzii prin care creştinii urmăreau să-i scoată pe otomani din Balcani, prinşi între sultani şi împăraţi, voievozii valahi aveau domnii scurte şi tumultuoase. Cu căderi şi uneori cu reveniri spectaculoase. Reveniri care amânau, de fapt, sfârşitul tragic al unor efemere prezenţe pe tron.
Dar această prezenţă pe tron, indiferent de condiţii, trebuie să fi fost o atracţie imposibil de ocolit, din moment ce niciun preţ nu era prea mare pentru a obţine domnia. Fiecare pretendent ajuns pe tron credea că soarta sa va fi diferită de cea a rudei sale, poate frate, poate văr, căruia tocmai îi tăiase capul ca să-i ia locul.
Războaie, intrigi, comploturi, trădări, răsturnări de situaţie, toate marchează prezenţa în istorie a lui Vlad Dracul. Poate şi porecla sa spune multe, dincolo de faptul că ar fi fost membru al Ordinului Dragonului, chestiune care nu este deloc sigură, după cum veţi vedea în paginile acestei ediţii a revistei „Historia“.
Între cruciadele creştine şi puterea în creştere a otomanilor, oamenii epocii au jucat periculos, de multe ori la două capete. Să obţină şi confirmarea sultanului, dar să se şi ridice împotriva turcilor când condiţiile o permiteau. Ceea ce îi punea în situaţia de a fi acuzaţi de trădare de ambele tabere. Era nevoie de mare abilitate şi mare putere de convingere pentru a putea scăpa dintr-o asemenea capcană, iar de multe ori era chiar imposibil. Dar atracţia puterii a fost şi a rămas până în ziua de azi prea mare pentru a fi refuzată.
FOTO deschidere: desen de Cătălin Drăghici
Articolul a fost publicat în numărul 240 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 17 ianuarie - 14 februarie, și în format digital pe paydemic.com.
