În interiorul unui lagăr de exterminare

Regimul nazist a înființat primul lagăr de concentrare în 1933, la scurtă vreme după venirea la putere a lui Hitler. Primii internați în aceste lagăre au fost opozanții politici ai noului regim, în speță social-democrații și comuniștii. Ulterior, sistemul se va dezvolta până la 100 de lagăre, împărțite în două tipuri :lagăre pentru muncă forțată, aflate în apropierea fabricilor sau a marilor șantiere industriale, și lagărele de exterminare dedicate exterminării sistematice a evreilor, țiganilor, homosexualilor etc.

Pe măsură ce armatele Aliate se apropiau de victoria finală, soldații ruși, la est, și cei anglo-americani, la vest, au eliberat rând pe rând fiecare lagăr, scoțând la lumină ororile naziste. Primul lagăr eliberat este Maidanek, aflat în estul Poloniei ;armata sovietică ajunge aici în 1944. Alexander Werth, corespondent de război pentru the London Sunday Times și BBC, a însoțit armata sovietică și a descris ceea ce a văzut în lagăr la scurt timp după eliberarea sa.

Lagărul Maidanek a fost înființat de naziști în 1941, la scurtă vreme după cucerirea regiunii poloneze ocupate până atunci de ruși. Scopul principal al acestui lagăr era exterminarea rapidă a evreilor trimiși spre est din Cehoslovacia, Franța, Austria și Olanda. Majoritatea victimelor provenea, însă, din zona din jurul lagărului. Se estimează că 1, 5 milioane de persoane au murit la Maidanek în cei trei de ani de funcționare.Însă BBC a refuzat să difuzeze raportul lui Werth, căci descrierea sa era atât de incredibilă încât superiorii săi au crezut că e doar propagandă sovietică. Abia după eliberarea lagărelor Buchenwald, Dachau și altele, s-a dovedit că ceea ce scrisese Werth era, din păcate, adevărat.

Soldații sovietici au ajuns la Maidanek în iulie 1944. O săptămână mai târziu, Alexander Werth și alți jurnaliști au făcut un tur al lagărului.

Foto:Keystone/Getty Images

„Prima mea reacție la Maidanek a fost un sentiment de surpriză. Îmi imaginasem ceva teribil și sinistru. Nu a fost deloc așa. De afară părea deosebit de inofensiv. «Asta e ?» a fost prima mea reacție când ne-am oprit la ceea ce părea a fi o mare așezare pentru muncitori. În spatele nostru, la orizont, se zăreau turnurile orașului Lublin. Era mult praf pe drum, iar iarba era de o culoare anostă, verde-gri. Lagărul era separat de drum de câteva garduri de sârmă ghimpată, dar nu arătau neapărat sinistru și așa ceva se putea găsi la orice instituție militară sau semimilitară. Locul era mare, ca un oraș întreg de barăci vopsite într-o nuanță plăcută de verde. Erau atât de mulți oameni în jur, soldați și civili. O santinelă poloneză a deschis poarta din sârmă ghimpată ca să lase mașinile să intre pe strada principală, care avea deoparte și de alta barăci mari, verzi. Am oprit în fața unei barăci pe care scria Bad und Desinfektion II. „«Aici, a spus cineva, erau aduși oamenii care soseau în lagăr.»

Interiorul barăcii era din beton și din pereți ieșeau robinete, iar în jurul camerei erau băncile pe care erau puse hainele ce erau ulterior adunate. Deci ăsta era locul în care erau conduși oamenii. Sau poate erau invitați politicos – «Intrați, vă rog, pe aici». Oare bănuia vreunul ceva, în timp ce se spălau după o călătorie lungă, ce avea să se întâmple câteva minute mai târziu ? Oricum, după ce se spălau, erau rugați să intre în camera următoare ;iar în acest punct chiar și cei mai puțini bănuitori dintre ei începeau să întrebe.. Căci «camera următoare» era formată dintr-o serie de structuri mari din beton, de formă pătrată, fiecare având cam un sfert din mărimea camerei anterioare, însă aceasta nu avea geamuri. Oamenii dezbrăcați (mai întâi bărbații, apoi femeile, după care copiii) erau conduși sau obligați să intre din camera băii în aceste cutii întunecate din beton – cam de 4.5m2 – și apoi, cu 200-250 de oameni înghesuiți în fiecare cutie – în care era complet întuneric, cu excepția unei lumini slabe în tavan și vizorul din ușă – începea procesul gazării. La început un aer fierbinte era pompat din tavan după care micile cristale albastre de Cyclon erau împroșcate peste oameni, iar în aerul fierbinte se evaporau rapid. În două până la zece minute toată lumea murea.

Erau șase astfel de cutii de beton – camerele de gazare – una lângă alta. «Aproape 2000 de oameni puteau fi omorâți aici simultan», ne-a spus unul dintre ghizi.

La început totul era foarte greu de priceput, fără un efort de imaginație. Erau câteva structuri anoste de beton care, dacă ar fi avut uși mai largi, ar fi putut fi confundate lejer cu un rând de garaje. Dar ușile – ușile! Erau uși mari de oțel și fiecare avea un zăvor de oțel. Iar în mijlocul ușii era un vizor, un cerc de 8cm în diametru compus din circa 100 de găuri micuțe. Puteau oamenii, aflați în agonia morții, să vadă ochii agentului SS care-i privea cum mor? Oricum, agendul SS nu avea de ce să se teamă:ochiul său era bine protejat de plasa de oțel aflată peste vizor.Dar oare ce gânduri treceau prin mințile acelor oamei în acele minute când cădeau cristalele;putea cineva să mai creadă că acest proces umilitor de a fi băgat într-o cutie și de a sta acolo dezbrăcat, spate în spate cu alți oameni dezbrăcați, are ceva de-a face cu dezinfecția?

[...] Apoi o pată albastră de pe podea mi-a atras atenția. Era foarte vagă, dar încă lizibilă. Cu cretă albastră cineva scrijelise cuvântul «vergast» și desenase deasupra un craniu și două oase încrucșiate. Nu mai văzusem niciodată cuvântul ăsta până acum, dar însemna, în mod evident, «gazați»-și nu doar gazați, ci cu elocventul previz ver în față.

Munca asta-i terminată, urmează alt lot.”

"Inside a Nazi Death Camp, 1944" EyeWitness to History, www.eyewitnesstohistory.com (2004).