Ideologia salvează comunismul? Cum a încercat Ceaușescu să-și întărească puterea prin propagandă
„În democrațiile populare, lupta se duce pentru puterea spiritului. Omul trebuie determinat să înțeleagă. Cine va înțelege va accepta. Cine sunt dușamnii noului regim? Sunt cei care nu înțeleg.” [Czesław Miłosz]
În România lui Nicolae Ceaușescu, anul 1971 a adus schimbări semnificative în politica regimului. La cinci ani după schimbarea conducerii, prin venirea la putere a lui Ceaușescu, Partidul Comunist Român a luat măsuri pentru definirea clară a programului său ideologic, prin elaborarea așa-ziselor Teze din Iulie. Considerate un punct de cotitură al Regimului Ceaușescu, marcând trecerea clară la autoritarism, Tezele din Iulie au avut ca scop întărirea puterii regimului, dar au avut în final efectul invers. Sătuli de prea multă propagandă și de prea multe lipsuri, românii au întors spatele comunismului.
Din perspectiva politicii interne, noul program ideologic al Partidului Comunist Român, definit prin Tezele din Iulie, a fost elaborat într-un moment în care politica regimului era definită de doi factori esențiali:concentrarea puterii în mâinile lui Ceaușescu și reinstituirea dominației ideologiei. Însă Tezele din Iulie au reprezentat doar o parte din ceea ce am putea numi un adevărat program de schimbare/reînnoire ideologică a regimului Ceaușescu, în care pot fi incluse următoarele:discursurile din 6-9 iulie 1971;câteva discursuri-cheie din perioada 1968-1971;directivele Congresului al XI-lea din 1974;discursul lui Ceaușescu de la Congresul Educației Politice și Culturii Socialiste din 1976 – mai precis, este vorba de discursurile care au stabilit noua direcție ideologică și culturală a regimului.
Despre Tezele din Iulie s-a spus că au reprezentat punctul de start al unui program de inflexibilitate ideologică, de rigidizare culturală, un instrument prin care regimul și-a reasumat controlul strict asupra culturii și creațiilor cultural-științifice cu rol educativ și cu posibilitatea de influențare/modelare a conștiinței omului în comunism. De aceea, Tezele sunt considerate un punct de cotitură în istoria comunismului românesc și în istoria regimului Ceaușescu, ca un moment care a marcat sfârșitul așa-zisei perioade de liberalizare din 1964/65-1971 și începutul „național-comunismului” de tip ceaușist.
Schimbarea din iulie 1971 a părut cu atât mai clară și mai dură cu cât ea a urmat unei perioade de 5-6 ani de relaxare ideologică. Vladimir Tismăneanu spunea despre perioada 1965-1970 că a fost chiar „primul dezgheț adevărat” din istoria României comuniste, în care se poate vorbi de o „destalinizare intelectuală”, de o adevărată deschidere pe plan cultural. În ce măsură însă această liberalizare a fost, într-adevăr, una conștientă, intenționată – având scopul de a elibera din strânsoarea regimului cultura și gândirea sau, mai degrabă, o consecință indirectă a procesului de consolidare a puterii noului lider, în care controlul ideologic asupra societății n-a mai fost, temporar, o prioritate, din cauza luptei pentru putere în partid și a necesității stringente ale lui Nicolae Ceaușescu de a-și consolida poziția? Din această perspectivă, s-ar putea spune că, odată consolidată poziția liderului în interiorul partidului, era necesar ca domeniile lăsate relativ libere timp de câțiva ani să fie readuse sub controlul statului, pentru ca însăși poziția partidului să nu fie contestată. Să nu uităm că, în 1968, liderii comuniști văzuseră unde poate ajunge un program de liberalizare culturală, în cazul cehoslovac:cereri pentru libertate de exprimare, desființarea cenzurii, democratizare și, în fine, o invazie sovietică pentru a elimina pericolul. Așadar, era nevoie ca și în România partidul să-și reafirme controlul asupra ideologiei și culturii.
Astfel, Tezele din Iulie au devenit temelia noului program ideologic al puterii, prin care partidul și-a revendicat dreptul de a controla strict toate aspectele vieții cetățenilor, cu precădere cele socio-culturale, și prin care a fost impusă o nouă vigilență ideologică. Tezele din Iulie au marcat revenirea regimului la vechea direcție politică, antioccidentală, puternic ideologizată și dogmatizată.
În data de 6 iulie 1971, Ceaușescu rostea în fața Comitetului Central discursul intitulat „Propuneri de măsuri pentru îmbunătățirea activității politico-ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii”, prezentând în 17 puncte măsurile pe care el le considera necesare pentru „ridicarea nivelului combativității revoluționare și a spiritului militant, partinic, al întregii activității politice, ideologice și de educație comunistă a maselor”. Ceaușescu sublinia că omul nou pe care societatea comunistă îl creează trebuie să fie „profund devotat socialismului și comunismlului” – deci gândirea sa nu trebuia să prezinte îndoieli cu privire la niciun aspect al regimului și trebuie dedicată în întregime acestuia;astfel, activitatea politico-educativă este un element esențial în „opera de edificare a noii orânduiri sociale”, prin aceea că ea modelează conștiința omului nou.
Liderul P.C.R. s-a arătat nemulțumit de prezenta muncă politico-ideologică și cultural-educativă care, spune el, prezintă o serie de lipsuri. Ca atare, cerea „ridicarea nivelului combativității revoluționare și a spiritului militant, partinic, al întregii activității politice, ideologice și de educație comunistă a maselor”, adică o implicare totală în problemele ideologice – educative – militante. În acest scop, el a propus 17 măsuri. Prima era, evident, creșterea rolului conducător al Partidului în toate activitățile politico-ideologice. Astfel, Partidul își (re)asuma conducerea acestor domenii pentru a le controla și dirija mai bine, iar creșterea exigenței, cerută de Ceaușescu, însemna că Partidul nu avea să mai permită derapaje de la linia ideologică. Se cerea și creșterea combativității împotriva influențelor străine, a „influențelor ideologiei burgheze și mentalităților retrograde”, ceea ce se traduce prin eliminarea influențelor occidentale și reîntoarcerea la cadrul închis al gândirii marxist-leniniste. În schimb, Ceaușescu cerea accentuarea realizărilor poporului român, oferind baza pentru dezvoltarea protocronismului.
Care era sarcina muncii politico-educative despre care vorbește Ceaușescu? Citind printre rânduri, reiese că aceasta era una singură:aceea de a cultiva acceptarea, fără îndoieli, a regimului și a politicii sale;mai precis, de a cultiva supunerea în fața puterii comuniste.
În continuare, Ceaușescu a mai cerut dezvoltarea învățământului de partid;extinderea politicii de masă (care duce la o invazie a factorului ideologic în toate aspectele vieții – în școli, la locul de muncă ș.a.);creșterea vigilenței și a spiritului critic;impunerea cursurilor de socialism științific în universități;educația tineretului în spirit socialist;combativitatea față de tot ceea ce e străin, din cauza pericolului influențelor străine;creșterea rolului presei în promovarea ideologiei și a rolului educativ al programelor de radio și TV (cu o selecție mai atentă a producțiilor, eliminând programele străine burgheze în favoarea producțiilor autohtone);o mai bună desfășurare a activității editoriale în funcție de „cerințele educației comuniste” (adică un control mai riguros privind textele publicate) etc.
Expunere la Consfătuirea de lucru a activului de partid din domeniul ideologiei și al activității politice și cultural-educative
Trei zile mai târziu, în data de 9 iulie, Ceaușescu a ținut un nou discurs, în completarea primului, „Expunere la Consfătuirea de lucru a activului de partid din domeniul ideologiei și al activității politice și cultural-educative”, în care a prezentat, punctual, și măsurile necesare în domeniul istoriografiei.
Liderul comunist declara, plin de încredere, că „socialismul a învins în România definitiv și nimeni în lume nu poate și nu va abate poporul român de pe calea socialismului și comunismului”. Ne-am putea întreba, în aceste condiții, de unde izvorăște acest nou atac pentru întârirea conștiinței socialiste, de unde această voință de impunere a socialismului în toate aspectele vieții? Așadar, în pofida acestui succes răsunător, anumite lucruri trebuiau corectate. Mai precis, propaganda și activitatea ideologică a partidului nu prezenta în mod satisfăcător toate realizările regimului, amenințându-le cu uitarea. Mai mult decât atât, această slăbiciune a propagandei era dăunătoare nu numai pentru partid – din motive lesne de înțeles (pălește legitimitatea regimului și lipsește justificarea atotprezentă a regimului), dar și pentru popor, care risca să nu cunoască greutățile prin care a trecut partidul pentru a aduce progresul țării. În aceste condiții, întărirea politicii educative și promovarea ideilor propuse de Ceaușescu trebuiau să sublinieze constant caracterul legitim și meritele regimului, menținând astfel impresia de legitimitate.
Ceaușescu a pus accent și pe importanța activității pentru transformarea conștiinței socialiste, la fel de importantă ca și progresele practice în procesul de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate. Erau condamnate așa-zisele „mentalități anarhice” și „concepții liberaliste”, rămășițe ale lumii burgheze sau influențe venite dinspre Occident;de aceea, liderul comunist condamna obiceiul de a se raporta la realizările Occidentului, „de a considera că ce este străin este mai bun”. Ceaușescu condamna astfel raportarea la alte standarde decât cele comuniste și naționale și cataloga această „ploconire față de tot ceea ce este străin” ca fiind foarte periculoasă.
O idee-cheie discutată de Ceaușescu atunci a fost cea privind rolul conducător al partidului. Liderul P.C.R. a adus în discuție faptul că, în trecut, s-a pus la îndoială acest rol conducător în anumite domenii, precum arta și literatura. Aceasta era o mare greșeală, căci rolul partidului ca forță conducătoare trebuia să se manifeste în toate domeniile, fie că vorbim de învățământ, arte plastice, literatura etc.:„forța partidului, conducerea sa, trebuie să se facă simțite în toate domeniile de activitate”! Mai precis, în aceste domenii care, la prima vedere, par să nu aibă nevoie de intervenția partidului, aceasta trebuia să existe pentru a filtra ceea ce se consideră a fi corespunzător normelor socialismului (pentru a nu-l pune în pericol, se subînțelege). Ideea de bază era, așadar, foarte simplă:Partidul Comunist își rezerva dreptul de a controla toate sferele sociale, inclusiv – sau mai ales – pe cele ce țin de gândirea umană și libera exprimare.
Această idee venea în continuarea celor exprimate de Ceaușescu în anii precedenți cu privire la literatură. Dacă, în 1965, el vorbea despre necesiteatea diversității de stiluri în artă, despre importanța creației literar-artistice și despre cum „nu se poate impune nimănui un anumit fel de a scrie”, trei ani mai târziu, în 1968, discursul se schimbă:„nu poate să se meargă decât pe literatura care să se bazeze pe concepția științifică, marxist-leninistă, materialist-dialectică despre lume și viață”. Apoi, în 1971, se vorbește despre subordonarea creației:„suntem pentru cea mai largă libertate de creație, pentru cea mai largă exprimație a imaginației, dar în spiritul concepției noastre despre lume și viață”.
Ideologia n-a salvat regimul
Acestea erau, pe scurt, ideile Tezelor din Iulie. Dincolo de limbajul de lemn și de lipsa de substanță a discursurilor în ansamblu, se pot identifica cele trei idei de bază care definesc direcția luată de regim după 1971:înainte de toate, rolul conducător al Partidului în toate domeniile socio-culturale;apoi, importanța activității ideologice și a educației în modelarea omului nou;și, în ultimul rând, ca idee secundară, tendința de condamnare a influențelor străine, occidentale, în favoarea elementelor pur autohtone.
Proiectul ideologic avea să fie reluat pe 16 iulie, când în cadrul Comitetului Executiv al Comitetului Central s-au discutat „măsurile de aplicare a hotărârilor privind întârirea activității-politico ideologice și cultural-educative”, apoi în noiembrie, în cadrul plenarei Comitetului Central. Patru ani mai târziu, Ceaușescu reia subiectul neajunsurilor ideologice în cadrul primului Congres al Educației Politice și Socialiste, când și-a exprimat nemulțumirea față de lipsurile existente încă în acest domeniu, și din nou în 1983;așadar, nici la 12 ani de la inițierea Tezelor, partidul nu era mulțumit de activitatea ideologică și educativă.
Analizând aceste discursuri, iese la iveală un anumit tipar al cuvântărilor lui Ceaușescu. El vorbea întotdeauna despre marile realizări și reușitele regimului socialist, dar evoca permanent existența unor lipsuri și neajunsuri ce trebuie combătute:fie din lipsă de vigilență ideologică, fie din cauza unei relaxări a oamenilor muncii sau a activiștilor de partid, fie din cauza orientării către Occident. Acest fapt se explică prin nevoia permanentă a partidului de a încuraja cetățenii la luptă, de a avea întotdeauna un inamic (extern sau intern) care să fie combătut, asta pentru a menține la cote înalte entuziasmul și vigilența!
În fine, dacă, pentru o perioadă, accentuarea discursului ideologic a întârit imaginea partidului și a consolidat poziția lui Ceaușescu, programul Tezelor din Iulie s-a întors, în cele din urmă, împotriva partidului. Suprasaturarea societății cu mesaje și acțiuni ideologico-propagandistice nu a făcut altceva decât să arate că acest discurs nu este decât o fațadă, o modalitate prin care regimul încerca să distragă atenția de la problemele reale ale societății.
Dacă scopul Tezelor din Iulie a fost acela de a evita o criză ideologică, este clar că partidul comunist a reușit exact opusul:a creat o criză de sistem prin folosirea excesivă a mesajelor ideologice și a propagandei, afectând chiar legitimitatea pe care trebuia să o apere, căci populația a ajuns să fie imună la – ba chiar să respingă – acest gen de discursuri.
