Ideologia „Războiului Sfânt” la otomani jpeg

Ideologia „Războiului Sfânt” la otomani

📁 Imperiul Otoman
Autor: Avram Andrei

Războiul este denumirea unei stări care poate fiinţa şi când nu se manifesta prin operaţiile sale. Carl von Clausewitz (1780-1831) afirma „războiul nu este decât politica de stat continuata cu alte mijloace(...) intenţia politică este scopul, războiul este mijlocul şi niciodată mijlocul nu poate fi gândit că scop”.

    Noţiunea de „război religios”, care legitima cucerirea şi prada ca fiind realizate în numele lui Dumnezeu, este la fel de veche ca noţiunea de divinitate la  oameni.

    Prin expresia „război sfânt” se înţelege un război dus exclusiv din motive religioase. Însă, activităţi belicoase care să aibă la bază numai raţiuni pur religiose nu există nici macar în islam. Istoric vorbind, conflictele armate declanşate între Islam şi Creştinătate, aveau, în primul rând cauze de ordin politico-militar şi economico-financiar, cele religioase căzând pe locul secund sau fiind folosite doar ca pretexte.

Djihadul.În limba arabă, semnificaţia generală a noţiunii dedjihadeste de efort susţinut spre un scop determinat, a cărui atingere presupune şi justifică folosirea oricărui mijloc. Termenuldjihadîşi are originea în verbul „djahada”, care înseamnă „a fi harnic, a face efort, a se osteni, a fi tenace” şi în substantivul abstract „juhd”prin care se desemnează, în general, „efortul”, „încordarea de forţe”, „concentrarea eforturilor” pentru atingerea unui scop. 

Naşterea ideii dedjihada avut loc în vremea lui Muhammad, în procesul de trecere de la Profetul avertizator (dinperioada meccana – 617 – 16 iulie 622)laProfetul înarmat (dinperioada medineza 622-632).

    Apariţia ideii de „război sfânt” se va produce la Medina, „locul unde, în momentul când s-a organizat lupta împotriva meccanilor, a fost definită datoria de a-i combate pe toţi aceia care nu aderau la Islam, până ce se converteau sau consimţeau să plătească tributul, semn al supunerii lor.

    Muhammad însuşi definea misiunea şi locul printre Profeţii trimişi de Dumnezeu:„Diferiţi profeţi au fost trimişi de Dumnezeu pentru a ilustra atributele sale:Moise, cu blândeţea şi providenţa sa;Solomon, cu înţelepciunea, măreţia şi gloria să;Iisus Hristos cu dreptatea, cunoaşterea şi puterea sa...Niciuna dintre aceste calităţi nu era, totuşi, suficientă pentru a impune credinţă, şi chiar minunile lui Moise şi Iisus au fost tratate cu neîncredere. Din această cauză, eu, ultimul dintre Profeţi, sunt trimis cu sabia! Nu este vorba de cei care răspândesc credinţa mea;dar ucideţi pe cei care resping supunerea la lege. Oricine lupta pentru adevărata credinţă, fie că se jertfeşte, fie că cucereşte, va primi cu siguranţă o recompensă glorioasă”.

Tipologia djihadului.Djihad-ul cu propria persoană (care presupunea învăţarea şi aplicarea preceptelor de bază ale religiei, dar şi acordarea de sprijin semenilor în acest sens);djihad-ul cu diavolul (care înseamnă, în esenţă, respingerea viciilor lumeşti);djihad-ul cu necredincioşii (care putea fi dus cu inima, prin cuvânt, cu averea şi cu mâinile);djihad-ul cu păcătoşii (dus cu inima şi cu mâinile).

   Djihadpornind de la două mari ramuri:djihadul extern (dus împotriva infidelilor din „Casa războiului”) şidjihadul intern(dus în limitele „Casei Islamului”). La rândul său, djihadul internsuportă trei aspecte:djihad-ul coercitiv şi defensiv (împotriva schismaticilor, ereticilor, rebelilor, etc), djihadul moral şi djihadul spiritual.

   „Efort pe calea lui Allah” (djihad), dar acest efort putea fi depus cuinima, prin cuvânt, cu mâinilesau, în ultimă instanţă, cu sabia.La capătul „luptei pe calea lui Allah”, indiferent de modalitatea în care s-a acţionat, se prefigura Paradisul, ca răsplată pentru efortul depus de musulmanii credincioşi.

   Djihadul cu inimase identifică cu lupta musulmanului împotriva diavolului, în încercarea acestuia de a se elibera de tentaţia raului.

   Djihad-ul prin cuvântavea mai multe accepţiuni. În primul rând, cuvântul trebuia folosit într-un scop generos, chemarea la Islam, djihad-ul fiind în acest caz doar o luptă pacifică împotriva infidelilor.

   Djihad-ul cu mâinileîmpreună cu djihaul prin cuvânt, putea „sprijini cele bune şi îndrepta cele rele” în interiorul comunităţii musulmane. Era vorba dedjihadul moral comunitar.Dintre semnificaţiile djihadului cu mâinile amintim două:activitatea productivă a ţăranului şi meşteşugarului, care prin munca lor ajuta la întărirea comunităţii musulmane, atât în timp de pace, cât şi în timp de război;administrarea măsurilor disciplinare de către autorităţile comunităţii (precum bătaia).

   Djihadul cu sabiaeste cea de a patra – şi ultima – modalitate şi posibilitatea pe care un musulman o are de a depune „efort pe calea lui Allah”. Acest tip de djihad era echivalent cu a duce război împotriva necredincioşilor sau duşmanilor din interiorul comunităţii musulmane.

    ÎnImperiul otoman, la fel ca în Califatul arab, deţinătorii puteri au transformatdjihadu-ul într-un important instrument politic, apelând la doctrina construită în jurul acestui concept ori de câte ori era necesară definirea inamicului, legitimarea războiului sau mobilizarea supuşilor. Sultanii otomani au preluat de la selgiucizi, odată cu ideologiadjihadului, şi sarcina de a conduce „Războiul sfânt”, care va fi pusă în practică aproape fără întrerupere până în a doua jumătate a secolului XVI.

    Şi în perioada otomană, ideologia djihadului trebuie urmărită, analizată şi apreciată în funcţie de evoluţia istorică a puterii politico-militare otomane. Astfel, o privire de ansamblu relevă existenţa, în linii mari, a două etape:a) etapaideologiei djihadului ofensiv(XV-XVII) şi b) etapa ideologie djihadului defensiv(secolele XVIII-XIX). Aceasta nu înseamnă că ideologia djihadului defensiv nu a fost preznta şi în prima perioadă delimitată mai sus invers.

Siege constantinople bnf fr2691 jpg jpeg

    Preluarea puterii de către un nou sultan presupunea, din punct de vedere ideologic, continuarea războiului sfânt început de către înaintaşii săi.

    Din secolul XVII, mai precis după eşecul asediului Vienei (1683), ideologia războiului sfânt ofensiv a lăsat definitiv loc djihadului defensiv, care venea să justifice pierderile teritoriale şi să anime spiritul războinic al otomanilor în faţa atacurilor tot mai puternice ale statelor creştine din Europa. Ideologia djihadului, fie el şi numai defensiv, nu va dispărea nici chiar în secolul XIX, deşi între timp Imperiul otoman adoptase treptat cutumele specifice dreptului european al ginţilor. Ultimelefetva-le (consultaţie juridicădată de un muftiu, iar in cazurile importante de marele muftiu) pentru djihad au fost emise în timpul primului război mondial, convocându-i la „război sfânt” defensiv pe toţi musulmanii valizi.

Legitimarea războaielor dintre musulmani.Ruperea unităţii islamice încă de la mijlocul secolului VIII, cu apogeul proclamării califatelor independente de Bagdad în secolul X, a pus problema calificării războaielor survenite în interiorul comunităţi musulmane. Ideea esenţială a războaielor dintre musulmani eralegitimitatea.Astfel otomanii au apelat la anumite subterfugii dintre care amintim:afirmarea primordialităţii în lumea islamică şi a calităţii de moştenitori ai selgiucizilor. În vremea lui Murad II (1421-1451) va prinde contur un arbore genealogic solid, conform caruia „Casa lui Osman” (Al-i Osman) se trăgea din Oguz Han, strămoşul neamului oguzilor. În consecinţă, pretenţiile sultanilor otomani la suveranitatea asupra lumii islamice erau considerate pe deplin întemeiate, dinastiile turcomane din Anatolia fiind inferioare celei otomane. Singurii moştenitori legali ai fostului imperiu selgiucid, având tot dreptul la reluarea în stăpânire, fie şi prin război împotriva unor fraţi musulmani, a teritoriilor „uzurpate” de emirii anatolieni.

Calificarea safavizilor drept „necredincioşi” (kafirler)şi eretici (mulhidler).Punctul culminant pentru otomani în ideologia războaielor cu musulmanii a fost atins în timpul luptelor cu iranienii safavizi. Este vorba de conflictul declanşat la începutul secolului XVI, când Isma`il I (1502-1524), întemeietorul dinastiei safavide, punea bazele unui nou stat iranian centralizat şi ridică shi`itismul la rang de religie oficială, ameninţând direct atotputernicia sultanilor otomani în lumea musulmană şi integritatea Imperiului otoman.

Ostilitatea reciprocă dintre otomani, sunniţi în lege, şi safavizii shi`iti era exprimată cel mai des şi extrem de virulent chiar înfetva-lele emise de „muftii ambelor tari”, acte juridice foarte importante pentru dreptul islamic al popoarelor.

Djihad –între obligaţie colectivă şi obligaţie individuală.Conform doctrinei sunnite, orice individ, pentru a devenit un bun musulman, trebuie să îndeplinească, mai devreme sau mai târziu, o singură dată sau în permanenţă – cinci obligaţii religioase:mărturisirea de credinţă, rugăciunile, dania, postul şi pelerinajul la Mecca – stâlpii religiei musulmane.

Juriştii musulmani, atât cei sunniţi, cât şi cei shi`iti, au stabilit cădjihad-ulera o obligaţie religioasă, dar o „obligaţie colectivă”, care, deci, nu făcea parte din sfera „celor cinci temeiuri ale credinţei”.

Djihadcu sabia – obligaţie colectivă.Practic, era imposibil ca toţi musulmanii să poată lua parte la activităţile războinice. Era şi motivul esenţial care a dus la teoretizareadjihaduluicu sabia ca obligaţie colectivă.

Existau şase condiţii care limitau participarea ladjihadulofensiv (luând drept criteriu ideal, dorinţa tuturor musulmanilor de a se jertfi pentru Allah a) psihologică – să fie în deplinătatea facultăţilor mintale;b) fizică – să fie de sex masculin şi „sănătos la trup” c) socială – să nu fie rob d) juridică – să fie major şi să nu fie dator nimănui;e) economică – să-şi poată întreţine singur familia şi să-şi poată procura mijloacele necesare pentru expediţie;f) religioasă – să fie credincios lui Allah şi să plece la război cu gând bun, cu intenţia sinceră de a se lupta pentru propagarea religiei şi nu pentru prada.

   Djihad –obligaţie individuală.Transformareadjihad-ului din obligaţie colectivă în obligaţie individuală a fost invocată de autorităţile musulmane, iar uneori chiar teoretizată de jurisconsulţi în maniera propagandistică, de cele mai multe ori în momentele critice ale istoriei Islamului. O asemenea situaţie s-a ivit în timpul cruciadelor.

    În cazul în care trupele mobilizate pentru un război ofensiv se dovedeau a nu fi în stare să obţină victoria asupra inamicilor, atunci participarea ladjihaddevenea o obligaţie individuală;devenea o „obligaţie personală”, precum rugăciunea.

    Una din concluziile relevante pentru istoria otomană este că absenteismul a fost cauza reală pentru proclamareadjihad-ului drept obligaţie individuală. Încă din a doua jumătate a secolului XVI, sultanii otomani însoţeau chemarea la război (mobilizarea) cu ameninţări de pedepsire sevară în caz de neparticipare.    În ciuda deselor conflicte dintre otomani şi creştini putem afirma că nici războiul, nici pacea, nu s-au constituit exclusiv într-o stare normală şi permanentă între Islam şi Creştinătate.           Surse: