Autor 9027 vizualizări


Istoricul englez Richard J. Evans, în monumentala sa lucrare Al Treilea Reich, încearcă și un răspuns la întrebarea cum a fost posibil ca „un grup de ideologi obsedaţi să remodeleze întreaga Germanie”, transformând-o într-un stat totalitar, al cărui unic ţel erau războiul și ura de rasă. Cum au reușit naziștii „să câștige inima și mintea cetăţenilor germani, să deformeze știinţa, religia, cultura și să transforme sistemul politic al ţării doar pentru a obţine dominaţia totală cât mai repede posibil?” 

„Mai presus de orice, însă, naţionalismul naziștilor a fost factorul care a câștigat sprijinul oamenilor. Oricât de preocupaţi ar fi fost în legătură cu ameninţarea războiului general, nu puteau fi negate mândria și satisfacţia marii majorităţi a germanilor, inclusiv a multor foști social-democraţi și, foarte probabil, a nu puţini foști comuniști, de asemenea, la reușita lui Hitler de a îndepărta jugul reprezentat de Versailles. Ieșirea din Liga Naţiunilor, plebiscitul din Saar, remilitarizarea Renaniei, anexarea Austriei, încorporarea regiunii sudete, recâștigarea Memelului, ocuparea Danzigului – toate acestea le păreau nemţilor ca ștergând rușinea Acordului de Pace din 1919 și redând Germaniei locul de drept în lume, cerând pentru germani dreptul la autodeterminare garantat atât de multor naţiuni la sfârșitul Primului Război Mondial. Toate acestea le-au apărut nemţilor și ca fiind realizarea unui singur bărbat, Adolf Hitler, Führerul celui de-al Treilea Reich.

Imaginea de propagandă a lui Hitler, de om de stat de nivel mondial care redase germanilor mândria de ţară aproape de unul singur, nu corespundea, desigur, în întregime cu realitatea. Chiar și în domeniul politicii externe au existat ocazii, cel mai notabil, anexarea Austriei, unde urmase drumul indicat de alţii (în acest caz, Göring), sau, în cazul crizei de la München, fusese forţat, în ciuda propriilor înclinaţii, să se supună presiunii internaţionale. Alţii, cel mai notabil Ribbentrop, exercitaseră la rândul lor o influenţă considerabilă asupra procesului de luare a deciziilor în momentele-cheie. Cu toate acestea, într-adevăr, Hitler a fost cel care, mai presus de toţi ceilalţi, uneori încurajat de anturajul personal, alteori nu, a condus Germania pe drumul spre război între 1933 și 1939. El a dictat parametrii generali ai politicii și ideologiei pentru ca alţii să îi aplice în detaliu. În momente cruciale și-a asumat comanda personală, adesea nesigur și ezitant în anumite momente de criză, dar întotdeauna împingând spre ţelul său suprem: războiul. Povestea celui de-al Treilea Reich din 1933 până în 1939 nu a fost povestea unei radicalizări neîncetate alimentate de instabilităţile inerente din sistemul său de conducere, sau de competiţie constantă pentru putere între satrapii și acoliţii săi, în care politica cea mai radicală era întotdeauna cel mai probabil a fi implementată. Oricât de iraţional și de instabil ar fi fost, cel de-al Treilea Reich era în primul rând condus de sus, de către Hitler și de subalternii săi cheie, mai ales Göring și Goebbels, cărora mai târziu li s-a alăturat Ribbentrop. Când Hitler era hotărât să încetinească implementarea unei anumite politici, de exemplu cazul antisemitismului în perioada premergătoare Jocurilor Olimpice din 1936, nu a avut dificultăţi în a o face.

Aceasta nu înseamnă că tot ceea ce se întâmpla în cel de-al Treilea Reich era ordonat de către Hitler, dar înseamnă că el se afla în scaunul șoferului, hotărând direcţia generală în care se mișcau lucrurile. Hitler însuși nu avea îndoieli în privinţa importanţei sale centrale în tot ceea ce se întâmpla în Germania nazistă. Odată cu trecerea timpului, succesele sale din politica externă au început să îl convingă că era într-adevăr, așa cum spusese în mai multe ocazii spre finalul anilor 1930, cel mai mare german care trăise vreodată: un bărbat ales de destin, un jucător de noroc care câștiga la fiecare aruncare de zar, un somnambul ghidat de providenţă.

Cu mult înainte de 1939 ajunsese să creadă în propriul mit. Oricine încerca să îl oprească era dat la o parte. Până la acel moment, încrederea sa în sine de nezdruncinat se dovedise mai mult decât justificată. În septembrie 1939, însă, a făcut prima sa greșeală gravă de calcul. În ciuda tuturor eforturilor sale, în ciuda asigurărilor lui Ribbentrop, în ciuda intervenţiei lui Göring, în ciuda ezitărilor de ultim moment ale lui Chamberlain, britanicii declaraseră război. Pentru moment, însă, Hitler nu era preocupat de ei. În Vest, în primele luni ale conflictului, au avut loc atât de puţine acţiuni, încât acestea au fost cunoscute ca «războiul crepuscular » sau «drôle de guerre». Războiul adevărat avea loc în Est. Războiul lansat împotriva Poloniei la 1 septembrie 1939 a fost de la început un război de cucerire rasială, subjugare și exterminare. «Închideţi-vă inimile milei», le-a spus Hitler generalilor pe 22 august 1939. «Acţionaţi cu brutalitate! Bărbatul mai puternic are dreptate! Optzeci de milioane de oameni trebuie să își obţină dreptul. Existenţa lor trebuie asigurată. Cea mai mare asprime!» Brutalitatea și asprimea, moartea și distrugerea sunt ceea ce avea să însemne războiul pentru milioane de oameni în conflictul care tocmai începuse.” (Richard J. Evans Al Treilea Reich, Editura RAO, București, 2012)

Foto (sus): De la stânga la dreapta: Hermann Goering, amiralul Erich Raeder, Adolf Hitler, feldmareşalul Walther von Brauchitsch, Berlin, aprilie 1939

Acest text este un fragment din articolul „Al Treilea Reich la putere, publicat în revista Historia Special nr. 28, disponibilă în format digital  pe paydemic.com.

 Cumpără Acum


 Cumpără Acum