Hidromelul, elixirul tinereții

Autor 18597 vizualizări


Hidromelul, licoarea pe bazã de miere de albine, era cunoscutã încã din antichitate, fiind consideratã în genere un leac împotriva îmbãtrânirii. Bãutura îşi are obârşia probabil în Babilon, cunoscându-se acum 4000 de ani faptul cã divina bãuturã are capacitatea de a vindeca rãni şi de a spori pofta de mâncare, precum şi de a elimina impotența. Alți învãțați împing şi mai mult în timp originile sale, în India acum 6000 de ani. La noi în țarã prima documentare a hidromelului apare în anul 1413, când negustorii braşoveni plãtesc impozit pentru comercializarea acestuia.

Oricum, nu este de mirare cã hidromelul a fost dintotdeauna atât de apreciat în diverse culturi, datã fiind bogãția de vitamine a mierii care are în compoziție apa biologicã şi peste 400 de substanțe nutritive care mențin trupul tânãr şi sãnãtos, printer care vitaminele C, A, D, K, complexul B, potasiu, calciu, magneziu, fosfor, selenium, crom sau iod. Se şi preparã simplu, respectând cantitãțile şi timpul de macerare:într-o sticlã de 1 litru se pun opt linguri de miere poliflorã lichidã şi o jumãtate de lingurițã de polen de albine, peste care se adaugã apã platã. Dupã 2-3 zile în care se agitã şi se lasã la macerat, se obține o licoare uşor alcoolizatã, cu efecte tonice, euforizante, revigorante, dar şi…afrodisiace. În prepararea hidromelului mai poate intra fermentul din diverse fructe. Se strâng fructele coapte, se fierbe apa şi se rãceşte la 45 de grade, pentru fiecare litru de apã se adaugã câte 300 de grame de miere;fructele zdrobite se pun în damigeanã (pentru fiecare kilogram de fructe se adaugã 3 litri de apã cu miere), care se ține douã luni la 20 de grade pentru fermentație. Calitatea hidromelului creşte cu vechimea.

Prepararea şi folosirea hidromelului sunt atestate în societãțile elenã, romanã, egipteanã, balto-slavã, fino-ugricã, celticã, germanicã, dar si geto-dacã. Câteva însemnari ale autorilor antici pomenesc de importanța produselor apicole la daci:

Posidoniu afirmã cã misii, neam trac din dreapta Dunãrii se feresc din cucernicie a mânca vietãți motiv pentru care nu se atingeau de carnea turmelor lor.Se hrãnesc insa cu miere, lapte si brânza, ducând un trai linistit.”(Strabon, Geografia-in jurul anului 25-a.Ch.)

Locuitorii din Dacia sunt obisnuiți cu miere cu lapte si fier. “(Ptolemeu, Geografia-in jurul anului 150 p.Ch).

De acolo am cãlãtorit pe un drum neted, aşezat intr-o campie şi am trecut peste mai multe râuri navigabile, dintre cele mai mari, dupa Istru, era aşa-numitul Drecon, apoi Tigas si Tifisas. Pe acestea le-am trecut in bãrcile de care se foloseau locuitorii de pe malurile râurilor, iar pe celelalte le-am trecut pe plute, pe care barbarii le poarta in cãruțe, deoarece locurile sunt mlãştinoase.Prin sate ni se aducea de mâncare si anume in loc de grâu, mei, iar in loc de vin, mied dupa cum il numesc localnicii.” (Priscus, sec.V.p.Ch). 

Tradiția consumului de mied se pãstreazã, Antonio Maria Gratiani vorbind la 1564 despre obiceiul moldovenilor de a se desfãta cu aceastã bãuturã. În Europa de vest se produce puțin hidromel în ziua de astãzi, de pildã producția francezã nu depãşeşte 3000 de hectolitri. Polonia are douã feluri tradiționale de mied:dwojniac (învechit 5-7 ani) şi trojniac (3). La 1970 în America de Nord existau trei companii producãtoare. Pregãtit în condiții optime dupã una dintre metodele consecrate (Godan – cu maia de struguri;Derosne/Layens – cu pasturã;Cabas/Ware – cu drojdie de vin sau Jacquemine – cu fermenți selectivi), miedul poate concur fãrã probleme orice vin prestigios.

Simbolistica licorilor încadreazã hidromelul în categoria celor dãtãtoare de nemurire. Este bãutura zeilor de pe lumea cealaltã şi bãutura care se serveşte la ospețele ritual. Ce-I drept, cãlugãrii care au transportat legendele l-au mai înlocuit cu vinul. Celții îl consumau la toate sãrbãtorile, la concurențã cu Berea. În Bretania încã se mai bea frecvent şi astãzi. Berea este pentru celți bãutura rãzboinicilor, iar miedul, cea a zeilor. Prin participarea sacerdoților  care întruchipeazã divinitatea la sãrbãtoarea Samain se confirmã statutul bãuturii. Uneori, regele care îşi pierde tronul moare înecat într-un butoi cu hidromel.

Bãutura încã mai este consideratã divinã în Africa, unde pentru bãştinaşii bambara înseamnã cunoaştere, înțelepciune. Compoziția lui o explicã prin aportul simbolic. Apa fertilizeazã, permite comuniunea, este origine a vieții, mijloc de purificare, centru de regenerare, conține sãmânța primordialã. Cufundarea în apã semnificã reîntoarcerea la origini, la imensul rezervor de potential. Pe de alã parte, mierea simbolizeazã prospețimea, claritatea, adevarul. Este totodatã principiu fecundator, izvor de viațã şi nemurire, hrana care oferã ştiința, dupã cum ne amintim şi din tradiția lui Pitagora, care s-ar fi alimentat doar cu ea. Bãştinaşii bambara comparã adevãrul cu mierea, pentru cã asemenea fagurelui, nu are nici fațã, nici dos, şi este cel mai dulce lucru de pe lume. Unirea celor douã componente simbolice este facilitatã şi de forța stimulentã a celorlalte ingrediente, iar prin fermentație se sublimeazã calitãțile elementelor. Fermentând, hidromelul îmbatã, conform tradițiilor, cu…adevãr.

""