Autor 4401 vizualizări


Recenta lucrare a lui Erich Gruen, Rethinking the Other in Antiquity, Martin Classical Lectures, Princeton University Press, New Jersey, 2011, reprezintã un studiu riguros şi cuprinzãtor al imaginarului alteritãţii în lumea anticã, care oferã noi perspective şi direcţii de cercetare. Dintre multele structuri ale imaginarului, sfera alteritãţii se dovedeşte una dintre cele mai bogate, pentru cã în fond istoria se centreazã pe jocul dintre identitãţi şi alteritãţi. Imaginea celuilalt este plinã de sens şi totodatã extrem de influentã asupra modului în care se percepe un individ sau o societate. “Celãlalt” este modalitatea prin care cel ce ţine un discurs despre istorie sã-şi exerseze potenţialul imaginar, pentru cã în fond, diferenţele se impun mai uşor în mental decât similitudinile.

Autorul ne furnizeazã argumentul lucrãrii în introducere. Denigrarea şi demonizarea “celuilalt” în construcţia identitãţii sunt comune;stereotipurile şi trãsãturile fabricate de cele mai multe ori îi inferiorizeaza gratuit pe strãini. Conceptualizarea negativã creeazã bariere în comunicare şi împiedicã mai buna cunoaştere a celor din jur. Invocând studiile lui Edward Said şi Samuel Huntington, autorul este de pãrere cã dihotomia robustã stabilitã între societãţi a avut un efect negativ asupra studiului lumilor antice. Întrebarea ridicatã este dacã într-adevãr textele antice sunt pline de marginalizãri, subordonãri şi excluderi care sã marcheze superioritatea şi prestigiul lumii greco-romane, sau dacã mai degrabã discrepanţa barbar-nonbarbar este o exagerare a cercetãtorilor.

Perşii sunt pentru greci nişte despoţi;evreii îi anatemizeazã pe egipteni pentru zoolatrie;romanii îi acuzã şi pe greci şi pe germanici sau celţi de lipsã de caracter;egiptenii îi desconsiderã pe greci ca pe nou-veniţi în lumea civilizatã;grecii susţin cã evreii n-au nicio contribuţie la culturã…şi lista de imprecaţii etnice poate continua. Iar în general studiile de istorie anticã sau istoria imaginarului considerã construcţia “celuilalt” esenţialã pentru definirea unei identitãţi colective. Lucrarea lui Gruen ne oferã însã, pornind şi de la ideile lui Arnaldo Momigliano, o viziune alternativã:grecii, romanii, evreii şi toate celelalte populaţii s-au conceput reciproc într-un mod mult mai nuanţat şi mai complex. Trebuie eliminate tendinţele reducţioniste care absolutizeazã diferenţele între populaţii. Bineînţeles cã popoarele antice, conform logicii imaginarului, jonglau cu reflecţii prejudicioase asupra celor care nu le erau similare, dar asta nu înseamnã cã grecii sau romanii au cãzut în capcana xenofobiei şi etnocentrismului, cu atât mai puţin a rasismului. Studiul urmãreşte sã demonstreze cã societaţile antice, în vreme ce cu siguranţã cã au conştientizat diferenţele dintre popoare şi le-au exploatat, de asemenea s-au conceput ca parte dintr-o moştenire culturalã mai vastã, au descoperit legãturi cu alte societãţi şi au asimilat în memoria lor colectivã istorii preluate de la ceilalţi. Sunt frecvente asocierile dintre legende şi tradiţii, ceea ce conferã o viziune revelatoare asupra mentalitãţii lumii mediteraneene din antichitate. Nu numai cã putem accesa felul în care aceasta se diferenţia de lumile de la periferie, dar putem sã şi vedem cum ea s-a transformat şi reimaginat permanent în procesul de aculturaţie. “Celãlalt” ia forme foarte diferite, este mai degrabã asimilat decât denigrat, recreat în termenii conştiinţei de sine a societãţii greco-romane.

Cartea nu are pretenţii exhaustive, autorul recunoscând cã la rândul sãu a folosit o anumitã selecţie de texte şi imagini, şi totuşi cele selectate sunt de importanţã majorã, nu doar fragmente izolate. Sunt investigate mai multe metode prin care gânditorii şi literaţii au conceput conexiunile dintre popoare şi au atenuat barierele dintre ele. Mult material se ocupã de invenţii, legende, ficţiuni, fabricaţii, pentru cã în fond acestea sunt mai relevante pentru reelaborarea mentalitãţilor antice decât realitatea istoricã propriu-zisã. Cartea este organizatã în douã pãrţi. Prima parte, Impressions of Others, se referã la atitudinile faţã de strãini din punctul de vedere a mai multor autori, de pildã la consensul asupra imaginii grecilor despre Persia, centrat pe antipatia şi alteritatea dezvoltate dupã rãzboaiele greco-persane.

Se aduce o corecturã acestei viziuni reducţioniste prin examinarea Perşilor lui Eschil, portretului nuanţat al personalitãţilor şi practicilor persane realizat de Herodot, omagiului fictiv adus de Xenophon lui Cyrus în Cyropaedia sau receptivitãţii lui Alexandru cel Mare la colaborarea cu perşii. O revizuire similarã se petrece si cu atitudinea romanã faţã de duşmanul ancestral, punii. Conceptul reducţionist de punica fides, adesea privit ca trãsãturã definitorie, mascheazã de fapt idei variate, ba chiar sentimente de admiraţie. Alte capitole analizeazã cu atenţie texte fundamentale care trateazã tema porblematicã a imaginarului alteritãţii:Herodot, Diodor şi Plutarh despre egipteni;Caesar despre gali;Tacitus despre germanici şi evrei. Se încearcã a se arãta cã descrierile şi conceptualizãrile acestora sunt departe de a furniza stereotipii, oferind, dimpotrivã, caracterizãri subtile care rezistã plasãrii în categoriile positive şi negative.

O a doua parte, Connections with Others, se ocupã de genealogii fictive, relaţii de rudenie fictive, mituri fondatoare şi poveşti despre migraţii care subliniazã interacţiunile şi conexiunile mai mult decât disocierile şi înstrãinãrile. Obiectivul autorului nu este de a prezenta influenţele cultural, impactul unui popor asupra altuia, indifferent dacã este vorba de artã, literature sau mitologie. El este preocupat mai mult de maniera în care societãţile spaţiului mediteranean au îmbrãţişat tradiţiile altora şi le-au integrat propriei identitãţi. Capitolele în cauzã, Foundation Legends, Fictitious Kinships:Greeks and Others, Fictitious Kinships:Jews and Others, Cultural Interlocking and Overlappings, examineazã imaginarul alteritãţii pe multiple paliere.

Sunt incluse analize ale povestirilor biblice precum cele cu Iuda, Tamar şi Rut, legende post-biblice cu evrei şi spartani ca descendenţi comuni ai lui Avraam, tradiţii arabe, toate promovând ideea unei strânse legãturi între evrei şi “ceilalţi”. Se mai investigheazã genealogii fictive care apar în legendele unde Perseu este liantul mai multor societãţi, conexiuni dintre atenieni şi egipteni, povestea lui Nectanebos comunã şi macedonenilor şi egiptenilor, poveştile romane care derivã din Troia miticã, asocierile mitice dintre Roma şi Arcadia. În centrul atenţiei se aflã mituri fondatoare din jurul eroilor Pelops, Danaus, Cadmus, a pelasgilor, în jurul pretenţiilor grecilor de strãmoşi ai armenilor sau sciţilor, în jurul variilor istorii evreieşti adunate de Tacitus. Nicio clipã nu îi scapã din vedere autorului interacţiunea dintre popoare adesea categorisite ca divergente. Un capitol final despre aproprierea culturalã cuprinde influenţele reciproce imaginate de filosofii greci şi evrei, reinterpretarea tradiţiilor elenice în viziunea evreiascã realizatã de autori precum Artapanus, Aristobulus, Scrisoarea lui Aristeas, oracolele sibiline;asocierile romane cu figure, culte şi istorii greceşti.

Studiul, traversând atâtea spaţii culturale, se vrea ilustrativ, nu exhaustiv, dorind sã ne argumenteze cã ideea identitãţii colective create în termeni de, şi nu în contrast cu, diferenţe faţã de un “celãlalt” reprezintã un ingredient semnificativ în înţelegerea antichitãţii. Nu este o apologie a universalismului, pentru cã prejudecãţile şi distorsionãrile abundã. Dar jocul oglinzilor de percepţie este cu mult mai complicat, iar în lumea anticã se manifestã o tendinţã puternicã de a integra culturile strãine în vederea îmbogãţirii propriei identitãţi. Autorul ne propune o renunţare la reducţionism, o perpectivã alternativã ideii rãspândite cum cã identitatea şi alteritatea sunt concepte contrare. Expresia caracterului colectiv în antichitate datoreazã mai puţin insistenţei asupra diferenţierii faţã de “celãlalt”, şi mai mult încorporãrii acestuia. Stabilirea unei identitãţi colective este un proces, o evoluţie complicatã, iar a sublinia stigmatizarea “celuilalt” ca strategie de afirmare individualã înseamnã a uita principiul incluziunii, deoarece în amalgamul cultural anticii au pus accent puternic şi pe participarea, alãturi de strãini, la spectacolul civilizaţiei.