Goana după vrăjitoare - hobby-ul preferat al preoţilor inchizitori

Autor 13798 vizualizări


«În această seară, Satan le urează bun venit bărbaţilor şi femeilor care vin să i se închine;ei se dedau banchetelor cu orgii şi experimentlor canibale, înainte de a se întoarce la casele lor pe mături magice.» Este Sabatul. Poveşti sau realitate? Dezbaterea încinge spiritele printre clericii de la finele Evului Mediu, iar presupuşii vrăjitori suferă consecinţele acestei dezbateri arzând pe rug.

Contrar unei idei larg răspândite, Biserica medievală n-a fost întotdeauna ostilă magiei. Numai clericii instruiţi puteau practica magia ritualică, doar ei puteau să citească cărţile de magie, redactate în latină, prin care se puteau invoca demonii. Cât despre vrăjitorii satelor, aceştia se găseau peste tot şi erau utili comunităţii pentru că ştiau să vindece diverse boli şi pentru că ştiau cum să pună blesteme asupra cuiva. Poate că unii au avut de suferit din cauza condamnării publice, dar nu putem vorbi de o persecuţie sistematică înainte de ultima perioadă a Evului Mediu.

Preoţi fanatici+secte imaginare=înflorirea rugurilor

Doctrina ecleziastică evoluează începând din secolul al XIII-lea în contextul luptei împotriva ereziilor:catarii, de exemplu, sunt din ce în ce mai diabolizaţi. Ei sunt acuzaţi că ar fi făcut un pact cu diavolul, că şi-au vândut sufletele acestuia. Vrăjitorii apar şi ei drept eretici pentru că şi-ar fi renegat credinţa în Dumnezeu. Apare astfel fantasma sectelor satanice care sunt în război împotriva societăţii creştine.

Cea mai veche goană după vrăjitoare datează din anii 1220-1230. Inchizitorul Germaniei, Conrad de Marburg, s-a autoconvins că o sectă, pe care el o numeşte Luciferieni, era activă în zona Renaniei. Acompaniat de doi asistenţi, acesta îi arestează pe suspecţi care, sub tortură, îşi recunsosc vina şi sunt arşi pe rug. Timp de mai mulţi ani, acest trio este sursa unui val de teroare ce străbate Germania, până ce Inchizitorul face o greşeală impardonabilă.

În timpul unei adunări a statelor din Imperiu, Inchizitorul îl acuză pe contele Heinrich von Sayn că ar fi fost văzut, în timpul unei orgii nocturne, încălecând un crab gigantic. Martorii îşi retrag însă declaraţiile, dar Inchizitorul, umilit, nu-şi recunoaşte eşecul. În iulie 1233, acesta moare în circumstanţe obscure.

În timpul secolului al XIV-lea, procesele pentru vrăjitorie se înmulţesc în Europa Occidentală, dar apar numai cazuri individuale şi nu se vorbeşte niciodată de vreo sectă. Abia la sfârşitul veacului se dezvoltă, în regiunile alpine, această idee a existenţei unei secte.

În dioceza Sionului începe, în 1429, prima mare vănătoare de vrăjitoare. Conform lui Hans Fründ, un cronicar din Lucerne, apar, în doar câteva luni, sute de suspecţi, bărbaţi şi femei care, sub tortură, recunosc că ar fi adoratori ai diavolului. Acesta li s-ar înfăţişa sub forma unui animal negru, urs sau berbec, căruia trebuie să îi jure credinţă. Demonul le ordonă să facă toate răutăţile posibile contra societăţii creştine – otrăvirea bărbaţilor, cauzarea de avort femeilor însărcinate, stricarea laptelui vacilor etc. Unii se transformă în vârcolaci, iar toţi masacrează copii în timpul unor ospeţe macabre. Pentru a se deplasa, vrăjitorii folosesc nu mături, ci scaune zburătoare.

Se pare că persecuţia a durat mai bine de zece ani, iar peste 200 de persoane au fost arse pe rug. Conform actelor de procedură care au supravieţuit timpului, condamnaţii nu erau decât persoane izolate, marginali, vraci sau evrei. Uneori era vorba şi de ţărani denunţaţi de vecini sau chiar de apropiaţi de-ai lor, care îşi reglau disputele pentru pământ sau certurile de familie.

Judecătorii responsabili de anchetă par convinşi în mod sincer de nevoia luptei contra unei secte diabolice. Mai multe tratate de demonologie chiar abordează, cu seriozitate, problema existenţei acestei secte căreia îi conturează, prin intermediul interogatoriilor, un profil chiar detaliat.

Cazul Arras – un deschizător de drumuri pentru „arta” găsirii vrăjitoarelor

Începând cu anii 1430, mai multe cazuri apar în cronica lui Lucerne. Cel mai spectaculos apare în Arras. Totul începe în 1459 cu arderea pe rug a lui Robert de Vaux, condamnat pentru vrăjitorie. Torturat, el dă numele unor „complici”:Deniselle, o fată care se prostitua în oraşul Douai, şi un anume Jean Tannoye, în vârstă de 60 de ani, cunoscut poet şi pictor din Arras. Inchizitorul oraşului, Pierrle Le Broussard, îi arestează pe cei doi şi îi interoghează acompaniat de doi teologi, Jean Fauconnier şi Jacques du Bois.

Cei trei preoţi, îngroziţi de înflorirea vrăjitoriei locale, vor să pară nemiloşi. Folosindu-se de tortură, ei încearcă să obţină de la prizonierii lor nu doar confesiuni, ci şi noi nume aparţinând de secta care, în opinia lor, infecta creştinătatea. Pentru a nu vorbi, Jean Tannoye a încercat să-şi taie singur limba, deşi inchizitorii puteau oricând să-l forţeze să mărturisească în scris.

Mecanismul goanei după vrăjitori s-a dezvoltat foarte repede. În perioadele de început, persecuţia nu se desfăşura decât în rândul claselor de jos, iar suspecţii, torturaţi, îşi recunosc vina (de cele mai multe ori imaginară), şi se transformă în informatori.

La 9 mai 1460, tribunalul din Arras dă primele condamnări la moarte pentru Jean Tannoye şi patru prostituate. Apoi, la 6 iulie, alţi şase oameni sunt arşi pe rug. Inchizitorii merg mai departe şi încep să acuze şi persoane mai bogate, inclusiv pe aristocratul Colard de Beaufort. Acesta a fost însă capabil să-şi asigure o apărare mult mai bună decât prostituatele. Familia sa a mers în faţa Ducelui de Burgundia, Filip cel Bun, şi chiar în faţa Adunării Generale a Statelor, parlamentul francez, care nu a întârziat în a-l reabilita.

După acest incident, inchizitorii şi-au pierdut rapid toţi susţinătorii, iar Jacques de Bois a murit. Pedeapsă divină? Recursul victimelor Inchiziţiei din Arras începe în 1461, dar reabilitarea a venit abia în 1491, 30 de ani mai târziu.

Povestea vrăjitorilor din Arras a definitivat mecanismul căutării de vrăjitoare. Se pot observa totuşi nişte limite ale acestui mecanism. Pentru ca o astfel de goană după vrăjitoare să se declanşeze, inchizitorii trebuie să fie nu doar fanatici, ci să aibă şi cale liberă pentru a desfăşura anchetele după bunul plac. În Arras, cei trei au beneficat de o vacanţă a puterii:episcopul era plecat la Roma, iar ducele de Burgundia a ezitat să se amestece într-o afacere care nu-l afecta.

De fapt, toată această goană după vrăjitoare din secolele XIV-XV a fost doar o exagerare a imaginarului creat în jurul ideii, înspăimântătoare, de sabat. Abia în veacul următor, în contextul crizei religioase, s-au răspândit marile ruguri ale Renaşterii.

Bilanţul „războiului” contra vrăjitoriei

Majoritatea oamenilor asociază ideea goanei după vrăjitoare Evului Mediu, dar majoritatea proceselor au avut loc în perioada Renaşterii. În Europa, se disting două valuri. Primul, condus de tribunalul Inchiziţiei, parcurge anii dintre 1480 şi 1520. Al doilea, mult mai brutal, este opera tribunalurilor seculare – procesele se derulează în perioada 1580-1630. În regatul Franţei, care împreună cu ţările vecine execută 2725 de persoane, zonele cele mai atinse de stigmatul vrăjitorilor sunt Nordul, Lorena, Estul, Languedoc şi zona de sud-vest, adică la periferie.

Deşi e dificil de conturat un profil general al persoanelor persecutate, putem identifica un stereotip al vrăjitorului de secol XVI. Persecuţiile urmăresc, cu precădere, femeile – mai mult de 7 din 10 acuzaţi erau femei. Vârsta variază între 10 şi 100 de ani. Vrăjitoarea este celibatară din alegere proprie, deoarece fără soţ se poate bucura de toată libertatea necesară dedicării Răului. Totuşi, de cele mai multe ori vorbim de femei văduve sau în vârstă, suspectate că ar întreţine relaţii sexuale cu Satan în cursul ceremoniilor de sămbâtă seara – infamul sabat. Nivelul social al acuzaţilor este deseori unul scăzut, iar femeile-vraci şi moaşele, care cunosc arta poţiunilor, sunt cele mai des acuzate.