Autor 7300 vizualizări


Pentru istoricii pasionați de istoria imperiului otoman, cartea lui Evliya Çelebi, Seyahatname, sau Cartea călătoriilor, este o comoară neprețuită. Monumentala operă de secol XVII a acestui aventurier-gentleman este indipsensabilă pentru studierea multor aspecte ale trecutului otomanilor.

Evliya Çelebi (Çelebi fiind, aproximativ, echivalentul cuvântului englez ”gentleman”) a fost un personaj important la curtea sultanilor otomani. Născut la Istanbul în 1611, anii dintre prima sa expediție din 1640 și până la moartea din 1685 i-a petrecut călătorind. A avut norocul de a trăi în perioada de maximă întindere teritorială a imperiului otoman, și a traversat teritorii din Creta până în Polonia, de la Nil până la Marea Azov, vizitând orașe și sate din Austria până în Iraq.

Anul acesta se împlinesc 400 de ani de la nașterea marelui călător și scriitor, ocazie cu care UNESCO i-a recunoscut viața remarcabilă și valoarea scrierilor. Cu cele aproape 2.400 de file, cartea lui Çelebi e cea mai lungă povestire de călătorii din literatura islamică și, poate, din lume. Este de asemenea cea mai citată sursă pentru istoria imperiului în secolul al XVII-lea. Cu toate acestea, abia acum ea începe să fie cunoscută și cititorilor din afara Turciei.

EvliyaÇelebi venea dintr-o familie bună:tatăl să era aurarul-șef al sultanului, iar mama sa provenea din Abhazia. A studiat la medreseși pe lângă persană, arabă și turcă, limbi pe care le cunoștea orice otoman, Çelebi a învățat greaca și latina de la un meșteșugar nemusulman care lucra în atelierul tatălui său. Grație legăturilor pe care familia le avea la curtea imperială, Çelebi a intrat în atenția sultanului Murad al IV-lea, care îl aduce la palatul Topkapî, unde tănârul va studia caligrafia și muzica. Sultanul i-a încurajat talentele pentru arte și pentru poezie, și aprecia în mod special umorul și replicile istețe pe care i le dădea. Sultanul și Çelebi au avut o relație apropiată, dar neastâmpărul caracteristic al acestuia din urmă l-a făcut să se eschiveze de la viața de la curte.

Chemarea pământurilor de departe

Până să împlinească 20 de ani, începuse deja să scrie, iar excursiile în orașele și parcurile din imediata vecinătate a Istanbulului îi insuflaseră dorința de a vedea lumea. Căutând compania dervișilor, le asculta cu fascinație poveștile locurilor îndepărtate. Își dorea cu ardoare să scape din îmbrățișarea înăbușitoare a familiei sale până când, într-o noapte, a avut un vis care îi prevestea cursul vieții.

Evliya a visat că se afla într-o congregație de sfinți din Ierusalimul timpuriu în mijlocul căreia apare profetul Muhammat pentru a conduce rugăciunea de dimineață. Acesta l-a invitat pe Evliya să facă strigarea pentru rugăciune și apoi l-a invitat să vină în fața sa. Evliya intenționa să ceară profetului să se roage lui Allah pentru el-Sefa'atîn osmană – dar din greșeală a cerut în schimb seyahat, care înseamnă călătorie. Aceste vise predictive sunt un motiv des întâlnit în scrierile otomane, iar Evliya povestește mai multe asemenea vise în cartea sa, dar niciodată unul ca acela care, spune el, i-a arătat, prin intermediul profetului, că trebuie să-și petreacă viața călătorind.

Aveau însă să mai treacă încă 10 ani înainte ca Evliya să plece în prima călătorie, în compania unui prieen care dorea să viziteze fosta capitală otomană, Bursa. În acest timp, el a scris un ghid istoric al orașului. Acesta a devenit ulterior prima parte a Cărții Călătoriilor, împreună cu o foarte colorată descriere a paradei artizanilor sultanului din ajunul campaniei din 1638. După ce s-a întors la Istanbul, fără să-și informeze familia, Evliya a plecat pe mare cu un prieten al tatălui său care fusese numit guvernator al Trapezuntului. De aici a continuat să călătorească în compania unor diverși oficiali guvernamentali în Caucaz și Crimeea, ajungând până în orașul iranian Tabriz. De asemenea, el pretinde că ar fi vizitat Siria tot în acea perioadă și că ar fi fost prezent la asediul Chaniei din 1645, asediu ce duce la începutul conflictului îndelungat dintre otomani și venețieni pentru controlul Cretei. Aceste călătorii la întâmplare au devenit tiparul viitoarelor expediții ale lui Çelebi. El călătorea de obicei ca funcționar în anturajul unui oficial otoman însărcinat cu afaceri de stat și, când primea diverse sarcini de la acesta, se folosea de ele pentru a călători în regiunea unde era staționat. Rareori pleca într-o călătorie din plăcere personală sau pe cheltuiala proprie.

O viață pe drumuri

În 1648, Evliya a călătorit prin Siria în serviciul guvernatorului din Damasc. A ajuns până în Gaza și s-a întors acasă printr-un circuit prin Anatolia doi ani mai târziu. Când o rudă de-ale mamei sale, Melek Ahmed Pașa, a fost numită Mare Vizir în 1650, Evliya a rămas cu el în Istanbul, iar după destituirea sa, l-a urmat pe coasta Mării Negre la Ochakiv și apoi la Sofia, unde Çelebi are prima șansă de a călători prin Balcanii de est. Melek Ahmed a devenit protectorul regulat al lui Evliya. În 1655, când acesta a fost trimis în est, Çelebi l-a urmat acolo, petrecând opt luni călătorind prin Iran și Iraq și consemnând tot ce vedea.

În următorii ani, Evliya Çelebi a participat la campaniile otomane din Transilvania, Valahia și Moldova, călătorind de aici și spre Polonia și Ucraina. Apoi s-a alăturat din nou patronului său în Bosnia, de unde călătorește în Balcanii de vest și în Ungaria. În 1665, Evliya este numit membru al delegației otomane de la Viena, delegație ce a reușit să păstreze pacea dintre cele două imperii timp de două decenii. Descrierea lungă și plină de viață pe care Çelebi o face Vienei este una din cele mai apreciate părți ale Cărții călătoriilor. El e uimit de Catedrala Sfântului Ștefan, în special de biblioteca acesteia, pe care o compară cu biblioteca unei moschei din Alexandria. Unul din lucrurile care l-au uimit cel mai mult pe acest călător otoman a fost adunările sociale la care participau atât bărbați, cât și femei:femeile beau și discutau cu el fără să fie acompaniate de soți, comportament pe care Çelebi îl descrie ca fiind dezonorant.

După șederea la Viena, Evliya s-a întors în Crimeea, apoi călătorește pe țârmurile estice ale Mării Negre spre Volga și Kazan. Se întoarce la Istanbul în 1667 și, după ce otomanii reușesc să cucerească fortăreața Canadia din Creta, Çelebi merge într-acolo via Salonic și Atena. La acel moment, Evliya Çelebi avea aproape 60 de ani. Călătorise aproape fără pauză timp de 30 de ani, păstrând un jurnal intim, detaliat și colorat, asupra tuturor aventurilor pe care le trăise. În 1671 începe una din ultimele călătorii, cea care-i va satisface dorința care-l impulsionase întreaga viață:pelerinajul la Mecca. Călătoria de la Istanbul la Mecca dura în medie 100 de zile, dar Evliya s-a învârtit prin locuri pe care nu le mai vizitase, astfel că drumul său a durat de două ori mai mult. El nu s-a mai întors niciodată la Istanbul, stabilindu-se apoi la Cairo. Cartea Călătoriilorse termină cu expedițiile sale din Egipt.

Cartea călătoriiloreste o lucrare unică în contextul literar al imperiului otoman. Este singurul care lasă o povestire atât de detaliată a voiajelor sale, iar în timp ce alte scrieri contemorane pot fi atribuite unui anume gen literar, opera lui Çelebi adună în aceleași rânduri istoria și geografia, arhitectura, biologia, muzica, lingvistica, medicina, folclorul, etnografia, obiceiurile culturale și sociale, gastronomia și tot felul de întâmplări prin care autorul trece. În plus, el descrie clădiri care astăzi nu mai există, precum Moscheea Parthenonului, vorbește despre oameni de la ambele capete ale spectrului social, despre care nu avem alte informații, înregistrează obiceiurile locale ale diverselor zone în care merge. Și, mai mult decât atât, Evliya este istoricul oamenilor. Nici un alt scriitor otoman nu s-a preocupat atât de mult de oamenii întâlniți pe drum.

 

 

Sursa:http://www.historytoday.com/