Gazprom cea mai puternică arma a Moscovei în Europa după căderea URSS
După dispariţia statului sovietic, singura modalitate de redresare economică pentru Rusia a fost valorificarea bogatelor sale resurse naturale şi în special a gazului natural. Situaţia rămâne neschimbată până astăzi, având în vedere că exporturile predominante ale Rusiei se axează tot pe livrarea de gaz natural.
Având în vedere că multe state europene nu-şi pot asigura necesarul de consum de gaz natural din producţia proprie, ele sunt nevoite să recurgă la importuri. Statul rus a speculat dependenţa Europei şi a transformat propria sa companie Gazprom într-un instrument de politică externă care să ajute la obţinerea de concesii în relaţiile cu statele europene
Apariţia Gazpromului
Înfiinţat în 1991, Gazpromul a pornit de la început ca fiind cea mai mare companie de profil din lume, având în vedere că pe teritoriul rus se găseşte o treime din rezervele mondiale de gaz natural. Compania Gazprom a apărut ca o companie de stat si continuă să rămână aşa până astăzi. Omul-cheie care a consolidat puterea şi influenţa Gazprom în rândul cercurilor influente ale oligarhiei ruse şi a guvernului rus a fost Viktor Cernomârdin. Chiar dacă privatizarea a fost permisă în pachete restrânse de acţiuni, s-a pus o limită strictă în ceea ce priveşte participarea capitalului străin. În plus Cernomârdin i-a oferit Gazpromului monopolul asupra reţelei de gazoducte din Federaţia Rusă. În acest fel concurenţa în sectorul de distribuţie era eliminată.Toate celelalte companii de gaz din Rusia au fost nevoite într-un final să încheie un acord de asociere cu Gazprom .Compania se restructurează şi devine o societate pe acţiuni deschisă, un model de companie întâlnit în spaţiul ex-sovietic în care fiecare acţionar îşi poate tranzacţiona acţiunile la bursă fără să fie obligat să obţină acordul celorlalti acţionari fie ei şi majoritari. Fiind o companie controlată de stat, puterea decizională a managerului general este limitată de strategiile trasate de Ministerul rus al Energiei.
Principalele lecţii învăţate de Gazprom în primele faze ale privatizării din Rusia au fost să menţină controlul în ceea ce priveşte transportul de gaz şi dezvoltarea reţelei de gazoducte precum şi evitarea privatizărilor pe scară largă . Principalul obiectiv fixat de Gazprom pe plan internaţional este să formeze un cartel al gazului asemănător OPEC, în care să poată fixa preţul. Un cartel format din Rusia şi Iran ar deţine 50% din rezervele mondiale de gaz . De aici şi interesul diplomaţilor ruşi de a întreţine o relaţie bilaterala cât mai bună cu guvernul iranian.
Strategia de extindere a conductelor de gaze din Europa
Gazprom declara pe 16 aprilie 2013 prin purtătorul de cuvânt Serghei Cuprianov că doreşte să extindă reţeaua de gazoducte din Europa. Preşedintele Putin este cel care conduce politic aceste proiecte, stabilind cadrul economic în care fiecare stat poate participa la proiect.
Prin finalizarea proiectului de gazoducte Nord Stream până în Germania, Gazprom a atins o capacitate de export de gaze care depăşeşte actualul volum contractat spre livrare Europei . În ceea ce priveşte apartenenţa gazoductelor de tranzit , politica Gazpromului de a avea în proprietate sau co-proprietate gazoductele contravine legislaţiei Uniunii Europene, pe al cărui teritoriu se află marea majoritate a lor. Confrom reglementărilor europene, furnizorii de gaz nu au dreptul să deţină proprietatea asupra gazductelor de tranzit.
Pe lângă Nord Stream, Gazpromul a dezvoltat în Europa proiectul South Stream în asociere cu compania italiană Eni, pentru a livra gaz pe piaţa italiană . Cu o porţiune de 900 km de conductă submarină prin Marea Neagră, proiectul este o alternativă la vechea rută de distribuţie prin Ucraina. Principalul rival al gazoductului South Stream a fost pentru o perioadă proiectul Nabucco, vazut ca un mijloc de reducere a dependenţei energetice europene de gazul rusesc . Proiectul a pornit din start cu un mare dezavantaj având în vedere că nu s-a stabilit foarte clar cine trebuiau să fie furnizorii de gaz pentru această conductă. S-a negociat în repetate rânduri cu Azerbaijanul pentru a furniza gaz din câmpul de extracţie a gazului de la Shah Deniz 2, dar fără sa se ajungă la nici o soluţie finală. Nabucco a fost un proiect care a existat doar pe hârtie, având în vedere că din 2002, atunci când a fost avansat proiectul în Viena, şi până acum nu s-a construit nici un kilometru de gazoduct.
Rezolvând problema concurenţei pe coridorul de sud, Rusia a continuat cu proiectele pe coridorul nordic unde a apărut şi proiectul Yamal cu un gazoduct către Polonia şi mai departe înspre Germania .În urma explorărilor s-a constatat că în peninsula Yamal din Siberia de Nord există cel mai mare zăcământ de gaze naturale descoperit până acum de Rusia. Ca urmare, ruşii intenţionează ca până în 2030 pe gazoductul nou construit sa fie pompate 310-360 mld. m.c. de gaz. La ora actuală, Gazprom nu îşi foloseşte pe deplin capacităţile de transport luând în considerare faptul că nu au cantitatea de gaz necesară. Strategia Moscovei prin construcţia rapidă de noi şi noi gazoducte cu direcţia Europa este să descurajeze orice tentativă din partea altor competitori de a oferi rute de transport alternative.
Dependenţa energetică a Europei de gazul rusesc
Exportând gaz natural în 28 de state europene, Gazpromul a ajuns sa controleze 25% din importul european de gaze. Dacă Germania cumpără 40 % din necesarul său de gaz de la ruşi sunt şi state care depind integral sau aproape integral de importul de gaz rusesc(Lituania, Estonia, Letonia şi Finlanda, neavând producţie proprie, depind în procent de 100% de gazul livrat de Gazprom).
Rusia este portretizată atât în media occidentală cât şi în dezbaterile pe probleme de securitate occidentale ca fiind „agresor” în relaţiile energetice cu Europa, unde a fost din ce în ce mai capabilă în a-şi converti influenţa economică în capital politic. În plan privat unii dintre oficialii NATO au venit chiar cu opinia de a invoca Art.5 al Tratatului de apărare colectivă care să permită o ripostă militară în cazul în care Rusia ar stopa nejustificat alimentarea cu gaz natural.Bineînteles că orice om politic raţional nu poate avansa astfel de amenintări militare împotriva Rusiei şi pe plan oficial.
Rusia îşi urmăreşte interesele economice în Europa fără să fie deranjată, o politică ce este proclamată de preşedintele Putin ca fiind de supremaţie energetică .Tactica Gazprom de a fixa preţuri preferenţiale pe state, întreruperile periodice de gaze care tranzitează Ucraina către Europa, precum şi tendinţa de a şi instaura un monopol absolut în ceea ce priveşte variantele de tranzit a energiei în Europa provoacă o mare îngrijorare în rândul cercurilor decizionale europene. În timp ce vrea acces liber pe piaţa energetică europeană, Gazprom face exact invers când vine vorba ca firmele de energie din Europa să participe nerestricţionat pe piaţa energetică din Rusia.
Chiar dacă pe termen apropiat Europa va rămâne dependentă energetic de Rusia, nevoia de gaz natural al Europei va scădea o dată cu timpul. Dezvoltarea surselor regenerabile de energie precum cea solară şi eoliană precum şi a altor forme de energie alternativă durabilă va reduce dependenţa Europei de gazul natural venit din Rusia. O altă variantă de rezervă pentru umplerea necesităţilor suplimentare de energie este şi exportul de gaz lichefiat din Africa. Pentru Moscova comertul cu Uniunea Europeană este indispensabil pentru bugetul său, având în vedere că numai în 2005, 56% din volumul comertului realizat de firmele ruseşti a fost făcut cu Europa. Rusia este de fapt conştientă că se află într-o relaţie de interdependenţă cu Europa, dar forţează obţinerea unor avantaje în relaţie cu statele europene tocmai din faptul că europenii nu au acţionat încă hotărât in trasarea unei strategii energetice clare pentru viitorul Europei . Dovada eşecului proiectului Nabucco, a demonstrat încă o dată lipsa de voinţă politică a şefilor de stat europeni. Oricum cele mai puternice economii din Uniunea Europeană, aşa cum e Germania, beneficiază de o altfel de abordare mult mai binevoitoare din partea Moscovei.
Politica energetică rusă şi influenţa ei în politica externă a statelor europene
Politica energetică rusă a apărut şi s-a dezvoltat în decursul celor două mandate succesive ale lui Putin . Încă de când era premier în perioada lui Elţîn, Putin a prioretizat legături economice cu Comunitatea Economică European de atunci şi cu statele CSI, sustinând faptul că legatura istorică este cea care apropie Rusia de ambele organizaţii .
Diplomaţia energetică a Rusiei are 3 elemente constitutive
· Protectoratul statului asupra companiilor din complexul energetic naţional.
· Dimensiunea energetică a interesului strategic al Rusiei mai ales pe parte regională
· Utilizarea superiorităţii energetice ruse pentru obţinerea de avantaje la nivel economic şi politic
Putin era conştient că în situaţia în care se afla Rusia după colapsul URSS, energia era singurul sector în care Rusia îşi putea afirma supremaţia. În schimbul accesului în piaţa internă a UE, preşedintele Barosso a cerut Rusiei să elimine restricţiile în piaţa de energie rusă a firmelor europene de energie, să de-monopolizeze Gazpromul şi să egalizeze tarifele practicate în piaţa internă şi internaţională. Toate 3 cerinţele au fost respinse de guvernul rus.
Extinderea NATO mai aproape de graniţele Rusiei şi implicarea UE în comerţul cu vechii parteneri economici exclusivi ai Moscovei îi induce Rusiei sentimentul de izolare. În contrapondere Rusia îşi maximalizează prezenţa sa covârşitoare şi gradul de influenţă asupra statelor europene prin mânuirea resurselor sale naturale şi a puterii sale disponibile.
Asta nu a împiedicat însă Gazprom-ul să încheie contracte cu companii private din Europa, având în vedere că piaţa este deschisă tranzacţiilor şi fiecare firmă este mai mult interesată de profitul pe care îl obţine şi mai puţin de directivele politice fixate de guvernanţi.
Chiar dacă Războiul Rece s-a încheiat, Rusia cu Gazpromul vor rămâne privite cu o oarecare rezervă faţă de partenerii occidentali tocmai datorită faptului că statul rus vrea să-şi recâştige sfera de influenţă în statele europene învecinate. Gazprom ca şi companie este interesat în păstrarea propriei pieţe şi extindere în alte pieţi încă nevalorificate. Rusia vrea sa menţină în continuare o Europă dependentă de resursele sale şi este dispusă să apere rutele strategice de transport a energiei cu absolut orice mijloace pe care le are la dispoziţie.
Conform viziunii ruse, dacă un stat european vrea un tarif mai convenabil la gaz sau dacă doreşte să participe în proiectele demarate de Gazprom, el trebuie să afişeze şi o atitudine mai binevoitoare la iniţiativele de poltică externă ale Moscovei . Negocierile cu Gazprom sunt echivalente cu discuţiile avute cu preşedintele Rusiei. Energia este motorul oricărei economii, iar ea are nevoie de strategii clare şi precise.
Bibliografie
1. Kevin Rosner, Gazprom and the Russian State, Ed.GMB Publishing, Londra, 2005, pp.5-17.
2. Jeronim Persovic;Robert E. Orttung;Andreas Wenger, Russian Energy Power and Foreign Policy, Editura Roultledge, New York, 2009.
http://www.freerepublic.com/focus/news/3010372/posts
http://www.fas.org/sgp/crs/row/R42405.pdf
.
Sursa:http://blogs.cfr.org/geographics/2009/01/12/european-energy-security/
