Garda pretoriană, între trupă de elită și gardă de corp imperială

Cu toate că acest corp de elită nu a fost numit astfel – Garda Pretoriană – în timpul existenței sale, a rămas în istorie sub această denumire, și cu faima unei trupe formate din luptători excelenți, dar și puternic angrenată politic, putând influența decizii de mare importanță la nivelul central al conducerii Imperiului Roman. Numele vine pur și simplu de la cortul comandantului roman în teren, praetor, al cărui cort de comandă se numea praetorium. Astfel, garda a fost numită de-a lungul existenței sale Cohors Praetoria, și era unitatea însărcinată cu paza comandanților și a împăraților. 

Cel care a creat prima cohortă pretoriană se pare că a fost celebrul Scipio Africanul, în timpul războaielor contra Cartaginei, în anii 210-202. La sfârșitul secolului 1 î.e.n., probabil ca urmare a Războaielor Civile, devin gardă de corp a conducătorilor Romei.  

”Cohors Praetoria” era principalul corp de armată din Roma, având rol de pază și gardă a împăratului și a membrilor familiei imperiale, descoperirea comploturilor, reprimarea unor eventuale revolte ale populației. Membrii ei puteau fi, în același timp, prietenii sau inamicii împăratului, având puterea efectivă de apăra, a asasina sau a numi un alt împărat.

Serviciul lor militar era mai scurt decât în legiuni, plata era de două sau chiar trei ori mai mare decât a legionarilor, cazarea era în Roma, în cel mai mare oraș al Imperiului, nu în vreun castru uitat de lume pe vreo graniță imperială violentă, unde patrulau barbari însetați de pradă și sânge. Riscurile erau deci, mult mai reduse decât într-o unitate cu adevărat combatantă.

Augustus a fost cel care a stabilit serviciul militar al pretorienilor la 12 ani, apoi la 16 (în același timp, legionarii serveau 16, respectiv 20 de ani). Inițial au existat probabil 9 cohorte, cu 500 de oameni în fiecare, din timpul lui Augustus și spre mijlocul secolului 1 e.n. existând 12 cohorte. Doar trei dintre acestea stăteau în Roma, în jurul orașului, nu toate în același loc, celelalte cohorte fiind răspândite în alte orașe din peninsulă. Numărul lor a variat în timp, de la probabil 6000 sub Augustus, la 8000 în perioada dintre Domițian la Severus, și 15000 după acesta.

Fiecare cohortă era comandată de un tribun de rang ecvestru/ cavaler, din anul 2 î.e.n. fiind doi cavaleri care comandau toate cohortele. În Roma, funcționau ca gardă a lui Augustus, pe colina Palatin, împăratul fiind și cel care dădea parola, în fiecare seară, comandantului gărzii.

De unde vine scorpionul de pe scuturile pretorienilor

Abia în anul 23 e.n. se va construi Castra Praetoria, cazarma pretorienilor, cu o capacitate între 4000 și 12000 de soldați, pe colina Viminal, la marginea Romei, comandată de un alt tribun, clădire aflată și azi, în bună parte, în picioare. Cu această ocazie, se pare, pretorienii au adoptat ca simbol, inclusiv pe scuturile lor, scorpionul, semnul zodiacal al împăratului Tiberius, care a dispus construcția cazarmei.

Pretorienii nu purtau armură și arme în oraș, în conformitate cu regulile existente, care interziceau prezența de trupe înarmate în capitală, în afara sărbătoririi vreunui triumf, sau al unor situații speciale. În timpul serviciului normal, pretorienii purtau toga (cu armele ascunse probabil pe sub falduri), iar armurile erau îmbrăcate doar la ocazii festive.

Participau și la campanii militare, mai ales atunci când împăratul, sau succesorul lui, mergeau în persoană la război. Prima astfel de participare a avut loc în anul 14, când legiunile de pe Rin și cele din Pannonia s-au revoltat, pretorienii participând la pacificarea acestor zone alături de și Drusus (fiul vitreg al lui Augustus), în Panonia, și Germanicus (fiul lui Drusus și fiu adoptiv al împăratului Tiberius), pe Rin. O celebră participare a pretorienilor în luptă a fost în anul 87, când prefectul pretoriului, Cornelius Fuscus, a fost ucis în campanie în Dacia, legiunea V Alaudae, pe care o comanda, fiind masacrată complet.

Ierarhia în cadrul gărzii pretoriene

Ierarhic, erau comandați de unul sau doi prefecți, un tribun de rang ecvestru, un centurion trecenarius și centurioni obișnuiți, fiecare la comanda a 80 de oameni. După cinci ani de serviciu militar ca infanterist, pretorianul putea accede în cavaleria pretoriană. Cavaleria era organizată în turmae de 30 de călăreți, comandați de un optio equitum. O trupă specială de călăreți – speculatores augusti – comandată de un centurio speculatorum, funcționa ca gardă de corp imperială atașată direct împăratului. Acești speculatores/cercetași fuseseră introduși în rândul pretorienilor de către Marcus Antonius, existând până la Traian.

Recrutarea se făcea din rândul tinerilor între 15 și 32 de ani. De la sfârșitul secolului 2, din timpul împăratului Septimius Severus, au fost transferați în gardă soldați din alte gărzi – din vigiles/pompierii Romei, sau din cohortele urbane, poliția Romei - sau chiar din legiuni. Instrucția era făcută de centurioni, decurioni, diverși antrenori și (foști) gladiatori. Instructorii se numeau doctores și campidoctores, și erau specialiști în tactici, arme, tehnici de luptă. Instructorii de cavalerie se numeau exercitatores.

Inițial, pretorienii fuseseră recrutați doar din cetățenii din Peninsula Italică, apoi, tot până la Septimius Severus, recrutarea s-a făcut din Italia, Iberia, Macedonia, Noricum. Septimius Severus a avut încredere mare în soldații săi din legiunile danubiene, care au fost introduși în gardă, după el recrutarea făcându-se din afara Peninsulei Italice. Din vremea sa avem un sarcofag, găsit în fosta provincie Pannonia, la Brigetio, făcut pentru un membru al gărzii pretoriene de către tatăl său, un anume Marcus Ulpius Celerinus, interprex Dacorum – ”traducător de limbă dacă”.

Pentru a fi acceptat în gardă, recrutul trebuia să aibă condiție fizică foarte bună, un caracter demn, proveniență dintr-o familie respectabilă, scrisori de acreditare din partea unor oameni importanți. Dacă trecea de recrutare, aspirantul devenea probatus/”acceptat” și miles/soldat într-o centurie. Dacă se dovedea apt, după câțiva ani devenea immunis, un soi de funcționar la cartierul general sau în domeniul tehnic, efectuând, cum am zice azi, muncă de birou. După alți câțiva ani, putea ajunge principalis (responsabil cu parola gărzii), optio (adjunct al centurionului), signifer/”stegar” al centuriei, iar dacă știa foarte bine carte, putea ajunge în corpul de comandă al prefectului, comandantul gărzii. Ca principalis, putea să fie numit de împărat printre evocati Augusti, adică să ocupe un post înalt în Roma, ca instructor militar sau expert tehnic, sau să fie numit centurion într-o legiune. Cei mai norocoși și mai experimentați, cu o bogată carieră a armelor, ajungeau praefectus praetorio - prefecți ai pretoriului, comandanți ai pretorienilor, unul dintre posturile acela mai faimoase și mai râvnite din întreg Imperiul.

Pe lângă participările la ceremonii și campanii militare, pretorienii au avut și un rol definitoriu în politica imperială, influențând cursul istoriei prin faptele lor – asasinări și numiri de împărați, fapte pentru care și-au atras mărinimia unor împărați, adversitatea unor pretendenți, respectul sau oprobriul public, averi și, în cele din urmă, decăderea. Pretorienii au participat activ, alături de împăratul Traian, la războaiele dacice și la războiul împotriva parților. Au participat și la războaiele din Orient, între anii 162-166, și la războaiele marcomanice, 162-180. Garda a fost desființată în anul 312, de către Constantin cel mare, după victoria acestuia în bătălia de la Ponce Milvius, când pretorienii au suferit oricum pierderi grele. Ca un gest simbolic al desființării acestei gărzi, Constantin a demolat imediat unul din zidurile cazarmei pretorienilor. La rândul său, noul împărat va fi păzit de o altă gardă, Scholae Palatinae, formată din germanici.

 Echipamentul pretorienilor

Este relativ greu să reconstituim echipamentul și aspectul pretorienilor, dat fiind că nu au rămas piese și nici descrieri ale echipamentului lor, iar puținele basoreliefuri – Columna Traiană, Marea Friză a lui Traian, baza coloanei lui Antoninus Pius, columna lui Marcus Aurelius - și picturi antice rămas ar putea fi, pur și simplu, simbolice. Reprezentările ni-i arată pe pretorieni purtând coifuri de tip attic, cu creastă impunătoare și placă frontală bogat ornamentată; scuturi ovale, dreptunghiulare, rotunde sau hexagonale, cu simboluri diverse – aripi, fulgere, luna și soarele, scorpionul; tunici de culoarea lânii naturale, centurionii doar având-o roșie; ca armament aveau o suliță/pilum și o spadă romană de tip gladius; cu toate că sunt reprezentați cu armură de tip lorica musculata, este mai probabil că purtau armuri ca cele legionare, din segmente metalice, iar cavaleria purta, în campanii, cămăși de zale. Peste armură era purtată o mantie cu glugă/paenula, în picioare sandale/caligae. Este posibil ca în secolul 3, pretorienii să poarte armură din solzi metalici/lorica squamata. În general, se crede că garda avea același echipament ca și legionarii, culoarea tunicii fiind doar diferită.

Alte gărzi imperiale

Pe lângă pretorieni, în preajma împăraților și ai membrilor familiei lor se găseau și Gărzile Germane – Germani Corporis Custodes – care au funcționat în paralel cu pretorienii, în perioada dinastiei Iulio-Claudiene (27 î.e.n. – 68 e.n.). Inițial, această gardă era recrutată din batavi de pe lângă Rin, împărații Nero și Caligula angajând inclusiv foști gladiatori pentru a-i păzi. La palat, garda era pedestră, dar în campanii era întotdeauna călare, și era comandată de decurioni. Originea ei este de găsit, se pare, tot în perioada războaielor civile, când străinii păreau mai de încredere decât soldații imperiului, germanii neavând legătură cu evenimentele politice interne romane. Inclusiv unii generali romani aveau gărzi germanice personale, gărzi cărora nu li se cunosc efectivele, fiind probabil vorba de câteva sute de luptători în total. Aspectul lor fizic era în sine o armă – germanicii erau mai înalți decât romanii și populațiile mediteraneene, purtau bărbi și păr lung (erau blonzi și roșcați, ceea ce îi evidenția imediat), mânuiau arme redutabile, iar forța și ferocitatea lor era legendară. În anul 68, loialitatea lor față de împărat s-a încheiat, asistând impasibili la asasinarea lui Nero, unitatea fiind desființată imediat după acest episod, de Vitellius, împărat efemer, timp de opt luni, în anul următor.

Împăratul Traian era păzit de Equites Singulares Augusti, o gardă călare, formată din 600-1000 de călăreți aleși din cavaleria auxiliară, mai ales din provinciile renane și danubiene. Aceștia aveau propria cazarmă pe colina Caelius, în Roma, erau comandați de un decurion și organizați în turmae. Membrii unității serveau și ca ofițeri de cavalerie pe cuprinsul Imperiului, unitatea participând și ea la campanii. A fost desființată în jurul anului 260.

Împăratul, senatorii, guvernatorii și alți înalți oficiali ai Imperiului mai beneficiau de serviciile de pază ale lictorilor, îmbrăcați cu togi albe, și purtători de legături de nuiele, numite fascii – pentru pedepsirea celor ce meritau - , în mijlocul cărora se afla o secure, simbolul puterii lor.

Pretorieni vs Legiuni

În comparație cu gărzile menționate mai sus, legiunile nu ar putea fi numite unități de elită, cu toate că, în lumea antică, timp de câteva sute de ani, legionarii au fost soldați de elită, victorioși în mare parte din campaniile în care au luptat. Obligatoriu cetățeni romani, aceștia serveau sub acvila imperială timp de 20-25 de ani, după care erau împroprietăriți și lăsați la vatră, de obicei în provincia în care serviseră. Legionarul roman era un infanterist greu, echipat cu coif metalic cu apărători pentru față, frunte și ceafă; armură din segmente metalice, foarte mobilă; era apărat de un scut dreptunghiular de mari dimensiuni; ca arme principale avea un pilum – suliță aruncată în primele momente ale bătăliei - , o spadă scurtă numită gladius și un pumnal numit pugio. Legionarii erau instruiți să lupte în formație strânsă și să mențină mereu linia, atacând și retrăgându-se doar la comanda centurionilor sau a celorlalți comandanți. O legiune era formată din circa 5000 de combatanți, care acționau ca un singur om, dând dovadă de disciplină deplină.

În aceasta consta de fapt puterea Romei - în organizare, disciplină, tenacitate și ierarhie funcțională. Acestea au fost calitățile care au construit un imperiu care a influențat pentru totdeauna istoria lumii, istorie care încă ia astăzi drept exemple de trupe de elită, pretorienii și legionarii romani.

Bibliografie:

Boris Rankov - The Praetorian Guard, 1994.

Ross Cowan - Roman Guardsman, 2014.

Sandra Bingham – The Praetorian Guard: A History of Rome’s Elite Special Forces, 2013.