Autor 9105 vizualizări


Acceptată şi promovată de mişcarea feministă care vedea în dezgolirea picioarelor un simbol al emancipării, contestată de foarte mulţi pentru că sfida convenţiile sociale şi îndrăznea să arate ceea ce trebuia să rămână nevăzut, fusta mini a spart tiparele sociale şi culturale într-o epocă în care revolta era cuvântul de ordine în rândul tineretului.

În mod surprinzător, această mică piesă vestimentară care se pare că există din timpuri străvechi a ajuns să işte adevărate războaie sociale într-o epocă şi aşa frământată de schimbări politice şi sociale. Anii 1960 au fost sinonimi cu schimbarea. Apollo 11 devenea prima navetă spaţială care a zburat spre Lună, patru ani mai târziu Legea drepturilor civile era adoptată în America, Războiul din Vietnam secera vieţile tinerilor, în timp ce beatmania cucerea lumea.

Dar poate cea mai importantă schimbare din această perioadă a produs-o descoperirea pilulei contraceptive care a eliberat femeia de teama unei sarcini nedorite şi a facut-o stăpână pe trupul ei.

În mijlocul acestor dramatice cutremure sociale şi politice, apare unul dintre cele mai controversate simboluri vestimentare şi nu numai ale epocii – fusta mini. Ea a ajuns să însemne deopotrivă putere şi vulnerabilitate, independenţă, dar şi dorinţa de a seduce, maturitate, dar şi nebunia tinereţii, libertate şi sclavie. Bucata de pânză care abia că acoperea sexul i-a făcut pe bărbaţi şi pe femei totodată să acorde atenţie unui aspect ascuns ani de-a rândul – picioarele femeilor.

Începutul

Dovezi ale existenţei fustei scurte au fost găsite de arheologi într-unul dintre satele de munte ale Europei. O figurină datând din anii 5.400-4.700 î. Hr., înfăţişa o dansatoare costumată în ceea ce părea a fi o fustă scurtă. Nu a fost singura reprezentare de acest tip descoperită de specialişti. O frescă din Egiptul Antic înfăţişează o femeie acrobat, îmbrăcată cu o fustanelă care-i descoperă deopotrivă picioarele şi coapsele. Chiar dacă fusta scurtă pare a fi la fel de veche ca şi civilizaţia, doar recent ea a ajuns să aibă implicaţii politice şi culturale deopotrivă.

La mijlocul anilor 1800, femeile din Europa şi America se considerau ca făcând parte din sexul slab şi vulnerabil. Politica, afacerile, şi activităţile fizice puteau fi dăunătoare femeilor, iar corsetul strâns pe trup acoperit de fuste lungi şi stricte întărea această convingere. Cu toate acestea, fustanelele, tutu-ul balerinelor, atât de preţuite în arta impresionistă, asociază această fustă uşoară cu libertatea şi modernitatea. După Primul Război Mondial, emanciparea femeilor face un pas înainte – rochia se scurtează puţin deasupra genunchilor.

La finalul celui de-Al Doilea Război Mondial, odată cu ridicarea restricţiilor impuse de raţionalizare, femeile sunt gata să redescopere eleganţa şi feminitatea. Industria modei şi, în special, Casa Dior promovează un look nou, mai matur, mai sofisticat, dar cu un tiv al rochiei situată sub genunchi. Pentru o vreme, noua imagine reflectă „cei mai buni ani ai vieţii”, frenezia consumismului care a urmat războiului.

Însă acest stil de viaţă burghez nu pare a fi pe placul tinerilor. Prin 1950, noua generaţie, cea care nu participase activ la război, tinde să dea glas nemulţumirilor, să conteste materialismul epocii. Vocile lor devin imperative odată cu anii '60.

Adolescentele la putere

Înainte de 1960, tinerele fete se îmbrăcau asemenea mamelor lor, după moda pariziană. Singura diferenţă, dacă exista vreuna, era de culoare, nicidecum de croială. De exemplu, în 1962, unul dintre cataloagele Sears înfăţişa atât mamele, cât şi fiicele purtând aceleaşi rochii. Privind înapoi către anii 1950, designerul Sally Tuffin remarca faptul că în epocă „nu existau deloc haine pentru tineri. Toate fetele arătau precum mamele lor”.

Protestele tinerilor din anii 60 şi dorinţa lor de expresie individuală a scos la lumină un tineret decis să-şi exprime într-un fel propriu poziţia faţă de evenimentele politice. Tinerii au simţit că trebuie să conteste felul burghez şi materialist de viaţă al părinţilor lor, morala şi manierele vremii pe care le considerau deopotrivă ipocrite şi aplicate cu dublu standard. Odată ce această voce şi-a afirmat identitatea au fost create şi premisele pentru o viziune nouă asupra modei care să exprime generaţia tânăra şi nu părinţii ei.

Arma feminismului

Amplificarea mişcării feministe din acele timpuri a impulsionat dramatic schimbarea stilului vestimentar. Dar ce vor tinerele femei? Cu siguranţă nu mai vor la cratiţă. Vor libertate, vor bani (ai lor, nu ai soţului) şi, mai ales, să fie ele însele. Modelele oferite de mamele lor li se par vetuste, dacă nu preistorice. În 1963, Betty Friedman publică în “The Feminin Mistique” un articol în care demontează mitul casnicei fericite şi exprimă dorinţa femeii de a experimenta şi alte roluri.

În paralel, în anii 1960 creşte sensibil numărul femeilor care acced la studii universitare şi pătrund pe piaţa muncii, mai ales în acele domenii care oferă flexibilitate a timpului de lucru. Dar poate cea mai importantă schimbare din aceşti ani e apariţia pilulei contraceptive care a înlăturat teama de sarcină şi a ajutat revoluţia sexuală.

Imaginea femeii s-a schimbat dramatic din soţie şi mamă în tânără singură, care ştie să-şi poarte singură de grijă, mândră de sexualitatea ei şi conştientă de puterea pe care o are. Fusta scurtă devine expresia dezvoltării mişcării feministe şi arma ei totodată. 

Noua generaţie creştea articulată şi rebelă şi, mai ales, avea mai mulţi bani decât au avut părinţii lor. Acest din urmă criteriu îi transforma într-o categorie puternică de consumatori care aveau nevoie de o vestimentaţie care să accentueze spiritul tinereţii. Designerii aflaţi la început de drum simt pulsul străzii şi se îndreaptă către acest public ţintă capabil să cumpere ceea ce-şi doresc.

Mama fustei scurte

Mary Quant, o tânără designer britanic, deschide în 1955 pe King's Road un butic numit Bazaar, mai degrabă cu obiecte vestimentare stil rock, dar cu intenţia de a determina o revoluţie în materie de modă. Fără nicio pregătire în materie de design vestimentar, dar cu ochii pe moda străzii, ea a reprezentat primul pas către o schimbare semnificativă în modă. Ea a început să vândă haine care să reflecte gusturile şi ideile noii generaţii, fără nicio legătură cu moda de la Paris. Când în 1965 şi-a ridicat tivul propriei fuste mai sus de genunchi cu câţiva centimetri celebra, fustă scurtă tocmai se născuse. Numită după maşina sa favorită – the Mini – fusta scurtă a fost un succes instantaneu şi a sintetizat spiritul tinerilor londonezi:liberi, energici, rebeli şi nonconformişti.

André Courrèges

Un alt designer, de astă dată francez, André Courrèges, a prins şi el spiritul epocii şi a făcut în Franţa ceea ce Quant a făcut în Anglia. Experimentele sale au început cam prin 1961, cu un stil de îmbrăcăminte inspirat din era spaţială şi a continuat cu retezarea scandalos de scurtă a fustelor, mai târziu, în 1964. La fel ca şi Quant, Courrèges a scandalizat lumea modei. În opoziţie cu Quant, el a încercat să creeze fuste scurte sofisticate şi mature, pentru a le face mai uşor de asimilat de moda franceză „haute couture”. Courrèges a fost cel care a reclamat inventarea fustei mini. În replică, Quant a declarat că„nu am fost eu sau Courrèges cei care am inventat fusta scurtă, ci fetele din stradă au făcut-o”.

Dincolo de această dispută, adolescentele au fost cele care au impus cu siguranţă fusta mini ca trend internaţional. O mână de ajutor în acest sens a dat şi modelul Jean Shrimpton, celebru în acea perioadă. Ea a stârnit agitaţie atunci când, în 1965, a apărut fără ciorapi, fără pălărie şi mănuşi, dar cu o fustă foarte scurtă la carnavalul australian de la Melbourne. Momentul a fost imortalizat de fotoreporteri, iar imaginile o arată pe tânăra, frumoasa şi rebela Shrimpton în mijlocul unui grup dezaprobator de femei de vârstă medie, îmbrăcate în costume din două piese şi perle.

Lolita look

În mod ironic, întreaga sexualitate a fustei mini a fost asociată în anii '60 cu cea a unei şcolăriţe. Modelele de pe cele mai vestite podiumuri de modă erau invariabil slabe şi androgine, cu o figură prepuberă, dar cu picioare superbe, numai bune de arătat. Manechinul cel mai faimos în epocă era al unei adolescente de 17 ani, Twiggy (Leslie Hornby) care avea o tunsoare scurtă, băieţească, buze palide şi cu o statură aproape anorexică. Soţul lui Mary Quant şi partenerul ei de afaceri, Alexander Plunket-Greene,   a declarat pentru revista Rolling Stones în 1987 că “la acea vreme toate lucrurile acestea aveau un caracter uşor pedofil”. Look-ul “a la Lolita” era peste tot.

Mişcarea feministă se dezice de fusta scurtă

Declinul fustei mini a intervenit târziu, la finalul anilor 60, odată cu deziluzia produsă de războiul din Vietnam şi de viziunea tot mai răspândită a unui viitor sumbru. Chiar mişcarea feministă schimbă perspectiva şi socoteşte acum că fusta mini mai degrabă favorizează exploatarea decât eliberează femeia.

Zece ani mai târziu, mişcarea punk readuce fusta scurtă în atenţie, mulţumită rockeriţei Debbie Harry (Blondie) care apare frecvent îmbrăcată astfel pe scenă. De altminteri, punkiştii se definesc ca fiind anti-modă şi încearcă să evite trendurile pe care le consideră burgheze, banale şi mult prea indulgente cu opinia publică. Sub influenţa designerilor punkişti precum Viviene Westwood şi Malcolm McLaren, fusta mini s-a reîncarnat în piele neagră şi PVC;croiala a devenit voit neglijentă, expresie a stilului neglijent şi provocator al contracurentului cultural.

Mini pentru femeile trecute de 30 de ani

În anii 1980 şi 1990 fusta mini devine parte obligatorie a costumului  de afaceri al femeii. Personajele populare din serialele de televiziune precum Carrie din “Totul despre sex” şi Heather Locklear din “Melrose Place” transformă din nou fusta mini într-un obiect vestimentar interesant şi sexi. Acum, mini-ul nu mai este perceput ca fiind destinat exclusiv adolescentelor, ci devine un însemn al puterii pentru femei sofisticate şi trecute bine de 30 de ani, care-şi construiesc o carieră şi sunt stăpâne pe viaţa lor.

Dacă în occident fusta scurtă s-a impus, până la urmă, în modă, în alte părţi ale lumii acest obiect de îmbrăcăminte a fost respins cu furie şi considerat o influenţă demonică a vestului.

De exemplu, în Tanzania, în 1968 o femeie a fost linşată de mulţime pentru că avea fusta prea scurtă, iar ulterior politicienii au susţinut că obiectul vestimentar ajută la răspândirea SIDA. Tot în 1968, în Rusia, presa relata despre un tată musulman care, exasperat că fiica lui nu voia cu niciun chip să renunţe la minijupă, a plătit echivalentul a 3.000 de dolari unor ucigaşi care i-au executat copilul cu un glonţ în cap.

 

Scurtă istorie

1960:Fusta scurtă pusă la index

-în Grecia femeile care poartă fuste scurte erau duse la puşcărie

-în SUA, la Disneyland, fusta mini era interzisă. La intrarea în parcul de distracţii un paznic dotat cu ruletă măsura lungimea rochiei şi decidea dacă femeia putea intra sau nu.

-în cele mai multe şcoli din America, dacă tivul fustei unei fete nu atingea podeaua când fata stătea în genunchi era trimisă acasă până când înţelegea să se îmbrace adecvat.

-femeile cu fustă scurtă nu puteau intra la Vatican.

-în 1967, în Congo, poliţia a arestat 300 de femei care purtau fuste mini.

-la Caracas, Venezuela, femeilor li s-a cerut să renunţe la fustele scurte sau vor ajunge în iad.

-În Egipt, femeile cu fuste scurte erau cercetate pentru comportament indecent după ce două reprezentanate ale sexului frumos care purtau aceste obiecte de îmbrăcăminte au încurcat circulaţia în centrul oraşului pentru câteva ore.

""