Autor 5790 vizualizări


Ambivalenţa este şi mai vizibilă la o simplă privire asupra spectatorilor:doamne în toalete elegante spărgând seminţe;domni respectabili înjurând birjăreşte;spectatorii aruncând cu mere şi pietre în jucătorii oaspeţi, pentru a-i aplauda apoi;suporterii aplaudându-şi favoriţii şi huiduindu-şi adversarii, alternând foarte rapid rolurile;liderii galeriilor bătându-se şi strângându-şi imediat după aceea mâinile, într-un acces de fair-play.

Spectatorii puteau fi împărţiţi în mai multe categorii, în funcţie de două mari criterii:situaţia socială şi gradul de implicare. Conform primului criteriu, al situaţiei sociale, exista o delimitare relativ clară. Astfel, la „peluza populară” (care, de cele mai multe ori, era de pământ sau de lemn) stătea galeria, compusă din persoane cu posibilităţi materiale în general reduse:muncitori, funcţionari, studenţi şi elevi „ca nişte adevăraţi viziri, cu şapcă şi număr matricol”.

La „peluza mare” erau poziţionaţi cei din clasa de mijloc, „critici gravi, diletanţi cu pantalonii pe dungă, profesionişti cu haine cadrilate, burghezi cu umbrele şi domnişoare cu fardul primejduit de focul cruciş al soarelui străjer, în zenitul gazonului”. Iar la „tribuna numerotată”, echivalentă tribunei 0 de astăzi, luau loc cei din înalta societate:senatori, scriitori, avocaţi, generali, cunoscute actriţe ale Teatrului Naţional, marea burghezie.

 În ce priveşte gradul de implicare, existau trei mari categorii de spectatori:spectatorul „angajat”, spectatorul „neangajat” şi spectatorul „neutru”. Spectatorul „angajat” era suporter al unei echipe, stătea de obicei la galerie, aplauda şi huiduia, cânta şi arunca cu pietre, se bătea cu cei din galeria adversă. Spectatorul „neangajat” era acela care nu simpatiza cu vreo echipă în mod special, ci era atras de spectacolul sportiv în sine. De regulă, acesta nu stătea în galerie şi se limita la a aplauda sau a huidui. În această categorie pot fi incluşi şi suporterii unei terţe echipe, spre exemplu Venus, care asistau la un meci Rapid-Ripensia. „Neutrii” erau cei care veneau la stadion fie în virtutea unei convenţii sociale, fie pur şi simplu din snobism. Astfel, cei din înalta societate, care alcătuiau marea masă a „neutrilor”, veneau pentru a-şi etala opulenţa, pentru a flirta, pentru a afla ultimele bârfe, pentru a vedea şi pentru a fi văzuţi. Simpla apariţie la un meci atrăgea comentarii favorabile sau răutăcioase, simpatii sau antipatii, stârnea bârfe, într-un cuvânt conferea acea vizibilitate atât de necesară în high life-ul bucureştean.  

Atmosfera

Orice analiză a fenomenului fotbalistic surprinde continuitatea, cel puţin comportamentală, între spectatorul de ieri şi cel de azi. Indiferent de epocă, microbistul român sparge seminţe, înjură, însă pune şi mult suflet în fenomenul fotbalistic. Indiferent de clasă socială. Cronicile meciurilor surprind dudui elegante, îmbrăcate după ultima modă, spărgând seminţe asemenea mahalagioaicelor, domni cu pălărie şi baston înjurând şi aruncând cu diverse obiecte din tribună sau chiar bătându-se. Evident, este acelaşi public care apoi îşi susţine cu sportivitate favoriţii şi chiar adversarii.

Tabloul este completat de nelipsiţii negustori de seminţe, răcoritoare, limonade şi praline, ale căror strigăte şi mici dispute întregesc atmosfera de bazar oriental. Impresia generală este însă mai degrabă negativă. Referitor la ceea ce se întâmpla în tribune, presa sportivă a vremii consemna:„bucureştenii se pricep mai mult să aţâţe decât să încurajeze. Scepticismul galeriei noastre se manifestează sub cele mai oribile forme. Jucătorii sunt deprimaţi, prin huiduieli, prin exclamări ironice, prin tot felul de vulgarităţi, în care zadarnic s-ar căuta o formă de humor”. Suporterii echipelor ardelene nu pot intra în această analiză, fiindcă în proporţie de 90% aparţineau minorităţilor etnice, iar manifestările lor pe stadioane aveau puternice conotaţii politice.  

 În ciuda aspectelor negative, între suporteri şi jucători există o relaţie specială, cimentată de ieşirile după meci la o bere, de deplasările prin ţară, de împărtăşirea aceluiaşi ataşament pentru culorile clubului. În momentul când părăsesc Universitatea Cluj pentru a se transfera la echipa campioană, Venus,   jucătorii Vasile Gain şi Silviu Ploieşteanu simt nevoia să trimită o scrisoare deschisă suporterilor şi foştilor coechipieri. În această scrisoare publicată în „Timpul”, ei motivează suporterilor de ce părăsesc echipa, evocă clipele frumoase petrecute împreună şi le mulţumesc acestora pentru susţinerea necondiţionată pe care le-au acordat-o:„După cinci ani de activitate sportivă închinată echipei U. şi mândriei voastre, părăsim această grupare cu inima strânsă de regretul pe care ni-l lasă despărţirea de aceia pe care totdeauna i-am auzit susţinându-ne şi entuziasmându-se cu însufleţitul «Tempo U».”

Suporterii

Toate marile echipe din Bucureşti şi din Ardeal aveau galerie. De la funcţionarii feroviari, meseriaşii evrei, muncitorii Oborului şi până la studenţii entuziaşti sau ungurii naţionalişti, toţi erau stăpâniţi de aceeaşi patimă pentru sportul rege şi pentru culorile echipei favorite (în cazul galeriilor echipelor minoritare – maghiare, evreieşti, greceşti etc. – funcţionau şi criteriile etnice).

Fără a beneficia de coregrafiile sau organizarea galeriilor de astăzi, cele din perioada interbelică erau cel puţin la fel de violente, vulgare şi gălăgioase. Adeseori, profitând de lipsa gardurilor de sârmă sau de complicitatea organizatorilor şi a forţelor de ordine, suporterii nu ezitau să intre în teren, să pălmuiască arbitrii, să bată jucătorii şi conducătorii echipei vizitatoare, să arunce cu mere sau chiar cu pietre în teren.

Astfel, la un meci Tricolorul Ploieşti – Juventus Bucureşti, din aprilie 1937, jucătorii bucureşteni Dunăreanu, Dragomirescu, Oana şi Prassler au fost pălmuiţi în timpul meciului de Cociş şi Bartumek, echipieri ai Tricolorului. La ieşirea din teren, echipa bucureşteană a fost lovită cu pietre, iar Danielopol, unul dintre conducătorii Juventusului, a fost bătut. Problemele juventinilor nu au luat sfârşit aici. Timp de o jumătate de oră au fost asediaţi în cabine, iar la plecare suporterii ploieşteni au aruncat cu pietre după maşină. În ciuda sancţiunilor dictate de Federaţie, evenimentele de acest fel nu dispar, iar presa epocii le acordă spaţii largi.

Existau însă şi situaţii când traseul violenţei era reconstituit în sens invers şi vreun jucător, agasat de apostrofările şi injuriile tribunei, mai altoia câte un spectator. E cazul lui Dona, jucător al echipei Mociorniţa (viitoarea Carmen Bucureşti), care reuşeşte să scape numai cu avertisment după ce molestase un spectator, tot în 1937.  
 

Liderii galeriilor

Personaje atipice şi emblematice, Nicu Teodoru zis „Chibrit” (Venus) şi Titi Mihăilescu zis „Barosanu” (Unirea Tricolor) reprezintă în epocă mai mult decât doi suporteri sau lideri de galerie. Ei simbolizează suporterul generic, care şi-a făcut din sport în general, şi din fotbal în particular, raţiunea de a exista, de aceea sunt recunoscuţi şi respectaţi ca atare.

Astfel, ei ocupă periodic spaţii în ziarele de specialitate, acordă interviuri, li se cere părerea în diverse situaţii, iar la moartea lor presa sportivă este în doliu. În lumea relativ rafinată, mic-burgheză a venusiştilor, sau în cea dură a mahalalei, a oborenilor, cei doi se impun prin charismă, simţ al umorului, inteligenţă coroborate cu sensibilitate artistică şi spirit boem (Nicu Chibrit, de profesie actor) sau o combinaţie ciudată de forţă, asprime şi bonomie (Titi Barosanu). La care se adaugă, bineînţeles, un cult nedisimulat al zeului Bacchus.

Chibrit şi Barosanu

Cei doi sunt diferiţi, atât ca temperament, cât şi ca trăsături fizice. Nicu Teodoru zis Chibrit, zis Caisă, este foarte slab (de aici porecla de Chibrit), având în jur de 50 de kilograme. „Iubitor al sportului, al teatrului şi al vinului bun”, „as al galeriei”, Chibrit duce o existenţă boemă, stabilindu-şi reşedinţa într-un local de cartier, Mercur, în zona Splaiului Independenţei. Aici poate fi întâlnit zilnic luându-şi micul dejun (trei ţapi de bere şi câteva legături de ridichi). De o voie bună molipsitoare, rafinat şi inteligent, uneori melancolic, Chibrit este un rival de temut pentru Titi Barosanu.  

„Trâmbiţă populară de eternă amintire”, Barosanu este de trei ori mai greu decât Chibrit, având peste 150 de kilograme. Mare amator de bere, este o fire dură, dintr-o bucată, care ştie să-şi cenzureze efuziunile sentimentale. De o mare modestie şi generozitate, nu de puţine ori întreţinând echipa din banii proprii, Titi Barosanu era sufletul Oborului, nelipsit de la antrenamentele echipei, fie vânt, ploaie, viscol sau zăpadă. Spre deosebire de Chibrit, el putea fi găsit în liniştea şi confortul băilor publice.

Rivalitatea lor a cunoscut şi un episod violent, celebru în epocă. Înaintea unui meci Venus – Unirea Tricolor, în timpul unei înfruntări între suporterii celor două echipe, cei doi s-au trezit faţă în faţă, fiecare înarmat cu o sticlă de limonadă. Fără nicio explicaţie, „şi-au altoit în acelaşi timp câte o lovitură, care ar fi făcut să se dărâme şi un taur”. În ciuda violenţei loviturilor, atât Chibrit, cât şi Barosanu au rămas în picioare, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. De atunci, de câte ori s-au mai întâlnit în situaţii similare, şi-au abandonat armele de ocazie, pecetluind printr-o strângere de mână respectul reciproc ce şi-l purtau.  

„Arenele vor fi mai pustii...”

Cei doi animatori ai arenelor bucureştene au dispărut în perioada tulbure a anilor `40, lăsând un gol imens în urmă. Moartea lor nu a reprezentat doar moartea a două persoane, a simbolizat dispariţia unei lumi. În octombrie 1946, la trei ani de la moartea lui Chibrit, Gazeta Sporturilor într-un suprem omagiu post-mortem titra:„As al galeriei în sensul cel mai nobil al cuvântului, acest muschetar era sufletul peluzei, inima ringului, iubit şi preţuit nu numai de jucătorii cărora le era frate, ci şi de marea masă a publicului spectator, pentru care Chibrit era o noţiune. (...) Arenele vor fi mai pustii, în teatru va fi o grimasă în minus şi la Mercur se vor îmbăta nişte ciubucari oarecare, fără să-şi mai aducă aminte de cel care crease vogă locului, azi decadent. Să-i primim cu braţele deschise aducerea aminte, privind cum pe arenele pustii toamna joacă un tragic match cu frunzele moarte.”