Autor 2644 vizualizări


Perioada Marii Crize nu a fost doar una a prăbuşirii economice, ci şi a derutei politice, reflectată fidel în presa românească a timpului. Ziarele „arondate” orientărilor politice tradiţionale – unele purtând eticheta de „independent” – atacau partidele adverse şi pe liderii acestora. La umbra acestui conflict se ridica însă presa apropiată regelui şi cea de orientare legionară. Acestea criticau bazele democraţiei şi cereau un regim de „mână forte”. Ceea ce avea să se întâmple destul de curând, în 1938.

România în timpul crizei din 1933

Marele Război  (1914-1918) luase sfârşit de peste 10 ani. Urmele lăsate în Europa – dureroase şi încă vizibile – erau greu de acoperit, iar timpul scurs de la sfârşitul luptelor fusese insuficient pentru cicatrizarea rănilor economice şi sociale chiar şi în cazul ţărilor dezvoltate, darămite în situaţia unei economii tributare pământului, aşa cum era economia românească.

Recensământul din 1930 (1) demonstra că doar 10, 2% din populaţia ţării era ocupată în industrie, iar 78, 2% în agricultură. România resimte din plin recesiunea, aproape 500 de unităţi industriale dau faliment aruncând în şomaj peste 55.000 de muncitori iar producţia industrială scade cu circa 28, 4 miliarde lei (2). Prăbuşirea preţurilor produselor agricole are ca urmare directă reducerea veniturilor statului şi a cheltuielilor bugetare.

România intră într-o cursă a deficitelor bugetare cronice, agravate de politica guvernării ţărăniste, de permanenta supraevaluare a veniturilor şi de insuficienta comprimare a cheltuielilor (3). La asta se adaugă efortul susţinut pentru plata datoriei externe, care nu a încetat să crească, din pricina împrumuturilor contractate în 1929 şi 1930. Presa critica mai ales împrumuturile de stabilizare, învinuind guvernarea ţărănistă de „înfeudare” a ţării:„Împotriva împrumutului (a doua tranşă a împrumutului de stabilizare) urmărit de guvern şi oferit de Franţa se duce în presă, de mai bine de o lună, o campanie vie, inspirată de Aristide Blank, prietenul şi consilierul economic al regelui. Ziarele lui Blank, «Adevărul» şi «Dimineaţa», dar mai ales «Cuvântul», oficiosul ritmului nou, susţin această campanie cu înverşunare...”(4).

În decembrie 1931 a fost promulgată Legea pentru suspendarea executărilor silite (5), care suspenda până la 15 februarie 1932 toate actele de urmărire şi executare;termenul a fost prelungit de două ori, până la 1 mai 1932. În 1932 a fost promulgată, de asemenea, Legea asanării datoriilor agricole (6), a doua lege a conversiunii a fost promulgată la 26 octombrie 1932, apoi o a treia, la 14 aprilie 1933. După revenirea liberalilor la putere a fost propus şi aprobat un alt proiect de lege care, la 7 aprilie 1934, a devenit Legea pentru lichidarea datoriilor agricole şi urbane.

Cu privire la Legea conversiunii, de asemenea, presa a luat atitudine în funcţie de situarea la unul sau la celălalt dintre polii scenei politice, mai exact, după apropierea sau distanţa faţă de Coroană:„Regele vine la Bucureşti şi într-un discurs ţinut la Academia de Agricultură, vesteşte «voinţa» sa (!):să se înfăptuiască, repede, conversiunea datoriilor agricole.

După ce aruncă această bombă se retrage liniştit, cu conştiinţa împăcată, la Sinaia. Nici un ziar nu îndrăzneşte să protesteze împotriva acestei atitudini, atât de puţin constituţionale şi atât de primejdioase, care leagă pe rege de soarta unei reforme îndrăzneţe, care poate foarte bine să nu reuşească! Dimpotrivă, ziarele guvernamentale reproduc cu entuziasm şi admiraţie cuvintele «marelui rege». Zi de zi «Neamul Românesc» reaminteşte două sau trei din imprudentele cuvinte regale, însoţite de fotografie şi de autograf... Ziarele se împart:«Curentul», «Cuvântul» pentru, «Argus» şi «Epoca» contra, «Universul» cu întârziere contra;«Dimineaţa» cu multă băgare de seamă pentru-contra. «Adevărul» şovăitor şi subversiv”(7).

Şi tăieri de salarii, şi creşteri de taxe

O dată cu 1931 vin şi primele ­curbe de sacrificiu (reducere a salariilor cu aproape 10%), urmate în septembrie 1932 de a doua „curbă de sacrificiu”, iar în februarie 1933 de o a treia. Potrivit statisticilor oficiale, indicele general al salariului nominal a scăzut în perioada 1929-1933 la 63, 06% (8);în schimb, sporesc birurile:taxele de consumaţie au crescut, impozitul pe salarii a crescut. Niciodată şomajul nu a prezentat aspecte mai tragice decât în aceste vremuri, înrăutăţind starea materială a majorităţii populaţiei.

„Când statul este astăzi cel mai mare consumator al veniturilor economiei naţionale, când statul cheltuieşte cu frenezie – aş putea spune cu dezmăţ – banul contribuabililor, greu plătit şi mai greu muncit, când bugetele cresc de la an la an cu miliarde, fără ca banul public să meargă la progresul obştesc, mai poate fi îndoială că statul este unul din autorii care au declanşat criza actuală?.... Statul, prin bugetul lui enorm, soarbe anual toată vlaga ţării, împiedicând economia, atacând capitalurile private, împingând la fraudă şi evaziune de capitaluri peste frontieră – oricât ar fi de modeste – semănând îngrijorarea pentru ziua de mâine în toate gospodăriile cetăţenilor.

Văd în statul risipitor de astăzi – prin urmare şi guvernul care îl administrează – principalul autor al crizei în care ne aflăm... În cursul anului 1932 au fost întreprinse numeroase acţiuni care au afectat nivelul de trai al maselor. Încă la începutul anului s-a procedat la o nouă reducere a salariilor, la concedieri masive, la suprimarea unor ajutoare pentru plata chiriilor. La sfârşitul acestui an situaţia economică era cât se poate de gravă, iar criza continua să afecteze toate ramurile vieţii economice cu repercusiuni catastrofale la nivel social. Actuala criză diferă de precedentele prin întinderea sa:ea atinge lumea întreagă, întrucât şi corpul ei economic a devenit mondial.”(9).

Prăbuşirea încrederii în Parlament

Criza economică continuă şi suprapusă crizei parlamentarianismului, crizelor politice (de guvern) şi celor sociale – şi care a afectat aproape întreaga decadă antebelică –, a fost sesizată de presă, dar a fost exploatată cu precădere de presa de stânga:„În ceasul apariţiei acestui număr s-ar putea ca criza politică să fi luat sfârşit. Agitaţia cetelor de politicieni se va domoli deodată şi apele tulburi ale vieţii noastre, zise «publice» se vor linişti. Ţara va avea un nou guvern sau mai limpede un nou guvern va avea la dispoziţia sa acest cobai răbdător care este ţara. Dar în afară de criza aceasta, soluţionată fără mare bătaie de cap, mai e una:mai adâncă, mai gravă, mai dureroasă. Ceea ce câţiva politicieni continuă să numească «criza politică» nu e decât înghesuiala obscenă a unor oameni de afaceri cu pofte nemăsurate în jurul bugetului – şi rezolvarea acestei crize, după atâta caznă, dă impresia muntelui care s-a scremut ca să iasă un şoricel. Cealaltă criză însă continuă să-şi aştepte sfârşitul şi nimic, nici un semn nu-l arată apropiat. «S-a sfârşit criza» cum anunţă ziarele a doua zi după instalarea unui nou guvern? Parcurgeţi ţara în lung şi în lat şi veţi întâlni pretutindeni la sate ca şi la oraşe, semnele vii ale crizei, ale celei adevărate... Criza politică s-a sfârşit, adevărata criză continuă. Mizeria bântuie prin ţară, secerând cu mitraliera şi bătându-şi joc de declaraţiile optimiste ale cârmuitorilor”(10).

Din toamna anului 1933, în condiţiile în care guvernarea naţional-ţărănistă era cu totul erodată, iar regele era la începutul tentativelor lui de dovedire publică a incapacităţii de guvernare nu numai a naţional-ţărăniştilor ci, în ansamblu, a oricăruia dintre partidele politice, oficiosul liberal era din nou pe baricade:„Dezorganizarea învăţământului”, „Un stat antinaţional”, „În genunchi, ţară românească” – articol semnat de Constantin Bacalbaşa („Viitorul”, octombrie 1933).

„În fiecare zi se sinucide un pensionar ”

Acelaşi Constantin Bacalbaşa semna şi în „Universul”;schimba doar ziarul, nu şi tonalitatea. În mai mult decât sugestiv intitulatul articol „În jurul hoitului” rezuma guvernarea naţional-ţărănistă din punct de vedere liberal... sau independent:„...Ţara, care e pe coastă, aşteaptă înfrigurată zilele de mântuire... Patru ani de stăpânire naţional-ţărănistă... ţara a fost lăsată la discreţia unui partid care a adus-o în halul în care o vedem:înăuntru mizeria încuibată în aproape toate vetrele;în afară înstrăinarea tuturor simpatiilor, pierderea vechilor prietenii care legau România de popoarele civilizate şi reputaţia unui popor de neclintit.

Dacă acest popor românesc cu rănile încă vii pe trupul său ferecat în lanţurile trecutului, nu poate fi deşteptat de glasul celor care-l cheamă astăzi la deşteptare, să ridicăm capacele de pe sicrie ca să audă glasurile marilor oameni care au fost odată!” („Universul”, 7 octombrie 1933);  „Mizeria înspăimântătoare a muncitorilor grevişti de la minele de cărbuni din Ardeal.

La 30 de case muncitoreşti nu s-a găsit o bucată de pâine” („Universul”, 14 octombrie 1933);„Cea mai neagră cămătărie – Roadele conversiunii:o nouă etapă de sărăcire a ţărănimii” („Universul”, 21 octombrie 1933);  „Ora decăderii – Ministrul de finanţe al României mari aleargă acum cu pălăria în mână ca să cerşească iertarea străinilor, iar străinii toţi, şi cei din Franţa, şi cei din Germania, şi cei din Anglia, şi cei din Belgia şi cei din Italia îi întorc spatele...

În toate zilele primim plângeri care au accentele deznădejdii. În fiecare zi se sinucide un pensionar care nu mai are ce mânca;în fiecare zi scrisorile anunţă că birnicii refuză să mai plătească dările;în fiecare zi, din diverse puncte ale ţării, plutonierii reangajaţi în jandarmerie ne povestesc lucruri pe care mă abţin a le povesti. Ei bine, către care prăpastie este împinsă ţara. Astăzi mai curg încă lacrimile, dar mâine, când ochii vor seca, ce va mai curge?” („Universul”, 23 octombrie 1933).

Demne de luat în considerare în direcţia  discreditării adversarilor politici sunt caricaturile. Încă de la începuturi, viaţa politică a suscitat pasiuni uneori de-a dreptul devastatoare. O dată cu apariţia presei, dar mai ales o dată cu implicarea ei în viaţa publică, opiniile, analizele, prezentările momentelor mai importante ale personajelor publice însemnate, au apărut şi unele luări de poziţie deosebit de acide. Nu sunt puţine cazurile în care ­„atacurile” la adresa unor politicieni au fost însoţite şi de înţepături trasate prin liniile caricaturiştilor.

Explozia antisemitismului

Ziarele independente, autoproclamate ziare naţionaliste în definiţia proprie şi a unora dintre contemporani, nu de puţine ori incitau la ură rasială, apelând la formule cu caracter şovin:„Galiţienii Sărindarului”, „invazia nechemaţilor”, „Avertismentele categorice ale poporului român nu dezarmează necuviinţa intruşilor care, prin falsificări grosolane, se intitulează exponenţii generali ai presei române”, „Iudeo-comuniştii nu vor să înţeleagă că paravanul format de câteva nefericite cozi de topor nu mai reuşeşte să mintă opinia publică românească, redeşteptată la o viaţă nouă” etc. (11) Aceasta era varianta foarte calmă. Presa de extremă dreaptă vine să completeze rolul de incitare pe care şi-l putea exercita presa asupra opiniei publice. Ceea ce uimeşte este violenţa limbajului utilizat de presa extremistă de dreapta.

De departe, „Porunca Vremii”, condusă de Ilie Rădulescu, excelează în cele mai dure şi mai umilitoare atacuri antisemite din România. Pandantul acestei atitudini este imaginea pe care Carol al II-lea, în calitatea lui de „salvator” al neamului, şi-o crea în presă, perfect conştient fiind de enormul impact al acesteia asupra opiniei publice. Presa nu putea publica articole negative la adresa regelui sau a dinastiei, a Casei Regale. În compensaţie, erau permanent luaţi în vizor şi atacaţi membrii Camarilei, campion în această direcţie fiind ziarul „Universul”.

Ziarişti „de casă” ai politicienilor

În ceea ce priveşte modalitatea de manipulare a opiniei publice, trebuie luată în considerare poziţia proprietarilor, a directorilor de ziare sau a redactorilor-şefi, a unor gazetari cu renume şi influenţă faţă de scena politică. „Universul” poate fi clasat teoretic în categoria ziarelor independente, dar nu trebuie uitate – cunoscute fiind în epocă şi manifestate direct în paginile ziarului – afinităţile publicaţiei faţă de Partidul Liberal şi poziţia tranşant anticarlistă a lui Stelian Popescu.

A beneficia de „bunele intenţii” ale unui ziarist cu renume devenise aproape o necesitate în epocă. Liderii principalelor partide politice, şi nu numai aceştia, invitau în fiefurile politice sau la „casele de vacanţă” gazetari în vogă:Iuliu Maniu la Bădăcin, Ion Mihalache la Topoloveni, Constantin Argetoianu la Breasta... Spre deosebire de mulţi alţi lideri politici, Argetoianu nu practica niciun fel de discriminare între ziariştii de stânga sau de dreapta:invita cu aceeaşi cordialitate pe B. Brănişteanu („Adevărul”), Teodor Teodorescu-Branişte („Cuvântul Liber”), sau pe Nae Ionescu (12). Mai mult decât atât, Argetoianu avea un ziarist „om de casă”, pe Kalaman Blumenfeld, care semna în ziarul „Adevărul” sub pseudonimul „Scrutător”.

NOTE:

1 D. Gusti, Enciclopedia României, Bucureşti, Imprimeriile Naţionale, 1938-1943, vol. III, p. 42-62.

2 V. Axenciuc, Introducere în istoria economică a României, Bucureşti, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, 1997, p. 284.

3 I. Alexandrescu, Urmări produse în evoluţia economico-socială a României de legislaţia adoptată după Marea Unire, în Istoria Senatului României, Bucureşti, Monitorul Oficial, 2004, p. 286.

4 G. Gafencu, Însemnări politice, însemnarea din 3 ianuarie 1931, p. 47.

5 M.O., decembrie 1931

6 M.O., nr. 37 din 13.02.1932.

7 G. Gafencu, Însemnări politice, însemnarea din 30 noiembrie 1931, p. 278.

8 Anuarul statistic al României, 1939 şi 1940, p. 344-345.

9 România în faţa crizei actuale în „Tribuna”, 14 ianuarie 1933, p. 10.

10 „Reporter”, noiembrie 1937, p. 5.

11 „Universul”, 15 aprilie 1937.

12 Dan Ciachir, Ziarişti cu greutate, http://www.ziua.ro

Guliver/Getty Images, Iosif Berman (Biblioteca Academiei Române)

""