Autor 9663 vizualizări


Regina Maria s-a stins din viață la 18 iulie 1938. Ce mai știu românii despre suverana lor, a cărei notorietate a pendulat între „soacra Balcanilor” (referire la relațiile matrimoniale ale fiicelor ei) și „ultima romantică” (titlul admirabilei biografii scrise de americana Hannah Pakula)? Un sondaj pe stradă ar fi profund dezamăgitor.

Cel mult – dată fiind natura cancanieră a românilor – s-ar exprima o vagă idee despre o agitată viață sentimentală. M-a dezamăgit să constat că românii au aflat mai multe despre regina lor mergând în Bulgaria, la Balcic, unde au rămas uimiți de frumusețile castelului construit acolo de suverana lor, care a lăsat cu limbă de moarte, ca inima ei să fie îngropată la Balcic (astăzi este la Castelul Bran). Dar despre locul reginei Maria în istoria românilor, despre aceasta ce se știe astăzi. Din nefericire, mai nimic. Negura uitării, a uitării ingrate, s-a așternut peste chipul acestei regine, cea mai de seamă dintre reginele României. De ce un astfel de superlativ?

Această tânără prințesă engleză, nepoată a reginei Victoria, ajunsă în România prin întâmplarea unei căsătorii, a știut, întocmai ca și bărbatul ei, regele Ferdinand, să se identifice cu interesele și aspirațiile poporului român. Și unul, și celălalt ar fi putut să vadă în țara pe care aveau să o cârmuiască din 1914 o simplă sursă de bogăție și de prestigiu regal. Nu! Amândoi, rege și regină, cu o dăruire exemplară, au înțeles că misiunea lor istorică era să-i conducă pe români spre împlinirea visului, profund împlântat în conștiința colectivă a națiunii: desăvârșirea unității naționale.

În anii participării României la primul război mondial, în momentele cele mai grele pentru țară, când Oltenia și Muntenia erau ocupate de trupele Puterilor Centrale și ale aliaților lor, iar Regele, Guvernul și Parlamentul erau în refugiu la Iași, în timp ce Moldova (să precizăm că atunci se întindea până la Prut, Basarabia fiind sub stăpânire rusească) era bântuită de o ucigătoare epidemie de tifos exantematic, în aceste împrejurări de cumplită vitregie, regina Maria nu și-a pierdut nici cumpătul, nici credința în victorie.

În întunericul deznădejdii și al disperării, ea a fost lumina. Lumina care a dat consolarea, sprijinul, încrederea. Intrarea ei într-un salon de spital era un fel de apariție cerească: deși vorbea stricat românește, simpla ei prezență printre răniți era un adevărat miracol: sfârtecați, mutilați, pradă durerilor, ei vedeau în regina lor un înger al mântuirii, nu al mântuirii individuale, ci al mântuirii neamului. Simțea, în acele zile, că Dumnezeu îi pusese pe umerii ei și ai lui Nando (regele Ferdinand) o cruce prea grea. A purtat-o cu demnitate și curaj.

În zilele de umilință ale Păcii de la București cu Puterile Centrale și aliații lor, crucea a devenit strivitoare. Și-a asumat suferința, știind că nu era vorba de suferința ei ca regină, ci de suferința neamului românesc prin ea. Când biruința a venit, regina Maria a fost prezentă la Paris – unde se desfășura Conferința de Pace – pentru a pleda în favoarea drepturilor României. A făcut-o cu inteligență, tact și... umor. În discuțiile cu primul ministru al Franței, Georges Clemenceau, sau cu președintele SUA, Woodrow Wilson, a dovedit calități remarcabile de diplomat, având replici prompte și spirituale.

Anii din urmă ai vieții i-au fost întunecați de ostilitatea fiului ei, Carol al II-lea, care, temându-se că prestigiul mamei ar putea să-i umbrească autoritatea, a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a o marginaliza și pentru a o șterge din amintirea poporului român. Viața intimă a reginei Maria a făcut obiectul uni avalanșe de comentarii răuvoitoare. În istorie, bârfele nu contează. Ceea ce istoria reține este rolul pe care o personalitate l-a jucat pe scena istoriei.

Pentru regina Maria, anii 1916-1918 au fost her finest hour. Atunci, ea a întrupat voința de unitate națională a românilor și chiar când, sub povara adversităților, națiunea s-a încovoiat, ea a rămas dreaptă și a păstrat certitudinea victoriei.

A avut și ea slăbiciuni omenești? Da! Cine nu le are? Ginerele ei, regele Alexandru al Iugoslaviei, spunea că regina Maria este un amestec de catedrală gotică și fanfară militară. Da, așa este. Dar pentru noi, românii, ceea ce rămâne este catedrala gotică. Suntem însă – vai! – prea nevrednici pentru a ține minte cât datorăm acestei regine.


""