Femeia athenianã, o prizonierã a epocii

Rolul femeii în Athena secolului al V-lea se rezuma în principiu la cel de mamã şi soţie. Athenienii, în contextul societãţii lor patriarhale, îşi aleg modele feminine din categoria eroinelor şi zeiţelor. Penelopa de pildã este un astfel de model cvasiabsolut. Alte personaje precum Clytemnestra şi Medea înfãţişeazã însã viciile feminine şi sunt contramodele. În plus, ahtenienii au elaborat chiar un “training” special pentru dobândirea calitãţii de soţie perfectã.

Civilizaţia greacã încã se mai confruntã cu mari probele de înţelegere. Practic despre perioada de dinainte de ce de-al doilea mileniu a.Hr. avem informaţii puţine, dar se pare cã zeiţa mamã-pãmânt avea o importanţã destul de mare. Când sosesc elenii zeul celest îi acompaniazã şi câştigã preponderenţa în noua societate. Conflictul dintre tendinţele matriarhale şi cele patriarhale sunt de gãsit şi în mitologie:deşi Zeus şi Hera sunt frate şi sorã, soţ şi soţie, apar foarte rar ca prieteni sau iubiţi. Una dintre primele perspective asupra noii societãţi o oferã Hesiod în secolul al VIII-lea a.Hr. Conform Theogoniei sale, Geea, zeiţa-mamã, naşte copii care sunt personificãri ale elementelor naturii. Geea îl convinge pe unul din copii, pe Cronos, sã-l castreze pe tatãl sãu, act repetat şi de urmãtoarea generaţie de zei reprezentatã de Zeus. Zeus este cel care stabileşte o guvernare patriarhalã în Olimp.

Într-un fel, grecii, care creeazã Olimpul dupã chipul şi asemãnarea lor, defeminizeazã cele mai importante zeiţe. Athena are îndârjire rãzboinicã şi respinge sexualitatea. Artemis este şi ea fecioarã şi luptãtoare. Hestia, reprezentatã ca o fatã bãtrânã, este iarãşi o negare a sexualitaţii. Hera trãieşte într-o permanentã stare de conflict cu soţul sãu. Singura emblemã adevãratã a feminitãţii este Afrodita. Pe acest fundal mitologic se dezvoltã societatea greacã. O viziune cuprinzãtoare şi echilibratã asupra femeii în Athena secolelor V-IV este imposibilã, pentru cã literaturã femininã nu avem, majoritatea informaţiilor provenind din inaltele cercuri masculine. Ne situãm astfel pe tãrâmul speculaţiilor. General vorbind, femeile erau excluse de la orice activitate politicã şi intelectualã, fiind mai mult nişte non-entitãţi…Educaţia se restrângea la grija pentru cãmin. Pericle si Tucidide dispreţuiau femeile.

Idealul feminin apare clar în postura Penelopei din “Odiseea”. Când îşi face apariţia doi servitori o însoţesc. Suspinând, îi cere lui Phemios sã cânte despre zei şi eroi. Recunoaşte cã o afecteazã foarte mult plecarea lui Ulise, dar vrea sã rãmânã loialã. Îşi deplânge mereu soţul dispãrut, terminând pânza împotriva voinţei sale. Este mereu prudentã, chiar şi atunci când Ulise se întoarce. Soţul se poate bucura de compania intimã a lui Circe sau Calypso, dar soţia rãmâne abstinentã.

Cam aşa sperau şi athenienii sã-şi antreneze soţiile. Xenophon traseazã câteva linii de ghidare în tratatul sãu, Oeconomicus. Mireasa ar fi trebuit sã aibã o vârstã de 15 ani, sã ştie sã se controleze foarte bine, sã vorbeascã puţin şi sã fie obedientã. Un aspect important era constituţia atleticã. Domeniul femeii este limitat exclusiv la gospodãrie. Trebuie sã procreeze, sã aibã grijã de copii, sã supravegheze sclavii şi eventual sã ţeasã. Xenophon menţioneazã cã o femeie este cu atât mai onorabilã cu cât se achitã mai bine de datoriile gospodãreşti. De asemenea, practica permanentã a virtuţilor îi asigurã respectul societãţii. Devotamentul total faţa de cãmin era cu siguranţã virtutea supremã.

Alte trei soţii din literaturã exemplificã virtuţile şi viciile matroanei atheniene. Alcestis a lui Euripide defineşte devotamentul extins pânã la sacrificiul de sine, care nu se limiteazã la fidelitate, pioşenie şi responsabilitate, ci merge pânã la extrem. Phaedra din “Hippolytus” atrage atenţia asupra necesitãţii pãstrãrii bunei reputaţii. Când se îndrãgosteşte de Hippolytus, decide cã cea mai bunã soluţie este tãcerea, apoi discreţia, şi în cele din urmã moartea. Phaedra declarã cã nu îşi permite sã i se descopere trãdarea, pentru cã reputaţia are întâietate. În sfârşit, Clytemnestra lui Aeschylus întruchipeazã tot ceea ce o femeie ar trebui sã evite. Soţia lui Agamemnon are un comportament masculin, nu cunoaşte teama sau ruşinea, inspirã fricã şi nu ezitã sã se revolte.

Principala datorie a femeii, punctatã tot de Xenophon, este procreaţia. Mariajul nu are nimic de-a face cu plãcerea, ci cu crearea de noi cetãţeni athenieni. Cea mai nepotrivitã mamã, conturatã magnific de cãtre Euripide, este Medea. Medea îşi afuriseşte şi ucide copiii pentru a se rãzbuna pe Iason, soţul care o respinge, preferând sã se lase ghidatã de urã şi de instictul de autoconservare.

Rolurile negative feminine includeau adulterina, rebela şi vrãjitoarea, pentru cã acestea puneau la îndoialã superioritatea bãrbatului şi calitatea sa de dominator. Bãrbaţii cãsãtoriţi erau din tipologia lui Ulise, cu o sexualitate ce putea depãşi barierele mariajului. Homer ne spune cã “Iliada” descrie mânia lui Ahile, dar la fel de bine putea afirma cã de fapt este vorba despre adulterul unei femei. Pe mãsurã ce înaintãm în Iliada, tot posesia unei femei cauzeazã şi conflictul dintre Agamemnon şi Ahile. Eroii greci aveau dreptul la companie, chiar dacã aceasta presupunea un adulter. În schimb Clytemnestra este condamnatã pentru cã îl alege pe Aegisthus. Adulterul masculin era ceva justificat chiar prin ordinea divinã. Diogene Laertios pomeneşte o lege athenianã care permitea bãrbatului sã aibã copii în afara cãsãtoriei. De altfel nu este exclus ca Socrates sau Euripides sã fi avut mai mult de o soţie. Adulterul masculin nu era pasibil de pedeapsã, spre deosebire de cel al femeii.

Aristophan, Aeschylus şi Euripides îşi imagineazã femei care se rãscoalã împotriva lipsei lor de putere reala. În “Lysistrata” femeile au în faţã un rãzboi care nu se mai sfârşeşte. Au o singurã posibilitate de a-l controla:prin sexualitate. Lysistrata şi prietenele sale refuzã cãsãtoria. Revoltatele Medea şi Clytemnestra duc revolta şi mai departe, apelând la crime oribile, dar ele reflectã delicata situaţie a femeii atheniene, cãreia îi lipsea libertatea aproape cu desãvârşire.

În secolul al V-lea Athena era un oraş înfloritor. Dar democraţia atât de lãudatã nu acoperea decât 15% din populaţie. Distincţiile dintre diversele segmente de populaţie erau pregnante, fetele fiind considerate mult mai puţin valoroase. Mamele şi soţiile Athenei trebuiau în mod necesar sã fie mai mult mijloace decât scopuri. Hipponax din Efes ne spune cã cele mai fericite zile din viaţa unei femei erau aceea în care o lua cineva în cãsãtorie şi aceea când o ducea cineva la groapã…Sophocles laudã şi deplâmge inocenţa tinerelor fete care se trezeau brusc dezrãdãcinate de cãminul pãrintesc şi trimise la bãrbaţi strãini, pe care nu aveau de ales decât sã-i tolereze pânã la sfârşit…

Recomandare:A. Gomme, “The Position of Women in Athens in the Fifth and Fourth Centuries”, Classical Philology, 1925.