Autor 67567 vizualizări


Femeile erau considerate bune de neveste, în urmă cu un secol, în funcţie de zestrea cu care veneau de acasă. În vreme ce tinerilor soţi le revenea sarcina să întreţină căminul, nevestelor li se cerea să fie ascultătoare. Bărbaţii aveau voie, în schimb, să calce strâmb, iar divorţul se obţinea doar în cazuri extreme, cum ar fi fost lepra sau impotenţa.

Românii au fost dintotdeauna familişti convinşi, iar instituţia familiei, ca modalitate de găsire a fericirii, a stat la loc de cinste în credinţele strămoşilor. Felul în care românii îşi legau şi îşi dezlegau destinele, în urmă cu un secol, era diferit de cel de astăzi. Căsătoriile se legau după reguli sociale bine stabilite, între membrii care proveneau din acelaşi mediu social, care aveau aceeaşi pregătire sau statut. Pentru femei, zestrea era condiţie esenţială pentru a putea deveni neveste.
 
În urmă cu un secol, românii se căsătoreau din trei motive:sexualitare, procreere şi statut social. Motivele pentru care românii îşi legau destinele sunt prezentate în cartea ” Nunta la români”, scrisă de Simeon Florea Marian:„Întâi, de a avea o consoartă spre ajutorare şi petrecere, spre mângâierea şi alinarea durerilor în caz de nefericire şi suferinţă, mai pe scurt spre împărtăşirea binelui şi a răului, a bucuriei şi întristării în decursul întregii vieţi. Al doilea, de a avea urmaşi legitimi, cari să păstreze numele de familie, ca sângele şi seminţia lor să nu se stingă niciodată, apoi ca să aibă cine moşteni averea părintească, ca aceasta să nu treacă în mâini străine, mai departe să aibă cine a se îngriji de dânşii şi a-i sprijini la bătrâneţe, iar după moarte să aibă cine a-i jeli şi înmormânta creştineşte, a-i pomeni şi a le da de pomană, şi a se ruga pentru iertarea păcatelor sale. În fine, al treilea, ca să nu li se facă aruncare că numai degeaba s-au născut şi trăit în lumea aceasta, după cum prea adese ori se-ntâmplă că li se face celor ce rămân necăsătoriţi”.
 
Biserica promova instituţia căsătoriei ca şi soluţie pentru ferirea tinerilor de ”rele”, poligamie sau relaţii sexuale între tineri necăsătoriţi.
 
Bărbaţii aveau interzis la însurătoare după a treia nevastă
 
În urmă cu un secol, căsătoriile nu se legau după bunul plac al soţilor, ci după regulile stabilite de societate sau de Biserică. Căsătoria nu putea avea loc, dacă nu exista acordul familiilor sau dacă mirele şi mireasa proveneau din medii diferite. Vârsta putea fi, de asemenea, un alt impediment. Fetele se puteau căsători doar după 12 ani, iar băieţii, după 14. Femeile văduve nu se putea căsători decât după anul de doliu, iar bărbaţii aveau interzis la însurătoare după a treia nevastă.
 
Credinţa diferită era un alt impediment în cale căsătoriei. Căsătoriile se legau, acum 100 de ani, după ce părinţii cădeau de acord, stabileau zestrea şi fixau logodna care putea dura câteva luni. 
 
Fetele de la ţară se căsătoreau în jurul vârstei de 14 ani. Domnişoarele de pension de la oraş se măritau la 17-18 ani sau după terminarea facultăţii, la 21 de ani. Băieţii de la ţară se căsătoreau, de regulă, înainte de stagiul militar. Aşa se face că atunci când revenau acasă din armată aveau deja copii. Nunţile erau, atât la ţară, cât şi la oraş, adevărate spectacole care durau la ţară până la trei zile.
 
Zestre fetei, condiţie esenţială
 
Şansele unei tinere să devină soţii depindeau de zestrea strânsă de părinţi. Zestrea, care se mai numea dota sau darul de nuntă, avea rolul de a îi ajuta pe tinerii căsătoriţi să pună bazele familiei. Pământul era esenţial, ca dar de nuntă, mai ales în mediul rural. Cu cât avea mai multe hectare, cu atât fata era considerată o partidă mai bună. Dar de nuntă sau zestre însemna de la pământ, până la animale, păsări şi lada de zestre. La ţară, mireasa venea în casa mirelui cu  plapumă, perne, cuverturi, ţesături. La oraş, în lada de zestre intrau şi bani, veselă sau mobilier. 
 
Familia românească de acum cu veac era una de tip ” lăstar”. În casele părinteşti, băieţii părăseau căminul pe măsură ce se căsătoreau.Casele în care îşi puneau bazele noile familii erau ridicate, de regulă, pe pământul venit drept zestre. La ţară, casele tinerilor căsătoriţi erau colibe mici cu o singură cameră. Locuinţa se extindea pe măsură ce apăreau copiii. În casa părintească rămânea cel mai mic dintre băieţi, noua familie având obligaţia de a îi întreţine pe cei bătrâni până la moarte.
 
Bărbatul, responsabil cu munca, femeia obligată să fie ascultătoare
 
Rolurile celor doi soţi erau bine stabilite. Bărbatul era cel care susţine financiar casa, femeia se ocupa de gospodărie şi de copii. Condiţia esenţială a unei neveste bune era, în urmă cu un secol, să fie supusă. Bărbatul avea voie să-şi certe nevasta, ba chiar să o şi altoiască dacă era neascultătoare. Soţii de la ţară convieţuiau în familie pe principul „Femeia nebătuta e ca moara neferecata” . Soartă grea aveau femeile care nu putea face copii. Bărbaţii aveau dreptul să le ”expulzeze” înapoi la părinţi, dacă nu reuşeau să-şi îndeplinească datoria de a deveni mame.
 
Tinerele soţii de la oraş aveau viaţă socială În familiile înstărire, soţul se ocupa cu susţinerea financiară a căminului, iar doamnele aveau mai degrabă viaţă socială, în vreme ce de educaţia copiilor se ocupau bonele. Copiii mici erau crescuţi de doici, cărora le revenea nu numai sarcina îngrijirii de zi cu zi, ci şi educarea acestora pentru viitor. Scăpate de sarcina educătorii şi îngrijirii copiilor, fără grija goposdăriilor lăsate pe mâinile menajerelor, doamnele de la oraş participau la ceaiuri şi îşi pierdeau timpul în saloanele de modă.
 
Infidelitatea, pedepsită aspru la sat
 
Indifelitatea masculină era tolerată, atât la sat, cât şi la oraş. Bărbaţii erau singurii care aveau voie să calce strâmb după bunul plac, indiferent de mediu. La ţară, femeile erau aspru pedepsite dacă legau relaţii în afara căsătoriei, riscând alungarea din urbe şi compromiterea pe viaţă. Cu totul alta era situaţia soţiilor de la oraş.
 
Doamnele căsătorite care ajungeau amantele unor oameni cu funcţii  deveneau  ”ajutoare” în afacerile soţilor, în condiţiile în care relaţii clandestine duceau a deschiderea uşilor în anumite medii. Nu puţine sunt poveştile în care doamnele devenite amante, sub ochii soţilor,  contribuiau la bunăstarea familiei favorizând promovarea soţilor pe scara socială.
 
Lepra şi impotenţa, motive solide de divorţ
 
Divorţul nu era un proces simplu.Pentru desfacerea căsătoriei, era nevoie ca  unul dintre membrii cuplului să depună o plângere  la tribunalul ecleziastic. Biserica nu accepta desfacerea căsniciior decât în situaţii extreme, cum ar fi fost boli grave, desfrâu, călugărie, adulter.
 

Citește continuarea articolului aici

""